Orele Împărătești. Liturghia sfântului Vasile cu Vecernie; Parimii; Apostolul: Sâmbătă săptămâna 1 din Postul Mare: Evr 1,1-12; Evanghelia Vecerniei: Ora Împărătească 3: Lc 2,1-20. Post și ajun.
Dacă ajunul Crăciunului nu cade sâmbăta sau duminica atunci la liturghia sfântului Vasile unită cu vecernia se proclamă evanghelia cu bunavestirea și vizita păstorilor (Lc 2,1-20), care face parte din evanghelia copilăriei (Lc capitolele 1 și 2), culeasă de la martori oculari (Lc 1,2), dintre care nu a lipsit Fecioara Maria. Când ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica la liturghia sfântului Ioan Gură de Aur se proclamă evanghelia sâmbetei sau a duminicii dinaintea Crăciunului.
Timpul divin oportun, potrivit (kairos), s-a întâlnit cu voința umană manifestată de dispoziția, decretul (dogma) împăratului roman Cezar Octavian, numit și Augustus (Slăvitul; Sebastos în greacă). Împăratul a dispus un recensământ în toată lumea locuită (oikoumene), practic în lumea cuprinsă între granițele Imperiului Roman pacifist (v. 1), pentru impozitarea tuturor supușilor (census, taxa Cezarului).
Toți trebuiau să se înscrie în localitatea de baștină (v. 3). Era un obicei la evrei, nu o obligație impusă de împărat. Dar planul divin cerea ca Mesia să se nască la Betleem (casa pâinii sau casa bucatelor), leagănul dinastiei davidice, la 7 km de Ierusalim. Iosif din Nazaretul Galileii, pământul neamurilor (Mt 4,15), s-a suit în Betleemul Iudeii, cetatea lui David (v. 4), de unde trebuia să vină Mesia (Mt 2,4-6). Iosif era din casa lui David (Lc 1,27), fiind descendent (fiu) a lui David (Mt 1,20). Iosif s-a suit la Betleem cu Maria, logodnica sa, pe care o luase în căsătorie la îndemnul îngerului Domnului (Mt 1,20.24). Maria a conceput numai de la Spiritul Sfânt (Lc 1,35) și era însărcinată (v. 5).
Pe când erau ei la Betleem, Dumnezeu a împlinit cele nouă luni de la concepere până la naștere (v. 6) și Maria a născut pe Fiul ei, nu a lui Iosif, Întâiul născut al ei și a lui Dumnezeu (v. 7; Mt 1,25). Expresia Primul sau Întâiul născut al Mariei, nu implică neapărat că Maria a avut și alți fii cu Iosif. Primul născut avea privilegii în Israel, indiferent dacă avea sau nu alți frați (cf. Ex 13,2; Num 3,12-13, era a lui Dumnezeu; Deut 21,15-17, avea moștenire dublă). Isus Cristos este Primul născut (pârga) dintre mulți frați spirituali, făcuți asemenea lui, Icoana prototip (Rom 8,29). Maternitatea spirituală a Mariei se extinde la o multitudine de frați, după cum a confirmat Isus Cristos de pe cruce cu privire la ucenicul pe care-l iubea (Io 19,26-27: femeie, iată fiul tău; ucenice, iată mama ta).
În Betleem, cetatea lui David, păstor și apoi rege, se naște Isus Cristos Păstorul cel bun care își dă viața pentru oi (Io 10,11) și Regele mesianic (Io 7,42).
Pruncul a fost înfășat și depus (întins) în iesle (v. 7), asemănător cum a fost înfășat și depus în mormântul nou săpat în stâncă (Lc 23,53), pentru că nu mai era loc pentru ei la popas (katalymati, provine de la verbul a dezlega sau a desface bagajele), nu la han (pandocheion, primitorul tuturor). Cu katalyma este desemnată și încăperea cinei de taină (Lc 22,11). În icoana Crăciunului pruncul este înfășat ca un mort și așezat într-o iesle asemănătoare cu un mormânt. Găsirea Pruncul înfășat și depus în iesle (ieslea plină), a fost semnul de recunoaștere a întrupării (a doua naștere a Fiului lui Dumnezeu), dat păstorilor (v. 12). Păstori au alergat și au găsit Pruncul înfășat (v. 16). La înviere (a treia naștere din moarte la viață), semnul de recunoaștere a învierii, va fi mormântul gol. Petru a alergat și nu a găsit decât cearceafurile (Lc 24,12). Faptul că s-a născut în grajd și a fost depus în ieslea animalelor, locul din care mănâncă animalele, în Betleem (casa pâinii), prefigurează faptul că Isus Cristos va fi Pâinea vieții (Io 6,35), hrană pentru ridicarea omului căzut în asemănarea cu animalele.
În împrejurimile Betleemului păstorii, ca David înainte de a fi ales rege, păzeau turmele noaptea, nu dormeau, vegheau (v. 8). Privegherea este recomandată și pentru așteptarea și întâmpinarea Fiului Omului la ultima venire (Lc 12,35-40). Iată, expresie care anunță o minune, un înger al Domnului s-a înfățișat brusc păstorilor și împreună cu el și Slava (splendoarea, strălucirea, doxa gr., kaboh evr.) Domnului (Spiritul Sfânt), ca pe muntele Sinai (Ex 24,16) sau pe muntele transfigurării (Lc 9,31-32), fapt care i-a umplut de spaimă mare (v. 9). Arătarea Slavei Domnului a pregătit pe păstori pentru scandalul întrupării într-un prunc umil și neputincios, așa cum la transfigurare a pregăti pe apostoli pentru scandalul crucii.
La spaima mare se adaugă Bucuria mare. Îngerul a evangelizat pe păstori și i-a anunțat Bucuria mare (Gal 5,22: Spiritul Sfânt), pentru tot poporul (v. 10), că în cetatea lui David, a fost născut pentru ei astăzi Mântuitorul, adică Isus (Domnul este mântuirea: Mt 1,21), care este Mesia (Cristos) Domnul (v. 11). Mântuitor, Cristos (Mesia), Domnul, triplu nume divin. Mesia nu-i numit mântuitor sau salvator (soter) în Vechiul Testament. La greci „salvatori” erau zeii sau oameni care ajută în situații dificile: medici, legiuitori sau filozofi.
Păstorii nu pun întrebări, cum au pus Zaharia sau Maria (Lc 1,18.34), dar primesc ca semn (semeion) umilința întrupării, care autentifică anunțul. Un nou născut (in-fans, în latină), prunc (brephos, diferit de paidion, copilaș) incapabil de a vorbi, înfășat în scutece și depus în ieslea animalelor (v. 12).
Cu îngerul Domnului s-a unit oaste îngerească și ca pe Mielul înviat în slavă eternă (Apoc 5,11-12), au lăudat pe Dumnezeu (v. 13), zicând: „slavă în cerurile înalte lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni ai bunăvoinței sale” (v. 14), nu între oameni de bunăvoință (ca în lat. homnibus bonae voluntatis). Bunăvoința (eudokia), complăcerea părintească a invadat pe oameni la Betleem, ca și la Iordan, prin Fiul, iubitul Tatălui (Lc 3,22).
După ce îngeri dispar din sfera umană și se întorc în cea cerească, păstori decid ca împreună să „traverseze” câmpurile drept la Betleem, pentru a vedea cuvântul-faptă (rhema) întâmplat acolo și revelat lor de Domnul (v. 15). Maria evangelizată a vizitat în grabă pe Elisabeta (Lc 1,39-45). Păstorii evangelizați vizitează în grabă sfânta familie (v. 16) și găsesc ceea ce li s-a precizat în semnul de recunoaștere (v. 12). Ca martori oculari, păstorii evanghelizați au devenit evangheliști (v. 17), trezind uimirea ascultătorilor, care realizează că sunt în fața unui miracol (v. 18). Ca apostoli după înălțarea lui Isus Cristos (Lc 24,53), păstorii, ca buni ucenici, s-au întors slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru faptele ascultate de la îngerul Domnului și văzute la Betleem (v. 20). Realitatea văzută a validat anunțul îngerului.
Maria a păstrat în inima ei, în centrul ființei unde se întâlnesc toate puterile sufletului, toate cuvintele-fapte (rhemata) și le-a meditat, le-a cântărit (v. 19), căutând să le înțeleagă sensul, fiind astfel arhivă și memorie vie din care s-au documentat și evangheliștii.
Fiul lui Dumnezeu se întromenește pentru a ridica prin moartea și patima sa omenirea căzută din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele. Păstorul sau ciobanul mănâncă, se îmbracă cu cojoc și doarme cu animalele, adică trăiește la nivelul animalelor pe care le păstorește, fiind simbolul omului căzut îmbrăcat în tunică de piele. De aceea nașterea marelui Păstor, care va ridica omenirea din cădere, este anunțată în primul rând păstorilor.
Revelarea lui Dumnezeu, în regim „audio”, prin profeți („radio” Isaia, Ieremia, Iezechil, etc.), a fost perfecționat când Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul (Evr 1,1-2: apostolul zilei). Prin Fiul începe și revelarea lui Dumnezeu în regim „video”, pentru că Isus Cristos este „iradierea (strălucirea) slavei” și „amprenta (chipul, caracterul) substanței (ființei)” lui Dumnezeu (Evr 1,3; cf. Înț 7,26: Înțelepciunea „este iradierea luminii veșnice, oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu și icoana bunătății lui”).