Apostolul: 2 Tim 3,10-15; Evanghelia: Lc 18,10-14
Contextul mai îndepărtat al parabolei cu vameșul și cu fariseul (Lc 18,10-14), redată numai de evanghelistul Luca, este parabola administratorului nedrept (Lc 16,1-12), încheiată cu afirmarea imposibilității de a slujii concomitent și lui Dumnezeu și Mamonei, fapt pentru care fariseii iubitori de arginți l-au luat în râs pe Isus Cristos (Lc 16,13-14). Isus Cristos precizează că fariseii făloși se socotesc drepți înaintea oamenilor, dar ce este „înalt” printre oameni este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Lc 16,15). Un lucru își schimbă valoarea în funcție de perspectiva, umană sau divină, din care e privit. După fapte, în fața oamenilor, fariseul era cel bun. În templu, în fața lui Dumnezeu, după atitudine, vameșul devine mai bun.
Contextul apropiat al parabolei cu fariseul și vameșul este parabola cu judecătorul nedrept și văduva stăruitoare, despre necesitatea rugăciunii stăruitoare pentru dreptate (Lc 18,1-9). În treacăt fie spus că judecătorul nedrept, care de Dumnezeu nu se teme și de oameni nu se rușinează, este Anticrist, iar văduva ”uitătoare de Dumnezeu” este Ierusalimul pământesc, care cere răzbunare de închipuitul ei vrășmaș Isus Cristos și creștinătate (cf. Irineu al Lyonului, Contra haereses V,25,4). Judecătorul drept este Fiul Omului, care va face degrabă dreptate aleșilor săi răbdători, dacă se vor ruga stăruitor cu privegheri (v. 7: strigă după ajutor zi și noapte) și nu vor abandona credința (v. 8). Tema rugăciunii și a dreptății leagă acest episod cu parabola vameșului și a fariseului.
După parabola cu fariseul și vameșul, urmează episodul cu ucenicii care-i certau pe cei ce aduceau pruncii sugari ca să-i atingă (binecuvânteze) Cristos, pentru că ar fi un act inutil, maturitatea și credința fiind condiția intrării în Împărăția lui Dumnezeu. Isus Cristos inervat (Mc 10,14), răstoarnă prejudecățile. Vameșul disprețuit a ieșit îndreptățit din templu, nu fariseul care se credea drept (vv. 9.14). Sugarii, nu ucenicii maturi, sunt declarați posesori ai Împărăției (Mc 10,14) sau modele pentru cine vrea să intre în Împărăția cerurilor (Lc 18,15-17). Copii apelează la părinți instinctiv, cu încredere fără calcule și întrebări privind viitorul, ca Avram când a fost chemat de Dumnezeu (Gen 12,4). Apostoli maturi au lăsat totul și l-au urmat pe Cristos îngrijorându-se de viitor (Mt 19,27: Petru întreabă pe Cristos: ce va fi de noi?).
Sensul parabolei cu vameșul și fariseul a fost indicat la început. Parabola a fost spusă ”către unii care se credeau drepți și-i disprețuiau pe ceilalți” (v. 9), adică se credeau drepți în raport cu faptele Legii, dar erau nedrepți în raport cu semenii.
Două atitudini în rugăciunea de la templu, a două personaje simbol ale poporului lui Dumnezeu. Fariseul („pus deoparte”), considerat de popor, drept și credincios, „model” social, aparținea elitei laice religioase. Fariseii erau o grupare religioasă de persoane avansate spiritual care respectau cu strictețe prescripțiile Legii explicate de maieștrii și ideologii lor, de cărturari, bucurându-se de respect din partea poporului. Erau un fel de călugări laici. Mustrările aduse de Isus Cristos cărturarilor și fariseilor (Mt 23), elita sinagogilor, sunt valabile și astăzi pentru creștinii călugări și pentru creștinii din adunările de tip sinagogă. Vameșul, impur ritual, colector de impozite și taxe, colaboraționist cu puterea romană, era considerat apriori corupt și cel mai păcătos din punct de vedere public. Fariseul îngâmfat, disprețuitor față de semeni, se justifică, se laudă și pierde îndreptățirea din fapte (vv. 11-12). Vameșul umil și rușinos (nu-și ridica ochii) se acuză, cere îndurare, iertare (v. 13) și este iertat și îndreptățit prin credință și pocăință.
Fariseul din parabolă, stând în fața sa și a aproapelui, nu în fața lui Dumnezeu, mulțumește pentru reușitele sale, pentru că a fost în stare să respecte scrupulos toate cerințele Legii (v. 12: postul de luni (sau marți) și de joi și obligația zeciuielii). Nu mulțumește pentru darurile lui Dumnezeu. Și psalmistul își declară în fața lui Dumnezeu inocența și integritatea (Ps 14; 23; 25; LXX). Fariseul greșește când se încrede prea mult în el însuși, judecă pe toți considerându-i păcătoși (v.11: nu sunt păcătos ca ceilalți oameni) și se compară cu păcătosul de vameș de lângă el (v. 11: nu sunt păcătos nici ca vameșul acesta), adică s-a considerat drept înaintea oamenilor, comparându-se cu oamenii nu cu Dumnezeu. Fariseul ca să fie sigur că iese mai bun, s-a comparat cu cel mai păcătos, cu vameșul, nu cu cel mai virtuos, mai sfânt. Comparația cu alții este nedreaptă și când este parțială, nu totală, adică cu aspectul cel mai negativ al vieții aproapelui, neglijând aspectele pozitive sau faptul că între timp aproapele s-a convertit, s-a schimbat.
Rugăciunea fariseului a avut ”aripile” postului de două ori pe săptămână și ale carității obligatorii, zeciuiala sfințită pentru Domnul, destinată levitului, străinului, orfanului și văduvei (Lev 27,30-32; Num 18,21-24; Deut 14,22-29; 26,12-13), și s-a înălțat la cer, dar nu a fost acceptată de Dumnezeu din cauza slavei deșarte. A căzut din cer și a rămas neputincioasă pe dușumeaua templului. A fost rugăciune zadarnică. Zadarnică a fost religiozitatea fariseului (Iac 1,26), cum zadarnică este credința fără fapte (Iac 2,2) sau fără înviere (1 Cor 15,17) sau cum zadarnică este râvna și alergarea creștinilor sectari (Gal 2,2).
Fariseul se ruga stând în picioare (v. 11), afirmând demnitatea de fiu al poporului fiu a lui Dumnezeu (Ex 4,22-23). Aceasta este poziția obișnuită la rugăciune a evreilor fii prin moștenire și a creștinilor fii în Fiul lui Dumnezeu, mădulare ale trupului lui Cristos. Proșternirile la pământ (mătănii mari) se fac în timpul de pocăință al postului mare. Fariseul nu a cerut nimic, nu a lăudat pe Dumnezeu, numai a mulțumit că nu-i păcătos ca ceilalți oameni (v. 11). Calitatea rugăciunii folositoare (care îndreptățește) este dată de mulțumita cu umilință pentru ce sunt și ce am primit, nu pentru ceea ce nu sunt (v. 11: mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni).
Vameșii erau și ei evrei dar păcătoși publici pentru că au acceptat colaborarea cu ocupantul roman (cozi de topor), colectând impozitele pentru Cezarul roman. Colaborarea cu puterea mondială romană (înaltă trădare) era marea corupție a vameșilor, nu eventuala mica corupție a ciupirii din taxe. Evreii eliberați de Dumnezeu (Ex 20,2) plăteau taxe (primele roade și zeciuială) numai proprietarului Dumnezeu, taxe folosite pentru cult și persoane defavorizate (Deut 26,12-13: preoți leviți, străini emigrați, văduve și orfani). A plăti taxe străinilor, romanilor păgâni, taxe folosite pentru întreținerea armatei de ocupație, era semn de robie și păcat public, fapt pentru care vameșii erau disprețuiți (fără preț) și excomunicați.
Marea corupție a politicienilor din zilele de pe urmă, păcătoși publici (oameni răi și înșelători, care merg din rău în mai rău, duși în rătăcire și ducând în rătăcire poporul: 2 Tim 3,1.13), este înalta trădare, a interesului național, prin colaborarea interesată cu puterea politică și economică globală și cu finanțele mondiale (împrumuturi, datorii suverane și privatizări), ca să poată rămâne la putere și să ciupească din averea națională și din conturile publice pe care ar trebui să le gestioneze spre binele întregului popor.
Apostolul Pavel, deși era fariseu și fiu de farisei (Fap 23,6), s-a putut prezenta lui Timotei ca model de urmat (în învățătură, purtare, năzuință, credință, răbdare, dragoste, stăruință, persecuții și suferințe), pentru că nu era corupt ca vameșii sau ca oamenii din zilele de pe urmă (2 Tim 3,1.10-11; din apostolul zilei ).
Vameșul din parabolă (v. 13) sta departe de ceilalți evrei (practic era excomunicat), cu ochi plecați, semn de rușine și smerenie (contemplarea templului era deja un act de comuniune cu Dumnezeu). Își bătea pieptul în semn de doliu (mort spiritual datorită păcatelor) și în semn de durere pentru păcate și recunoscându-se păcătos se ruga cu căință concis: ”Dumnezeule îndură-te de mine păcătosul” sau ”Dumnezeule împacă-te cu mine păcătosul” (v. 13). Verbul folosit aici nu este „fie-ți milă” (eleeson), ci „îndură-te sau împacă-te” (hilastheti), adică vameșul cere, nu milă (pomană) pentru că nu era sărac, ci potolirea mâniei ori a supărării lui Dumnezeu din cauza păcatelor sale. Una este când un copil cere să nu fie pedepsit (îndurare) pentru că a greșit și alta când cere de mâncare (milă), pentru că-i este foame. Aceasta este deosebirea dintre invocațiile liturgice ”Doamne îndură-te de noi” și „Doamne miluiește”, devenite semn de identitate confesională sărăcită.
Parabola se termină cu sentința solemnă (eu vă spun vouă) de iertare: vameșul păcătos sincer căit coboară de la templu și se întoarce acasă îndreptățit mai degrabă decât fariseul (v. 14). Domnul s-a îndurat de vameș pentru că s-a căit și l-a făcut mai ”drept” decât pe fariseu, care într-un sens era drept din fapte și nu avea nevoie de darul îndreptățirii prin pocăință. Fariseul a fost nedrept față de vameș, pe care l-a disprețuit, ne ținând cont că deja s-a convertit. Fariseul a fost nedrept și față de Dumnezeu, pentru că orgoliosul fură onoarea și lauda datorată lui Dumnezeu.
Sentința este motivată de regula: ”oricine este înălțat în sine va fi coborât (de Dumnezeu), în timp ce oricine este smerit în sine va fi înălțat (de Dumnezeu)” (v. 14; cf. Lc 14,11: în contextul alegerii locurilor dintâi la masă). Regula s-a verificat în viața lui Isus Cristos, care nu s-a înălțat pe sine, ci s-a golit și umilit până la moartea pe cruce și Dumnezeu l-a supraînălțat prin înviere mai presus de orice nume dându-i Numele său, Domnul (Fil 2,6-11).
Vameșul, păcătos public, corupt în meseria sa datorită iubirii de arginți (bani), se îndreptățește, adică se pune într-o stare după voia lui Dumnezeu, în templu prin rugăciune de cerere smerită și prin pocăință (v. 13). Fariseul drept și credincios practicant în viață, se corupe în templu prin slavă deșartă lăudându-se și disprețuind pe vameș (vv. 9.11). Parabolă paradoxală. În templu, loc public, ”dreptul” devine păcătos public și păcătosul public devine drept. Datorită slavei deșarte, păcat public, a devenit și fariseul păcătos public. Templul este locul înălțării prin umilință, locul ”căderii în sus” prin rugăciune și pocăință, ca vameșul, nu al ”căderii în jos” prin slavă deșartă, ca fariseul.
Privitor la cele trei rădăcini ale răului, tema duminicii vameșului și a fariseului este legată de slava sau fala deșartă, vanitatea (kenodoxia), împreună cu culmea sau prisosul slavei deșarte, care este mândria, trufia, superbia (supra manifestarea; hyperfania), patimi ”spirituale”, care privesc în primul rând relația cu aproapele și cu Dumnezeu.
Slava deșartă (kenodoxia) are mai multe fețe și chipuri. Un chip al slavei deșarte este îngânfarea, umflarea în pene, cu bunuri materiale, cu bogăție (bani, mașini, haine, parfumuri, podoabe), cu frumusețe sau putere fizică, cu rang social, cu calități intelectuale (cultură, cunoștințe, inteligență, imaginație, memorie, oratorie) sau cu calități spirituale (virtuți), pentru care se așteaptă, sau chiar se pretinde, admirația și lauda de la semeni. Alt chip al slavei sau falei deșarte este cînd vanitosul văzând că nu-i admirat și lăudat de alții, se admiră și se laudă el însuși. Se auto prețuiește și se autoadmiră, crezându-se superior față de toți oamenii.
Culmea salvei deșarte este trufia (hyperfania) sau orgoliu (hibris), care este înălțare față de Dumnezeu sau chiar în locul sau împotriva lui Dumnezeu, negându-i ajutorul, harul și providența. Trufașul, ateu practic, se încrede numai în propriile sale puteri. Toate realizările, izbânzile, virtuțile și cunoștințele sunt considerate fructul meritelor personale, fără nici un ajutor de la Dumnezeu. Orgoliosul se consideră egal cu Dumnezeu, un mic dumnezeu, nu asemenea cu Dumnezeu, ajungând să hulească pe Dumnezeu, adică să ”lovească cu vorba” (blasfemi) în Dumnezeu (ateu militant).
”Trufia este urâtă și înaintea Domnului și înaintea oamenilor” (Sir 10,7). Trufia îi paște pe cei îmbunătățiți și pe eretici. Trufia era considerată păcat capital, cauză a căderii protopărinților (Gen 3,4-6) și amestecului limbilor de la turnul Babel (Gen 11,1-9). Orgoliul uman al regelui Tirului (Iez 28) sau a lui Nabucodonosor (Dan 4: nu a recunoscut pe Cel Preaînalt ca stăpân) a fost pedepsit de către Dumnezeu care stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți (Iac 4,6; 1 Pt 5,5).
Tămăduirea slavei deșarte și a mândriei, a indicat-o sfântul Maxim Mărturisitorul (Capete despre dragoste, 3,62). ”Slava deșartă e alungată de făptuirea în ascuns (discreție), iar mândria de voința de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile”. Părinții spirituali au indicat și alte leacuri pentru vindecarea de primejdiosul gând al trufiei: smerita cugetare; urârea voii proprii și a autonomiei; neîcrederea în propria înțelepciune, supunând ideile judecății altora; învinovățirea de sine; ascultarea de părintele spiritual.