Apostolul: Fap 2,1-11; Evanghelia: Io 7,37-53; 8,12.
La cincizeci de zile după Paște, la cincizecimea iudaică, sărbătoarea Săptămânilor, a secerișului (Ex 23,16), a grânelor, se aducea ca jertfă la Templu primele roade de grâu (Num 28,26). Un text de la Qumran vorbește de încă două cincizecimi. La cincizeci de zile după sărbătoarea grânelor, sărbătoarea vinului. Cincizeci de zile după sărbătoarea vinului, sărbătoarea untdelemnului. După distrugerea Templului, cincizecimea rămâne numai ca sărbătoare a dăruiri Legii pe muntele Sinai (Ex 19-20). Pe Sinai, Dumnezeu coboară în „pară de foc”, iar Moise ține un discurs poporului adunat la poalele muntelui. Pe muntele Sionului, Duhul Sfânt coboară peste apostoli sub forma unor „limbi de foc”, iar Petru ține un discurs poporului din toate neamurile, despre noua Lege dăruită tuturor de Isus Cristos (Fap 2).
Spiritul Sfânt a fost dat pe măsură ce Isus Cristos a fost înălțat (v. 39). La prima treaptă a înălțării pe cruce, precum a înălțat Moise șarpele în pustiu (Io 3,14; 8,28), Isus Cristos și-a predat, și-a lăsat (Mt 27,50) Duhul Tatălui (Io 19,30), ca Tatăl să-l dăruiască Noii Eve născută din coasta Noului Adam, sub forma apei botezului și sângelui euharistic (Io 19,34). Acest canal de dăruire a Duhul Sfânt este cel al inițierii creștine.
La a doua treaptă a înălțării din moarte la viață prin înviere, a trupului din mormânt și a sufletului din iad, Duhul Sfânt a fost dăruit de Isus Cristos Înviat, în ziua învierii seara, sub forma suflării, pentru iertarea datoriilor, a păcatelor, (Io 20,22-23), ca la crearea omului (Gen 2,7: ”i-a suflat în față suflare de viață”). Acest canal de dăruire a Duhul Sfânt este cel al preoției consacrate prin succesiune apostolică, cu punerea mâinilor (2 Tim 1,6-7), pentru a putea ”trâmbița” pocăința (botezul lacrimilor) și dărui jubileul mesianic al Spiritului Sfânt, iertarea datoriilor-păcate (Lc 24,47).
La a treia și ultima treaptă a înălțării (preamăririi), de pe pământ la cer, la dreapta Tatălui (Ef 1,20), Duhul Sfânt a fost dăruit sub formă de limbi ca de foc (Fap 2,3: apostolul zilei). S-a împlinit botezul cu Duh Sfânt și foc, profețit de Ioan Botezătorul (Lc 3,16). Duhul Sfânt a fost dăruit sub formă de limbi pentru că a fost dăruit de Cuvântul lui Dumnezeu înviat și înălțat. A fost dat din noua și eterna Umanitate a Fiului lui Dumnezeu, în care locuiește plinătatea dumnezeirii care este Duhul Sfânt (Col 1,19; 2,9). Sub formă de foc ca semn că jertfa lui Isus Cristos a fost acceptată de Tatăl. Dumnezeu confirmă acceptarea jertfelor care i se oferă, trimițând foc ceresc ca să mistuiască jertfa. Vezi, de exemplu, jertfa lui Ilie de pe muntele Carmelului (3 Regi 18,38 LXX). Acest canal universal de dăruire continuă a Duhul Sfânt, în tot timpul și în toate locurile, este cel al împărtășirii cu trupul și sângele lui Cristos în liturghia comunitară (Fap 1,14), completă, a laudelor (Lc 24,53: în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu) și a jertfei euharistice (Fap 2,46: acasă frângând pâinea), timp de cel puțin trei ceasuri, că atât a stat Isus Cristos pe cruce.
La cele trei trepte ale înălțării și dăruirii Duhului Sfânt apar cuvintele respirație, suflu și vânt, care conțin ideea de mișcare și trimit la semantica cuvântului „duh”. Pe lângă suflare și vânt, Duhul Sfânt este simbolizat și de apa curgătoare care dă viață, norul care ascunde și face vizibil, focul care luminează, încălzește dar și distruge, porumbelul care clocește.
Creștinii de tradiție apostolică oferă jertfele lor (Evr 13,15-16: jertfe de laudă continuă, de binefacere și de comuniune; Rom 12,1: jerfa vie a trupului), împreună cu jertfa lui Isus Cristos, după rânduiala lui Melchisedec (jertfa euharistică), pentru a fi siguri că sunt primite de Tatăl ceresc. Dacă sunt acceptate de Tatăl, avem și siguranța că Tatăl confirmă acceptarea jertfelor trimițând focul Spiritului Sfânt.
Coborârea Spiritului Sfânt, la cincizeci de zile după înviere, s-a mai repetat de patru ori în Faptele Apostolilor, în total de cinci ori (2,1-11; 4,31; 8,14-17; 10,44-46; 19,1-7), ca semn căci coborârea Spiritului Sfânt este continuă. Coboară ori de câte ori este invocat în epicleza euharistică, realizând prezența (parusia) continuă a Înviatului, în toate zilele până la sfârșitul lumii (Mt 28,20).
Cincizecimea, nu limba esperanto, este replica divizării limbilor la turnul Babel (Gen 11,1-9). Atunci oamenii trebuiau să se înmulțească și să facă agricultură cultivând întreg pământul cu oameni (agricultură feminină) și cu plante (agricultură masculină), (Gen 1,28; 9,7). Împotriva planului lui Dumnezeu, oamenii au ales să stea laolaltă, să facă industrie (cărămizi) și să construiască o cetate și un turn ”zgârie nori”. Dumnezeu îi dispersează forțat încurcându-le limbile. La Rusalii limbile au fost reunificate pentru a începe, cu puterea Spiritului Sfânt, izvorât din fântâna Isus Cristos înviat și înălțat la cer (unicul izvor al Duhului Sfânt), construirea pe pământ a cetății Bisericii (Ierusalimul pământesc globalizat), iar în cer zidirea Ierusalimului ceresc, Biserica celor întâi-născuți, care sunt înscriși în ceruri (Evr 12,23), din pietre vii (oameni creștini). Cu industrializarea forțată se va începe și construirea Babilonului globalizat (Babilonul cel mare), cu puterea combustibilului fosil, scos din ”fântâna hăului” în care a fost întemnițat Diavolul (Apoc 9,1-3; 20,1-3).
Cincizecimea este și ziua de naștere publică a Bisericii lui Dumnezeu preoțească și monastică, a ieșirii misionare în viața publică (nu se naște în ascuns, conspirativ), botezându-se trei mii de oameni la predica inspirată a lui Petru (Fap 2,14-41). Biserica iudeo-creștină, mamă a tuturor bisericilor, se naște ca biserică de casă. S-a botezat sutașul Corneliu cu toate rudele și prietenii lui (Fap 10,24.48). S-a botezat temnicerul din Filipi și toată casa lui (Fap 16,25-34). În casă frângeau creștinii pâinea și se împărtășeau cu bucurie și curăție de inimă (Fap 2,46). Familia creștină, cu altar, masa din bucătărie și preoție feminină, rămâne celula de bază a bisericilor creștine devenite parohiale. Biserica mamă iudeo creștină din Ierusalim naște biserici fiice în Antiochia și Alexandria, care, la rândul lor, devin biserici mamă pentru alte biserici fiice, etc.
După potop Dumnezeu promite că nu va înceta agricultura cât va fi pământul (Gen 8,22), pecetluind promisiunea cu semnul curcubeului (Gen 9,11-17), care este lumină (soare) descompusă de picăturile de apă din nor. Nici agricultură spirituală rodnică nu se poate face fără lumina lumii și a vieții (Io 8,12), dăruită de Soarele dreptății răsărit de sus (Lc 1,78) și nici fără râurile de apă vie, dăruite din pântecele (partea roditoare; nu sânul care alăptează) lui Isus Cristos (Io 7,37-39). Râurile apei darurilor Spiritului Sfânt, vor deveni în pântecele celor ce vor crede în Isus Cristos (credința este adeziune profundă, nupțială și iubitoare la Isus Cristos), izvoare de apă, țâșnitoare în viață veșnică (Io 4,14; 7,38-39). Apa vie, țâșnitoare, care curge fără a se epuiza, spre deosebire de apa stătătoare, este simbol al belșugului mesianic inepuizabil a harului Spiritului Sfânt, care totdeauna se dăruiește și niciodată nu se sfârșește. Aceasta este legea harului exprimată de Tudor Arghezi în cuvintele: ”hambarul îți este plin împărătește, pe cât îl scazi pe atât se înmulțește”.
Spiritul lui Dumnezeu a fost dat în Vechiul Testament, constructorilor templului (Ex 31,3) sau profeților (1 Sam 10,6). În era mesianică, după înălțarea lui Isus Cristos, Spiritul este dat tuturor din belșug, așa cum amintește Petru în Fapte 2,16-21, citând pe Ioel 3,1-5 LXX.
Cuvintele lui Isus Cristos despre râurile de apă vie (Io 7,37-39), pronunțate la sărbătoarea Corturilor, anunță împlinirea în el a semnificației ritualului stropirii înșeptite a altarului cu apă din scăldătoarea Siloam, apă adusă de mulțime ținând în mâini ramuri de palmier și lămâi, semn al rodniciei și al bucuriei. Anunță și împlinirea prorociei din Ez 47,1-12 (Zah 14,8) despre apa care va ieși din ”partea dreaptă” a templului, apă care va vindeca și face rodnic pământul bolnav. Isus Cristos este Templul nou (Io 2,19-22) care sta în picioare și striga (răcnea) în templul vechi din Ierusalim: ”dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea!” (Io 7,37).
Cuvintele lui Isus Cristos despre lumina lumii (Io 8,12) anunță împlinirea în el a semnificației procesiunii cu torțe din curtea femeilor cu ocazia sărbătorii Corturilor. Lumina torțelor simboliza lumina așteptată de evrei pentru timpurile mesianice (Is 42,6-7; 49,6). Isus Cristos este torța lumii care luminează pe tot omul (Io 1,9). Luminează, în întunericul morții, în mod special drumul celor ce-l urmează, al ucenicilor, devenind pentru ei Lumina vieții (Io 8,12) și Pâinea vieții (Io 6,35.48.58).
Apostoli și urmașii lor sunt ”perfecționați” și în înțelegerea și cunoașterea întregului adevăr (Fap 20,20.27; Io 15,15), Adevăr care este unul precum unul este și Cristos. Înviatul deschide mintea apostolilor pentru a înțelege Scripturile (Lc 24,45). Înțelegerea adevărului unește. La Rusalii toți l-au înțeles pe Petru deși erau de diferite limbi. Ignoranța sau neînțelegerea, începând cu turnul Babel, dezbină. ”Haina adevărului țesută cu teologia cea de sus” (Condacul Părinților de la primul sinod împărătesc de la Niceea), unește. Teologia cea de jos, ”opionologia”, bazată pe metoda istorico-critică, dezbină.
Opiniile diverse ale poporului cu privire la identitatea mesianică a lui Isus Cristos, au produs dezbinare în sânul poporului (Io 7,43; 9,16). Unii îl considerau Profetul (v. 40; cf. Deut 18,15.18), alții Mesia (v. 41). Dar Mesia trebuie să vină din seminția lui David (2 Regi 7,12-14 LXX), care era din Betleem (1 Regi 16,1 LXX), (Io 7,42). Mulțimile îl considerau pe Isus Cristos din Nazaret, nu din Betleem, de aceea se mirau de pretențiile lui mesianice. Din Galileea, de unde era și Nicodim, ai cărui locuitori erau pe jumătate evrei și nu cunoșteau bine Legea (Io 7,49), nu putea să apară profeți (Io 1,49; 7,52), cu atât mai mult nu se putea să apară Mesia.
Dezbinare a produs și (pre)judecata rațională a fariseilor, pripită și nedreaptă pentru că, spune fariseul Nicodim (avocat al apărării), nu au oferit acuzatului posibilitatea să se apere, așa cum prevedea legea mozaică (Io 7,50-51). Nici legea romană nu condamna pe nimeni înainte să fi fost confruntat cu pârâșii lui și să fi avut posibilitatea să se apere (Fap 25,16).
Spiritul Sfânt este dătător (creator) de viață. Mișcarea, creșterea și rodirea, semne ale vieții, sunt opera Spiritului Sfânt. De aceea în ziua de Rusalii se binecuvântează țarina (holdele), pentru creștere, rodire și ocrotire de dăunători.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 15), explică sensul afirmației cărții Înțelepciunea lui Solomon „Duhul tău nepieritor este în toate” (12,1). Duhul Sfânt, în sensul cel mai general, se află în toată creația, pe care o susține în existență, prin providența divină. Nu este absent mai ales din făpturile raționale (din oameni), cărora le mișcă rațiunea naturală, le aduce la cunoștință faptele săvârșite împotriva rânduielii firii, dacă voința este dispusă să primească gândurile drepte ale firii, și le trezește conștiința înăbușită de patimi. Duhul Sfânt se află într-un chip deosebit și în alt înțeles, în cei de sub Lege (evrei), întrucât susține Legea și trezește în ei conștiința călcării poruncilor și păzirea lor, le vestește tainele viitoare, le limpezește făgăduințele și le prevestește desăvârșirea viitoare cea întru Isus Cristos. Duhul Sfânt se află într-un alt chip în toți aceia care au moștenit prin credință numele cu adevărat dumnezeiesc și îndumnezeitor a lui Isus Cristos (în creștini), ca cel ce zidește în ei înfierea cea după har, dăruită prin credință. Dar ca dătător de înțelepciune, de cunoaștere simplă, unitară, nematerială și mai presus de înțelegere, de înțelesuri preacurate și negrăite, este numai în cei chibzuiți (în sfinți), care și-au curățit sufletul și trupul de patimi prin deprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor și s-au făcut vrednici de sălășluirea lui îndumnezeitoare printr-o viață după voia lui Dumnezeu.
La Consiliul ecumenic al Bisericilor de la Upsal, mitropolitul Ignațios al Laticeii amintea că: „Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, Evanghelia este o literă moartă, Biserica o simplă organizație, autoritatea dominatoare, misiunea propagandă, cultul evocare și acțiunea creștină morală de sclavi. Dar în El, cosmosul este ridicat și geme născând Împărăția, Cristos cel înviat este aici, Evanghelia este putere de viață, Biserica semnifică comuniune trinitară, autoritatea este slujire eliberatoare, misiunea este cincizecime, liturghia este memorial și anticipare, acțiunea umană este îndumnezeită”, L. J. Suenens, Une nouvelle Pentecôte, Desclée de Brouver, 1974, p. 33.