Duminica 7 a Paștilor; rugăciunea arhierească

Apostolul: Fap 20,16-18.28-36; Evanghelia: Io 17,1-13

 Conform epistolei către evrei, punctul culminant al funcției preoțești a lui Isus Cristos s-a realizat când ca Mare Preot (Arhiereu) a intrat în Locul preasfânt al adevăratului cort și s-a așezat la dreapta scaunului de domnie (Evr 8,1-2). La înălțarea de pe pământ la cer (sărbătorită joia trecută), Isus Cristos înviat a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, în cer înaintea lui Dumnezeu, nu cu sânge de animale, ci cu însuși sângele său, după ce a dobândit o răscumpărare veșnică (Evr 9,11-12.24).

Rugăciunea din Ioan 17 este rugăciune preoțească a Arhiereului Isus Cristos, de dinainte de patimă. Marele Preot levitic, o dată pe an, în ziua ispășirii, intra în Sfânta Sfintelor, cu tămâie și sânge și se ruga pentru sine, pentru ceilalți preoți și pentru tot poporul (Lev 16). La fel și Marele nostru Preot, Isus Cristos, la ultima Cină, de fapt ”prima” Cină, mama tuturor celebrărilor euharistice, se roagă: pentru sine (vv. 1-8), pentru apostoli (vv. 9-19) și pentru toți creștinii de tradiție și succesiune apostolică (vv. 20-26), adică pentru cei care cred în Isus Cristos, prin cuvântul apostolilor și al succesorilor lor (v. 20).

Contextul biblic al rugăciunii preoțești este discursul din punctul extrem al orei plecării lui Isus Cristos din lumea aceasta la Tatăl (Io 13,1), discursul de despărțire și de bilanț al misiunii sale pe pământ, de revedere și de adio, discurs ținut după Cina cea de taină (Io 13-16). Astfel de discursuri a ținut Moise fiilor lui Israel (Deut 31-32), David fiului său Solomon (3 Regi 2,1-10 LXX) sau apostolul Pavel în Milet ”clerului” Bisericii din Efes (Fap 20,18-38).

Isus Cristos se roagă ridicând ochii la cer, sălașul Tatălui, cum a făcut și la înmulțirea pâinilor și a peștilor (Mt 14,19) sau în fața mormântului lui Lazăr (Io 11,41). Pe lângă ochi ridicați la cer, alte poziții pentru rugăciune folosite de creștini sunt: mâinile ridicate, semn de predare; cu fața spre răsărit, către Isus Cristos Răsăritul cel de sus (Lc 1,78), Steaua strălucitoare a dimineții, Venus, Luceafărul, Lucifer, în latină (Apoc 22,16); proșternere la pământ, mătanie mare, semn de pocăință și adorație; în genunchi, semn de respect.

Pentru sine, Isus Cristos cere Tatălui ca după terminarea lucrării încredințate, lucrare care era adevărata mâncare a sa (Io 4,34), să fie preamărit cu slava inițială pe care o avea cu Tatăl din veșnicie (vv. 1.5). La întrupare Fiul lui Dumnezeu s-a dezbrăcat de slava pe care o avea de la Tatăl înainte ca lumea să fie (v. 5),  s-a golit pe sine luând chip de rob (Fil 2,6-11: kenoza Fiului).  Acum își revendică, ”fără a negocia”, slava dumnezeiască în care va intra prin înălțarea pe cruce, prin învierea și prin înălțarea vizibilă la cer pe norul Spiritului Sfânt.

Lucrarea lui Isus Cristos încredințată de Tatăl a fost să dea viață veșnică și slavă divină (Io 17,2.22), să reveleze oamenilor numele de Tată a lui Dumnezeu (v. 6; Io 20,17: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru). Ucenicii au cunoscut cu adevărat, cunoaștere profundă de tip nupțial, echivalentă cu viața veșnică (v. 3), că Isus Cristos a ieșit de la Tatăl (v. 8; Io 16,27-28), fiind Apostolul Tatălui (v. 8: trimisul Tatălui). Recunoscută fiind autoritatea Tatălui de către ucenici, Isus Cristos poate interveni la Tatăl pentru ucenicii săi rămași în lume.

Pentru ucenici, care sunt ai Tatălui și i-au fost donați Fiului (v. 9), Isus Cristos se roagă ca să fie păziți cu numele Tatălui, în siguranță și unitate, numele indicând esența persoanei (v. 11). Cât a fost în lume Isus Cristos i-a păzit cu numele Tatălui, i-a ocrotit încât n-a pierit decât Iuda, fiul pierzaniei, ca să se împlinească Scriptura (v. 12; Ps 40,10 LXX, citat în Io 13,18). Împlinirea Scripturii nu implică predestinație la rău, ci anunțare a unor fapte care vor fi declanșate de o voință liberă. Iuda, fiul pierzaniei, prefigurează pe Anticrist, Fiul pierzaniei (2 Tes 2,3), care va accepta închinarea diabolică în schimbul tuturor banilor. Va fi, probabil, proprietarul sistemului financiar mondial unificat și prin el a tuturor împărățiilor lumii (Mt 4,8-9).

Pentru cei ce vor crede în Cristos prin cuvântul apostolilor, pentru toți creștinii de tradiție și succesiune apostolică, Isus Cristos se roagă să fie păstrați în unitate, ca să fie o ”unică realitate” (hén), precum Fiul și Tatăl sunt o ”unică realitate”, pentru ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis ca apostol al său pe Fiul (v. 21). Unitatea din Sfânta Treime este izvor și model de unitate a apostolilor (v. 11) și a Bisericii (vv. 21-23).

Isus Cristos se roagă pentru creștini ca să fie ”perfecționați în unitate” (v. 23). Verbul a perfecționa, a desăvârși, se folosește în Vechiul Testament și pentru consacrarea în slujirea preoțească. Prin urmare unitatea se poate realiza în slujire reciprocă de tip preoțesc. Dacă slujirea unește, domnia, stăpânirea, dezbină. Pentru slujire este loc pentru toți. Pentru domnie locurile sunt limitate și rezervate.

Isus Cristos cere ca apostoli să fie ”sfințiți prin adevăr” (vv. 17.19) și părtași la slava sa (v. 22). Sfințenia și slava unesc. Viciile, lipsa slavei (a Duhului Sfânt) și păcatele dezbină. Păcatul produce schismă, dezbinare împătrită: în noi înșine, cu aproapele, cu natura și cu Dumnezeu.

Ca soldații romani, Bisericile lui Dumnezeu tradiționale au împărțit hainele lui Isus Cristos, adică manifestările exterioare, prin inculturarea credinței creștine, dar au păstrat unitatea trupului. Nu au sfârșiat cămașa fără cusătură (Io 19,23-24), simbol al trupului de care este lipită. Nu au rupt unitatea trupului euharistic, ”care se împarte dar nu se desparte, care pururea se dăruiește dar niciodată nu se sfârșește, și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește” (cf. rugăciune de la frângere agnețului).

Diavolul, cel ce dezbină, este cauza dezunirii dintre oameni. Dacă unirea, adunarea și creșterea, sunt semne ale vieții, dezbinarea, degradarea sunt semne ale morții. În primele trei secole ale erei creștine Diavolul a folosit împotriva creștinilor, cu precădere, arma persecuțiilor din partea iudeilor și a romanilor. Martirii, sămânța creștinilor, au fost rodul persecuțiilor. În secolele IV-X, Diavolul a folosit arma ereziilor, începând cu arianismul condamnat de cei 318 părinți adunați la primul sinod împărătesc de la Niceea, care au mărturisit, ca orbul din naștere (Io 9,35-38: duminica trecută), credința în Fiul lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl, născut, nu făcut sau creat. Credința ortodoxă apărată la Niceea, cu privire la Tatăl și la Fiul, a fost rezumată în prima parte a Simbolului credinței niceoconstantinopolitan. Sfinții părinți adunați în sinoade împărătești, dintre care în această duminică amintim pe cei adunați la primul sinod ecumenic de la Niceea în 325, au fost apărătorii credinței ortodoxe, adevărate. În mileniul al doilea Diavolul a folosit arma dezunirii Bisericilor. Marea schismă (1054) a separat Biserica catolică bizantină (numită mai târziu ortodoxă), de Biserica catolică romană. Bisericile unite („uniate”) au fost martorele unității în diversitate a Bisericii Catolice, atât cât a fost posibil în condițiile istorice date. În mileniul al treilea Diavolul folosește arma falsului ecumenism, a unități și cu ereticii protestanți, a unității în a crede minciuni, erezii, nu a unității în iubirea adevărului (2 Tes 2,10-12). Unitatea este posibilă numai între schismatici.

Ultimele evenimente din viața lui Pavel se aseamănă cu cele din viața lui Isus Cristos. Pavel frânge pâinea la Troas (Fap 20,7-11), iar Isus Cristos la Cina cea de Taină (Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20). Pavel ține un discurs de adio prezbiterilor din Efes convocați la Milet (Fap 20,18-35: apostolul zilei), iar Isus Cristos apostolilor după Cina de Taină (Io 13-17). Pavel își prevestește suferințele și arestare de la Ierusalim (Fap 20,22-23), iar Isus Cristos își prevestește predare, răstignire și moarte (Mt 26,1-5; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2).

Ca și Isus Cristos și apostolul Pavel avertizează asupra prigonirilor (Fap 20,19.22-23: lanț și suferință), ereziilor (Fap 20,30: doctrine răsucite, strâmbătăți) și dezbinărilor (Fap 20,29: lupi înverșunați care nu vor cruța turma), în discursul de rămas bun, adresat prezbiterilor episcopi convocați la Milet, „cler” destinat să vegheze, să supravegheze și să păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a dobândit-o cu sângele propriului Fiu (Fap 20,28.31). Biserica este a lui Dumnezeu Tatăl, nu a lui Cristos. Isus Cristos face parte din Biserică. El este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Cristos (Col 1,18).

Postat în Cuvinte liturgice