Din cauza căderii protopărinților Adam și Eva (așa zisul ”păcat strămoșesc”), Dumnezeu a oferit omului posibilitatea unei supravețuiri limitate în vederea convertirii. A limitat zilele omului de la maximum 969 ani cât a trăit Metusala (Gen 5,27), la 120 de ani, pentru că oamenii au devenit numai trup de carne (sarx: Gen 6,3 LXX, Deut 34,7). Cu timpul zilele omului au mai scăzut progresiv stabilizându-se între 70 și 80 de ani (Ps 89,10 LXX).
Supravețuirea în condițiile căderii se bazează pe agricultură masculină cultivând în chinuri ”glia chinuită” (Gen 3,17 LXX) și pe agricultură feminină cultivând în chinuri prunci (Gen 3,16 LXX).
Convertirea, întoarcerea la Dumnezeu, în vederea mântuirii, se realizează prin chinurile nașterii din nou și se întreține prin agricultura spirituală a chinurilor distrugerii buruienilor patimilor și a cultivării virtuților. Purificarea de patimi (vicii), adică cultivarea nepătimirii (apatheia), a netulburării și odihnei, este faza practică a urcușului spiritual. Nepătimirea înflorește în dragoste (agape) și rodește în cunoașterea (gnosis) lui Dumnezeu Tatăl prin trimisul (apostolul) său Isus Cristos, ceea ce constituie viața veșnică (Io 17,3). Aceasta este faza gnostică a urcușului spiritual, cu cele două aspecte, fizica spirituală sau cunoașterea naturală și teologia sau cunoașterea lui Dumnezeu.
În această perspectivă sfântul Evagrie Ponticul (Tratatul practic. Gnosticul, Polirom, Iași 2003), a sistematizat și sintetizat sugestiile „sfântului” Origen și a definit creștinismul ca fiind ”învățătura Domnului nostru Isus Cristos, alcătuită din practică (praktike) și gnoză (gnostike)”, adică din ”filozofia” practică, numită în Occident curățire sau purificare, și din ”filozofia” gnostică, numită contemplație (theoria), cu cele două aspecte ale sale: contemplarea creaturilor, a tainelor firii (fizica spirituală) și contemplarea locului lui Dumnezeu, a tainelor mai presus de fire (filozofia teologică).
Faza practică, lucrătoare, a urcușului duhovnicesc, are ca scop curățirea de patimi a părții pasionale a sufletului, adică a părții poftitoare, doritoare (epithymia) și a părții irascibile, războinice (thymos). Cele opt patimi sau vicii principale, combătute în faza practică, sunt numite rădăcini ale răutății, pentru că din ele odrăslesc celelalte patimi; gânduri (logismoi) ale răutății, pentru că pătrund în existența umană prin gânduri; duhuri (pneuma) rele, pentru că sunt sponzorizate de către Diavol și îngerii lui.
Maica sau izvorul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine (filautia; 2 Tim 3,2: oameni filautoi), numită și egolatrie, egoism sau amor propriu. Iubirea de sine, nerațională și exclusivă, față de trupul de carne (sarx), pervertește iubirea virtuoasă față de sine indisolubil legată de iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, de cel asemenea (Mt 19,19).
Fiicele mai mari ale iubirii trupești față de sine sunt: lăcomia pântecelui, iubirea de arginți și slava deșartă, numite în 1 Ioan 2,16, ”pofta firii pământești, pofta ochilor și trufia viții”. Acestea trei împreună cu alte cinci formează cele opt gânduri ale răutății sau rădăcini ale răului, descrise de Evagrie Ponticul (Tratatul practic), în ordine crescătoare de la cele mai ”grosolane” la cele mai ”subțiri”, mai fine.
La lăcomia pântecelui (gastrimarghia, pântece înebunit), se adaugă preacurvia sau desfrânarea (porneia), patimi mai grosolane, mai trupești. Iubirea de arginți sau avariția (philargyria) se întovărășește cu tristețea (lype), cu mânia (thymos), cu furia (orge) și cu lâncezeala sau acedia (akedia), patimi mai sufletești. Slava deșartă (kenodoxia) se însoțește cu trufia sau mândria (hyperphania), patimi mai fine, spirituale.
Opuse celor opt patimi rădăcină avem următoarele opt virtuți. Cumpătarea (sophrosyne) opusă lăcomiei. Înfrânarea (enkrateia) opusă desfrânării. Neagonisirea (aktemosyne) opusă avariției. Bucuria (chara) opusă tristeții. Îndelunga răbdare (makrothymia) opusă mâniei. Răbdarea (hypomone) opusă acediei. Modestia sau lipsa de slavă (akenodoxia) opusă slavei deșarte. Smerita cugetare (tapeinophrosyne) opusă trufiei.
Cele opt rădăcini ale răutății sau vicii principale, în tâlcuirea latină a sfântului Ioan Casian (Instituții cenobitare 5,1), sună în felul următor: ”primul este cel al lăcomiei (gastrimargiae), care înseamnă dorința nestăvilită de a înghiți ceva (concupiscentia gulae); al doilea, al curviei (fornicationis); al treilea, al iubirii de arginți (philargyriae), care înseamnă avariție (avaritia), sau mai pe șleau, iubirea de parale (amor pecuniae); al patrulea, al mâniei (irae); al cincelea, al tristeții (tristitiae); al șaselea, al acediei (accediae), adică apăsarea (anxietas) sau amarul inimii; al șaptelea, al falei deșarte (cenodoxiae), care va să zică unflarea în pene (inanis gloria); al optălea, al trufiei (superbiae).
Sfântul Grigore cel Mare, în Moralia, a înlocuit acedia cu invidia (inuidia) și a separat trufia, considerată viciul suprem, rămânând astfel cele șapte vicii capitale, care vor deveni cele șapte păcate capitale. În apocrifa Testamentul celor 12 patriarhi avem șapte ”duhuri ale rătăcirii”: al desfrânării, sălășluit în simțuri; al gastrimarghiei, în pântece; al certei, în ficat și bilă; al amăgirii, vrăjitoriei sau cochetăriei; al trufiei; al minciunii; al nedreptății și duhul somnului.
Cele opt rădăcini ale răutății au ca început, izvor și maică născătoare, iubirea trupească de sine, iar ca sfârșit și împlinire trufia, mândria. ”Începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârșitul este mândria. Iubirea trupească de sine este iubirea nerațională față de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta, a tăiat totodată toate patimile care se nasc din ea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 3,57).
Înlănțuirea, colaborarea, sprijinirea reciprocă a celor opt patimi principale, este o altă caracteristică subliniată de părinții spirituali. Lăcomia pântecelui, legată de supravețuirea individuală, total satisfăcută, naște dorința desfrânată sau lăcomia de carne vie, în vederea supravețuirii prin urmași sau numai a plăcerii maxime. Lăcomia pântecelui și desfrânarea sunt susținute cu cheltuială, așa că se naște iubirea de arginți sau lăcomia de avere. Iubirea de arginți nesatisfăcută naște tristețe. Atunci când lăcomia de avere este pereclitată de aproapele concurent sau hoț, naște mânie sau furie. Iar când este total satisfăcută naște lâncezeală consumistă, fală deșartă în fața aproapelui și față de Dumnezeu, nepăsare ateistă trufașă sau orgoliu (hybris).
În războiul invizibil, Diavolul folosește următoarea strategie. Mai întâi încearcă neutralizarea inamicului, atacând cu dracii ”altileriști”, care folosesc cele trei proiectile de altilerie: lăcomia pântecelui, iubirea de arginți și slava deșartă. Cei răniți cu unul din aceste trei proiectile de altilerie sunt luați în primire de dracii ”infanteriști”, de duhurile curviei, mâniei, întristării, trufiei, etc.
”Este cu neputință să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani sau slavă. Și este cu neputință să scape de dracul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al Diavolului, nu va scăpa cineva dacă n-a smuls din sine iubirea de arginți, rădăcina tuturor răutăților” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, 1).
Inspirându-ne din scrierile sfântul Evagrie Ponticul și din sinteza patristică magnifică a lui J-C. Larchet, Terapia bolilor spirituale, facem în continuare o prezentare sintetică a celor trei rădăcini principale ale răutății: lăcomia pântecelui, iubirea de arginți și slava deșartă.
- Lăcomia pântecelui.
Lăcomia pântecelui se numește și poftă încinsă, aprinsă, pentru că este legată de partea poftitoare (epithymia) a sufletului. Ea este neînfrânarea gurii, a gâtlejului și a stomacului, cauzată de pofta de mâncare numai de dragul plăcerii și nu de dragul nevoii, al necesarului pentru a trăi. Lăcomia pântecelui se manifestă în două forme principale. Prima formă constă în căutarea cantității și varietății alimentelor care să supra încarce stomacul. Aceasta este gastrimarghia propriuzisă, adică stomac înnebunit, ieșit din țâțâni. A doua formă se manifestă prin căutarea calității alimentelor, a gustului și delicateții, apreciate de limbă, fapt pentru care se numește laimarghia, adică limbă înebunită.
Lăcomia pântecelui se tămăduiește cu înfrânare și cumpătare, adică cu abstinență și post economisitor în vederea carității. Postul înseamnă diminuarea cantității de alimente prin reducerea numărului de mese sau prin reducerea diversității alimentelor prin folosirea unui singur fel de mâncare vegetariană. Abstinența constă în reducerea calității alimentelor, prin folosirea de alimente naturale, care au nevoie de puțină dichisire în bucătărie sau prin abținerea de la carne de animale și de la produse animaliere, lactate și ouă.
- Iubirea de arginți.
Iubirea de arginți este legată mai mult de partea irascibilă (thymos), pătimașă, agitată, a sufletului numită în psihologia modernă voință. Constă în plăcerea de a avea bogății, valori în sine, și nu de a le folosi pentru traiul zilnic.
Pofta de bunuri materiale are și ea două aspecte. Primul aspect numit zgârcenie, constă în iubirea de bogăție materială, simbolizată de bani (arghirofilia). Se manifestă prin plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a-i da și neplăcerea resimțită când i-ai dat. Zgârcenia sau avariția se datorează ne încrederii în Providența divină, construind scenarii viitoare catastrofale: pierderea locului de muncă, foamete, boli, bătrânețe neputincioasă. Providența divină este astfel substituită de providența banilor acumulați, a asigurărilor private sau a statului patron. Al doilea aspect constă în lăcomia de bani, aviditatea, cupiditatea, agoniseala (pleonexia) manifestată prin voința de a dobândi bunuri noi (bani) și de a avea cât mai multe posibil.
Iubirea de arginți în varianta zgârceniei (arghirofilia), se tămăduiește prin milostenie, dărnicie sau comuniunea bunurilor (vase comunicante), care de fapt sunt destinate, de Providența divină, nevoilor fundamentale ale tuturor oamenilor. Dărnicia trebuie făcută cu mărinimie împărătească, nu cu țârâita, cu inimă largă și bucurie (Rom 12,8), cu voie bună, nu cu părere de rău sau de silă (2 Cor 9,7), ca și când a-i da lui Isus Cristos (Mt 25,34-36).
Iubirea de arginți în varianta avidității (pleonexia), se tămăduiește prin sărăcia de bunăvoie sau neagonisire (aktemosyne), adică prin a nu poseda efectiv bogății și a nu dori afectiv să ai bogății mai multe decât strictul necesar vieții, înlăturând prisosul sau plusul.
- Slava deșartă.
Slava deșartă sau vanitatea (kenodoxia), împreună cu culmea sau prisosul slavei deșarte, care este mândria, trufia, superbia (hyperfania), de care este strâns legată, privește mai mult partea rațională (logos) a sufletului și partea gnosologică a sufletului, mintea (nous) rătăcită.
Slava deșartă are mai multe fețe și chipuri. Un chip al slavei deșarte este îngânfarea, umflarea în pene, cu bunuri materiale, cu bogăție (bani, mașini, haine, parfumuri, podoabe), cu frumusețe sau putere fizică, cu rang social, cu calități intelectuale (cultură, cunoștințe, inteligență, imaginație, memorie, oratorie) sau cu calități spirituale (virtuți), pentru care se așteaptă, sau chiar se pretinde, admirația și lauda de la semeni. Alt chip al slavei sau falei deșarte este când vanitosul văzând că nu-i admirat și lăudat de alții, se admiră și se laudă el însuși. Se autoprețuiește și se autoadmiră, crezându-se superior față de toți oamenii.
Culmea salvei deșarte este trufia (hyperfania) sau orgoliu (hibris), care este înălțare față de Dumnezeu sau chiar în locul sau împotriva lui Dumnezeu, negându-i ajutorul, harul și providența. Trufașul, ateu practic, se încrede numai în propriile puteri. Toate realizările, izbânzile, virtuțile și cunoștințele sunt considerate fructul meritelor personale, fără nici un ajutor de la Dumnezeu. Orgoliosul se consideră egal cu Dumnezeu, un mic dumnezeu, nu asemenea cu Dumnezeu, ajungând să hulească pe Dumnezeu, adică să ”lovească cu vorba” (blasfemi) în Dumnezeu (ateu militant).
Spre deosebire de slava care vine de la singurul Dumnezeu, slava deșartă vine de la oameni sau și-o acordă unii altora (Io 5,44). Dacă facem faptele bune, post, milostenie și rugăciune, fără discreție, ca să fim văzuți și slăviți de oameni, atunci am și primit răsplată pentru ele, răsplata efemeră a laudelor de la oameni și nu răsplata însutită de la Tatăl cel ceresc (Mt 6,1-18).
Tămăduirea slavei deșarte și a mândriei, a indicat-o sfântul Maxim Mărturisitorul (Capete despre dragoste, 3,62). ”Slava deșartă e alungată de făptuirea în ascuns (discreție), iar mândria de voința de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile”. Părinții spirituali au indicat și alte leacuri pentru vindecarea de primejdiosul gând al trufiei: urârea voii proprii și a autonomiei; neîcrederea în propria înțelepciune, supunând ideile și judecății altora; învinovățirea de sine; ascultarea de părintele spiritual.
Înfăptuind binele, nu trebuie să căutăm admirație și stimă de la alții, ci cu umilința și modestia robului lui Dumnezeu, care servește gratuit, cu smerită cugetare, să spunem că suntem niște robi netrebnici (nefolositori, inutili), am făcut ce eram datori să facem (Lc 17,10).
Cu cele 3 rădăcini ale răului (duhuri sau gânduri ale răutății) a fost ispitită Eva în paradis și a căzut: Gen 3,6 LXX, ”femeia a văzut că pomul era bun de mâncat (pofta trupului), plăcut ochilor (pofta ochilor) și atrage curiozitatea cunoașterii (trufia vieții). A fost ispitit și Israel în pustiu și a căzut: Ex 16; Num 11: pofta după bucatele Egiptului (pofta trupului); Ex 32; Deut 9,12-21: vițelul de aur (pofta ochilor); Ex 17,1-7; Num 20,1-13: ispitirea Domnului (trufia vieți). A fost încercat de Diavol și Isus Cristos în pustiu și a biruit: Mt 4,1-11, transformarea pietrelor în pâine (pofta trupului); arătarea împărățiilor lumi și a slavei lor (pofta ochilor); minunea zborul prin aer spre a fi admirat (trufia vieții). Va fi ispitită omenirea întreagă de către Anticrist și va cădea: pâine din asfalt (pofta trupului); proprietate privată (pofta ochilor) și minunile știnței și tehnicii (trufia vieții).
Rădăcinile răului sunt legate și de primele trei duminici pregătitoare ale timpului triodului. Slava deșartă și sora ei trufia vieții, este tema duminicii vameșului și a fariseului (Lc 18,10-14). Pofta trupului sau lăcomia pântecelui, consumismul desfrânat și sora lui curvia, este tema duminicii fiului risipitor (Lc 15,11-32). Iar pofta ochilor sau iubirea de arginți (cu surorile sale: tristețea, mânia sau furia și akedia), din cauza căreia nu se practică dreptatea prin binefacerea față de săraci, este legată de duminica cutremurătoarei judecăți, finale și universale (Mt 25,31-46).