Duminica 6 după Rusalii; iertarea slăbănogului

Apostolul: Rm 12,6-14; Evanghelia: Mt 9,1-8

Cuvântul cheie al episodului, cu iertarea și vindecarea slăbănogului din Capernaum, din Mt 9,1-8 (cf.  Mc 2,1-12; Lc 5,17-26), este puterea-autoritatea (exousia) legitimă de a ierta păcatele, valid și licit. ”Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (v. 6) și mulțimile cutremurate ”l-au slăvit pe Dumnezeu, care dă o asemenea putere oamenilor” (v. 8). Dumnezeirea Fiului Omului și puterea divină invizibilă a iertării păcatelor a fost confirmată de vindecarea vizibilă a paraliticului. La fel, credința invizibilă a paraliticului și a celor care l-au purtat (”oferit”, verb al ofertei pentru sacrificiu), a devenit vizibilă (v. 2: Isus a văzut credința lor) prin faptele lor. Au ajuns la Isus Cristos prin acoperiș, depășind obstacolul mulțimii mari care-l înconjura pe Isus (Mc 2,1-12).

Iertarea și vindecarea slăbănogului, lucrare și semn a Împărăției lui Dumnezeu, s-a petrecut în ”cetatea sa” (v. 1), în Capernaum, cetatea lui Naum (Mc 2,1), cetate în care a locuit flotant, a activat și a plătit impozitele. Betleemul este cetatea în care s-a născut Isus Cristos, iar Nazaretul cetatea în care a crescut.

Inima este pentru orientali centrul cugetător al ființei umane. Isus Cristos vede și cugetările inimilor cărturarilor (v. 4), adică are darul cardiognozei. Citirea gândurilor inimii, împreună cu vindecarea trupului și vindecarea sufletului prin iertarea păcatelor, sunt trei dovezi ale dumnezeirii lui Isus Cristos (cf. Ioan Gură de Aur) și în consecință, a puterii de a ierta păcatele (Mc 2,7).

Vindecatul, renăscut la credință și viață activă după ani de paralizie și cu păcatele iertate,  a fost înfiat de ”părintele spiritual” Isus Cristos: ”curaj fiule/copile” (v. 5; ”omule” în Lc 5,20). Vindecatul devine copil. Recuperează starea inițială paradiziacă de nevinovăție și sănătate. Este renăscut, înviat, sculat de pe targă și îndemnat să meargă (v. 6), ca Lazăr cel înviat (Io 11,44: dezlegați-l și lăsați-l să meargă). La fel, femeia vindecată de scurgerea de sânge prin atingerea de poala hainei lui Isus, este numită ”fiică” (Mt 9,22).

Isus Cristos, Doctorul sufletului și al trupului, vindecă întâi sufletul iertând păcatele și apoi vindecă trupul. Vindecarea trupului este numai un semn vizibil al puterii invizibile de a vindeca sufletul și nu este necesară neapărat. Vindecarea (mântuirea) sufletului este prioritară și necesară, pentru că bolile sufletești ne vindecate (păcatele), ne afectează existența și după moartea trupului. Bolile trupești sunt trecătoare. Se sfârșesc odată cu moartea trupului.

Principiul fundamental al Bisericii creștine tradiționale este simbolismul. Invizibilul se manifestă în vizibil. Divinul se întrupează. Spiritualul se materializează. Sensibilul este simbol al inteligibilului.

Puterea invizibilă a Tatălui de a ierta păcatele (Mc 2,17: Unul singur Dumnezeu poate ierta păcatele) a fost transmisă Fiului. Minunea vizibilă a vindecării paraliticului confirmă că Fiul Omului a primit puterea invizibilă a iertării păcatelor. Fiului Omului înviat transmite, odată pentru totdeauna, apostolilor și succesorilor lor (episcopilor) puterea iertării păcatelor prin Duhul Sfânt (Io 20,22-23). Hirotonirea, punerea mâinilor episcopului, semn vizibil, confirmă transmiterea puterii divine a iertării păcatelor, pe lanțul succesiunii apostolice. Iertarea păcatelor nu trebuie însoțită continuu de o minune de vindecare fizică ca la prima iertare, la întemeierea iertării. Numai prima jertfă din templu a fost aprinsă de Dumnezeu cu minunea coborârii focului ceresc. În continuare au aprins focul jertfelor preoții.

Iertarea păcatelor în taina mărturisirii este însă însoțită de semne sacramentale vizibile. Punerea patrafirului și a mâinii pe capul penitentului. Fără aceste semne concrete vizibile, obiective, iertarea rămâne iconoclastă și subiectivă.

În Vechiul Testament bolile fizice erau considerate pedepse pentru păcate. De aceea Isus Cristos vindecă iertând păcatele. Deși Isus Cristos are putere-autoritate pe pământ ca să ierte păcatele (v. 6), nu se substituie lui Dumnezeu, cum cred cărturarii, pentru că a zis, la diateza pasivă, „ți se iartă păcatele” (v. 2) sau „ți-au fost iertate păcatele” (Lc 5,20), fără a indica de către cine. Isus Cristos nu a zis „eu ți-am iertat păcatele”. Sursa autorității lui Isus Cristos de a ierta păcatele și de a vindeca este Dumnezeu Tatăl (Lc 5,17: vindeca prin puterea Domnului), iar sursa autorității preoților creștini de a ierta păcatele este Isus Cristos. În ritul bizantin accentul este pus pe sursa puteri, fapt codificat liturgic prin formule sacramentale la diateza pasivă. Se botează, este iertat, se încununează, se cuminecă robul lui Dumnezeu x, de către Dumnezeu. Diateza pasivă indică și faptul că în înfăptuirea unei taine acționează agenți multipli: Dumnezeu protagonistul, preotul administrator și credinciosul care primește taina. Ritul roman pune accentul pe acțiunea ministrului sacramental, folosind formule sacramentale la diateza activă. Eu te botez, eu te iert și te dezleg cu puterea ce mi s-a dat.

Faptul că Isus Cristos și-a atribuit puterea divină de a ierta păcatele, fără jertfele specifice de la templu, a fost taxată de cărturari ca blasfemie, hulă (v. 3: cuvinte lipsite de respect față de Dumnezeu). De hulă a fost acuzat Isus Cristos și în procesul din casa lui Caiafa (Mt 26,65). Cărturari nu știau că promisiunea Jubileului mesianic al iertării datoriilor-păcate se realizează anticipat prin minunile Fiului Omului și va continua după patimă, moarte și înviere prin darul Spiritului Sfânt dăruit apostolilor (In 20,22-23: ”Luați Duh Sfânt: cărora le veți ierta păcatele, le sunt iertate, cărora le veți ține, sunt ținute”). Fiul Omului (Dan 10,16-18 Th), nu este un Mesia politic, nu are „program politic”, ci program spiritual, adică convertirea și iertarea păcatelor, de trâmbițat la toate neamurile, începând din Ierusalim (Lc 24,47).

Pentru iertarea păcatelor exista în Legea veche un sistem de sacrificii (Lev 16), care prefigurau sacrificiul (jertfa) suprem al Fiului Omului, baza iertării păcatelor creștinilor. Simbolul iertării păcatelor este acțiunea jubiliară a iertării datoriilor financiare sau a datoriilor provenite din ne împlinirea datoriei stării de viață, a păcatelor prin omisiune.

Mulțimile au fost cuprinse de spaimă sacră și de uimire (Lc 5,26: extaz) și au slăvit pe Dumnezeu, pentru că au văzut lucruri nemaipomenite (Lc 5,26: paradoxa: lucruri alături (para) de opinia curentă (doxa)). Au văzut indirect, prin minunea vindecării slăbănogului, că Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a ierta păcatele (v. 8).

Episodul cu vindecarea și iertarea paraliticului prefigurează și modul cum se construiește Biserica pământească, carieră din pietre vii, icoane recuperate și restaurate, prin taina botezului creștin, a morții și învierii cu Isus Cristos (Rm 6,1-11). Paraliticul asemenea mortului în poziție orizontală, pe targa de care era nedespărțit, a fost coborât în groapă (casa în care era Isus Cristos, simbol al Bisericii în care botezatul este răsădit, neofit), a fost trezit (înviat), pentru că nu era treaz și activ, și-a ridicat targa (trupul), a ieșit afară și a început să umble în fața tuturor (Mc 2,12).

Conform textului paralel din Mc 2,1-12, paraliticul a fost dus la spitalul divin de patru (număr cosmic; patru puncte cardinale, patru elemente cosmice: apă, aer, pământ și foc) bărați, simbol al celor patru evangheliști și al Bisericii creștine universale care mijlocește și crede. A fost coborât prin acoperiș în casa în care a fost și Isus Cristos când a coborât la iad și a vestit Cuvântul (Mc 2,2). Paraliticul a fost coborât în casă pe targa-sicriu, ca mortul în groapă. Targa este pentru paralitic loc de odihnă, dar și „temniță”, ca locuința morților (iadul sau purgatorul). L-au prezentat în fața lui Isus Cristos patru bărbați  (Mc 2,3), ca într-un cortegiu funerar. Bolnavul păcătos nu face nimic pentru a fi iertat sufletește și vindecat trupește (trezit). El numai suferă ca sufletele din purgator. Suferința acceptată are valoare penitențială. Suferința l-a adus într-o stare de maximă disponibilitate față de harul divin, devenind apt să primească iertarea păcatelor, prin mijlocirea Bisericii cosmice luptătoare și triunfătoare (cf. Cristian Bădiliță).

Episodul cu iertarea paraliticului simbolizează și modul cum se primește iertarea păcatelor în Biserica suferitoare și se poate integra în Biserica cerească, în Ierusalimul ceresc. După moartea trupului, sufletul mortului se poate căi și poate fi prezentat în fața lui Isus Cristos și reintegra în Biserica cerească (Mc 2,11: du-te la casa ta, la sălașul ceresc pregătit de Isus Cristos în casa Tatălui; exilul devine pelerinaj), de către frații vii sau cei înviații cu prima înviere, prin acoperișul desfăcut al casei (al Bisericii cerești în asamblare, până la terminarea construcției), nu pe ușă ca în timpul vieții pământești. Isus Cristos confirmă iertarea păcatelor în urma pocăinței („ți-au fost iertate păcatele”, Lc 5,20) și poruncește: ”trezește-te, ia-ți trupul și du-te la casa ta !” (cf. Mc 2,11), la casa Tatălui unde sunt multe locașuri (Io 14,2). Trezește-te, nu ridică-te, pentru că morții creștini sunt adormiți (1 Tes 4,13).

Fiind mădulare în trupul lui Isus Cristos (Rom 12,4-5), fiecare trebuie să folosească harul care i-a fost dat slujind spre binele tuturor mădularelor (Rom 12,6: apostolul zilei). Mădularele care sunt în nevoi trebuie ajutate (Rom 12,13) și iertate „de șaptezeci de ori câte șapte” când greșesc împotriva noastră (Mt 18,21-22).

Vezi și textul paralel Mc 2,1-12, din Duminica 2 a sfântului și marelui Post.

Postat în Cuvinte liturgice