Apostolul: Rm 6,18-23; Evanghelia: Mt 8,5-13
Specificul acestei evanghelii cu vindecarea slugii Sutașului (Mt 8,5-13; cf. Lc 7,1-10; Io 4,46-53) este recunoașterea principiului ierarhiei puterilor și a slujirilor corespunzătoare. Cuvintele cheie ale evangheliei și apostolului de azi sunt: serv sau slugă și rob sau sclav. Slujirile reciproce în ierarhiile intermediare sunt de serv. Servul devine rob când nu mai poate să-și achite datoria față de creditor. Față de autoritate supremă a lui Dumnezeu suntem toți robi ai Domnului, care ne-a creat. Creștinul, prezentând (oferind ca jertfă) lui Dumnezeu mădularele botezate, din rob al păcatului și al fărădelegii (anomia: atitudini și fapte potrivnice legii înscrisă în inimi sau Scripturi), cu plată moarte veșnică, a devenit rob a lui Dumnezeu și al dreptății, cu rod viață veșnică (Rm 6,18-23: apostolul zilei).
Isus Cristos înfăptuiește o lucrare a Împărăției cu puterea Duhului Sfânt, al doilea semn după cel din Cana (Io 4,54), vindecând de la distanță și fără nici un gest sau cuvânt special, ca și la Cana, pe slujitorul sau copilul de casă (v. 6: pais), robul sau sclavul (Lc 7,1: doulos) sau fiul (hyios) unui slujbaș împărătesc (Io 4,46: basilikos) sau sutaș (v. 5).
De la distanță a acționat Isus Cristos și în cazul femeii cananeancă și ea străină în raport cu evreii, vindecându-i fiica (Mt 15,21-28). Acest fapt prefigurează modul în care va acționa Isus Cristos înviat pentru recuperarea și integrarea păgânilor în Biserica lui Dumnezeu. Va acționa de la distanță, de la dreapta Tatălui, prin ”unda electromagnetică” a Spiritului Sfânt, fără nici un gest sau cuvânt special, folosind ca mijlocitor, ca intermediar (”telecomandă” verbală), Biserica în acțiune liturgică.
Minunile și semnele sunt fructul credinței și al iubirii, dar nu sunt criteriu și garanție a credinței și iubirii adevărate (ortodoxe), pentru că se vor ridica cristoși și profeți mincinoși și vor face semne mari și minuni ca să-i rătăcească chiar și pe cei aleși (Mt 24,24). Iubirea este fermentul prin care credința devine sursă de miracole. Sutașul a crezut în Isus Cristos numindu-l Domn și a iubit neamul iudeilor construindu-le sinagoga (Lc 7,4) și pe sluga (ordonanța) sa (Lc 7,2: ținea mult la el, îl prețuia), pentru care a deranjat mulți oameni, pe căpeteniile iudeilor (Lc 7,3), pe prieteni și pe Isus Cristos (Lc 7,6). A crede numai dacă vezi semne și minuni (Io 4,48), duce la devalorizarea credinței.
Sutașul nu s-a considerat vrednic (Lc 7,6: potrivit, apt), ca Isus să intre în casa sa (v. 8), pentru că știa că iudeilor nu le era îngăduit să intre în casele păgânilor. Aceste cuvinte au fost preluate de liturghia latină înainte de împărtășanie. După evanghelistul Luca, sutașul a trimis la Isus ca ambasadori niște bătrâni ai iudeilor, care i-au pus o pilă spunând că este vrednic pentru că iubește pe evrei și le-a construit o sinagogă (Lc 7,3-5). Când bătrânii împreună cu Isus erau departe de casa sutașului, el a trimis și niște prieteni cu un mesaj personal (Lc 7,6), mesaj pe care Matei simplificând îl descrie ca prezentat direct de către sutaș (vv. 8-9).
În armată ierarhia puterilor este foarte clară, fiecare grad ierarhic având o denumire specifică. De aceea Isus Cristos apreciază credința mare a sutașului (Mt 8,5-13), care a înțeles puterea-autoritatea mare a lui Isus care se poate exercita și de la distanță, prin cuvânt (v. 8), ca în armată. Am spune astăzi că Isus Cristos a beneficiat de ”telecomandă” pe unda electromagnetică a Duhului Sfânt, telecomandă acționată cu gândul fără a spune nici măcar un cuvânt.
Sutașul s-a comparat cu Isus și a explicat cum înțelege el puterea-autoritatea (exousía) intermediară. Sutașul avea deasupra lui puterea-autoritatea superiorilor și putere de la ei asupra subordonaților, ordonanțe și ostași, cărora le ordonă (porunci pentru ordine; dezordinea și fărădelegea sunt de la Diavol) folosind trei verbe: vino, du-te, fă (v. 9). Du-te în misiune. Fă tot ce trebuie făcut pentru succesul misiunii. Vino și raportează cum ai împlinit misiunea. Sutașul, om al puterii, a experimentat puterea cuvântului, ordonând, fapt pentru care crede în puterea-autoritatea cuvintelor lui Isus Cristos (v. 8).
Isus Cristos s-a mirat (uimit), ca mulțimile de învățătura lui (Mt 7,28), și a apreciat credința mare a sutașului (v. 10), pentru că s-a recunoscut pe sine ca Fiu al Omului, sub puterea-autoritatea supremă a Tatălui ceresc („Comandantul suprem”) care l-a trimis în lume, ”du-te” în lume și ”fă” tot ce este necesar pentru mântuirea oamenilor, iar la sfârșitul misiunii la chemat la sine, ”vino”, și suie-te la dreapta mea.
La rândul lor apostoli au stat sub puterea-autoritatea lui Isus Cristos care i-a chemat, ”veniți după mine și vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). La ultima cină le-a zis ”faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), iar la înălțare i-a trimis ”duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele” (Mt 28,19). La fel urmașii apostolilor, ca autoritate intermediară, stau sub autoritatea intermediară a apostolilor. Astfel se constitui lanțul ne întrerupt al succesiunii apostolice prin care se transmite depozitul și autoritatea-putere de sus, de la Dumnezeu.
Cum au anunțat profeții (Is 49,12; Mal 1,11) mulți (nenumărați) păgâni, din toate părțile, de la răsărit și de la apus, vor lua parte la ospățul mesianic și al Împărăției (v. 11). Vor ocupa locurile lăsate libere de ”fii Împărăției”, fii necredincioși ai lui Israel, care vor rămâne pe dinafară în întuneric, în loc de lumina de la ospăț, unde va fi plâns în loc de bucurie și scrâșnirea dinților în gol în loc de a mesteca hrană abundentă (v. 12; cf. Mt 22,13; 24,51; 25,30). Expresia ”fii Împărăției” este un ebraism, care indică apartenența la un grup și dreptul de posesie prin moștenire. Ospățul mesianic este simbolul cel mai concret și puternic al Împărăției cerurilor.
Evreul în sinagogă stă cu capul acoperit pentru a-și aminti că stă sub autoritatea supremă a lui Dumnezeu. La fel femeia căsătorită ar trebui să umble cu capul acoperit (îmbrobodită), pentru că stă sub autoritatea soțului care este capul soției, după cum și Cristos este capul Bisericii (Ef 5,23). Maternitatea face și din femeie o autoritate intermediară datorită copiilor din subordinea (grija) sa.
Lumea căzută se gestionează prin putere-autoritate domnitoare verticală și piramidală. Biserica se gestionează prin putere-autoritate slujitoare orizontală și călăuzitoare.
Autoritatea supremă este Dumnezeu Tatăl („Comandantul suprem”), sub care ar trebui să stea toate autoritățile intermediare. Când o autoritate intermediară nu recunoaște o autoritate superioară, considerându-se autoritate supremă, se instaurează dictatura. Autoritatea democratică atee care exercită putere de la oameni, nu de la Dumnezeu ca în monarhie, ori ajunge subtil dictatorială, ori recunoaște ca autoritate supremă fiara apocaliptică căreia îi cedează ”forța (dýnamis) și puterea-autoritatea (exousía)” (Apoc 17,13). Astfel, în locul puterii supreme a lui Dumnezeu, fiara apocaliptică va instaura în toată lumea puterea-autoritatea supremă și universală a Diavolului, peste orice seminție, popor, limbă sau neam (Apoc 13,7). Dar puterii supreme i se datorează închinare, cult la care vor fi constrânși toți apostații pământului (Apoc 13,8).
Evoluția istorică a originii puterii-autorității este următoarea: putere numai de la Dumnezeu; putere de la Dumnezeu și de la oameni; putere numai de la oameni; putere de la oameni și de la Diavol (Balaur); putere numai de la Diavol; putere numai de la Dumnezeu (vezi articolul: Putere de la Dumnezeu, oameni și Diavol, în revista electronică Oglindanet).