Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Lc 2,25-32; Laude; Doxologia Mare. Antifoanele Întâmpinării, Apostolul: Evr 7,7-17; Evanghelia: Lc 2,22-40
Sărbătoarea este denumită întâmpinarea lui Isus, a lui Iosif și a Mariei, de către Simion și Ana (prima întâmpinare, vor urma multe în viața publică: Lc 8,27; 17,12; etc.) sau prezentarea la templu ca ofertă pentru jertfă a pruncului Isus de către Maria și Iosif sau întâlnirea lui Isus cu Tatăl și cu poporul său. Întâlnirea este permanentă pentru că Isus Cristos se află în realitățile Tatălui său, cum i-a amintit Mariei când a fost regăsit în templu la 12 ani (Lc 2,49). Întâlnirea cu Tatăl devine și întâlnire cu poporul său bătrân reprezentat de cei doi bătrâni: Simion și Ana. Locul întâlnirii este templul.
Întâlnirea cu Tatăl și cu poporul lui Dumnezeu („Rusaliile Crăciunului”) încheie ciclul nașterii (40 de zile înainte și 40 după Crăciun) așa cum sărbătoarea Rusaliilor încheie ciclul pascal (50 de zile înainte și 50 după Paști). La întâmpinare Spiritul Sfânt coboară, înștiințează și călăuzește pe Simeon (vv. 25-27), cum a coborât și umplut pe Maria (Lc 1,35: Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri), pe Elisabeta (Lc 1,41: s-a umplut de duh sfânt) sau pe Zaharia (Lc 1,67: s-a umplut de duh sfânt și a prorocit). La Rusalii Duhul Sfânt a coborât și i-a umplut pe toți apostoli și i-a pregătit pentru a predica la toate neamurile (Fapte 2,1-4). După înălțarea la cer, după prezentarea și reîntâlnirea lui Isus Cristos cu Tatăl, Rusaliile (la 50 de zile de la înviere și 10 de la înălțare, nu 40 ca la Întâmpinare) sunt prima revenire, prezentare și reîntâlnire a lui Isus Cristos înviat cu apostoli în așteptare, prin Duhul Sfânt. Revenirea, prezentarea, prezența (parusia) și întâlnirea lui Isus Cristos cu Poporul și Trupul său, Biserica Templu a lui Dumnezeu în așteptare, prin „unda electromagnetică” a Duhului Sfânt, este continuă (cu „dezlegări” și despărțiri), până la revenirea ultimă în slavă, cu îngerii și sfinții săi (Ierusalimul ceresc pogorât pe pământ) și rămânerea definitivă cu noi (fără „dezlegări” și despărțiri).
Zaharia, Elisabeta, Simeon și Ana, patru bătrâni venerabili, drepți, temători de Dumnezeu (Lc 1,6; 2,25) și purtători ai Spiritului Sfânt (Lc 1,41.67; 2,25), sunt ultimii reprezentanți ai bătrânului popor a lui Dumnezeu și ai vechiului Templu. Ei întâmpină noul popor a lui Dumnezeu, noul Templu, a cărui nucleu este sfânta familie, Iosif, Maria și Isus, și predau ștafeta.
Episodul cu prezentarea la templu, la 40 de zile după naștere (Lc 2,22-40), este descris între circumcizia la opt zile de la naștere, cu punerea numelui indicat la bunavestire (Lc 2,21) și episodul copilăriei, pierderea și regăsirea în templu la vârsta de 12 ani (Lc 2,41-52). Circumcizia și prezentarea, ca ofertă la templu, a Pruncului Isus prefigurează patima, iar pierderea și regăsirea în casa Tatălui după trei zile, simbolizează moartea, învierea (a treia zi) și înălțarea.
Prezentarea, așteptarea și întâmpinarea au ca scop întâlnirea. Prezentare fără așteptare și așteptare fără prezentare, sunt acțiuni fără rost pentru că ratează întâlnirea. Prezentarea la templu fără întâlnire ar fi fost o simplă îndeplinire a unei datorii. Datoria curățirii mamei la 40 de zile după nașterea unui băiat și la 80 de zile după nașterea unei fetițe (v. 22: când s-au împlinit zilele purificării lor), prin jertfirea unui miel și a unui porumbel sau a unei turturea, iar dacă nu aveau miel atunci jertfirea a doi porumbei sau două turturele (v. 24; Lev 12,2-8 LXX) și datoria răscumpărării întâiului născut (care deschide pântecele) de parte bărbătească, pentru că era al Domnului, adică preot, sfânt pentru Domnul (v. 23; Ex 13,2 LXX). Prețul răscumpărării era de cinci sicli (Num 18,16).
Origen s-a întrebat de ce Luca vorbește de „zilele purificării lor”, de ce la plural (lor), pentru că după Legea lui Moise numai mama trebuia să se purifice? Citând Iov 14,4 LXX: „Cine va fi curat de murdărie? Nici măcar unul”, Origen a răspuns, făcând distincție între murdărie și păcat, că orice suflet acoperit de trup omenesc are murdăriile sale. Isus Cristos luând trup omenesc s-a murdărit de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Totodată amintește că botezul copiilor este pentru spălarea murdăriei trupești, cu care se naște sufletul omenesc, nu pentru iertarea păcatelor, pentru că pruncii n-au timp să păcătuiască (să actualizeze păcatul strămoșesc).
Simeon l-a primit pe prunc în brațe (nu l-a luat), ca dar așteptat și dorit, de aceia supranumele lui Simeon acordat de tradiție este Theodochos, primitor de Dumnezeu. Primirea în brațe a lui Isus Cristos prunc mic, de către Simeon, prefigurează primirea în inimă (tronul dumnezeirii) a lui Isus Cristos ca mântuitor personal la inițierea creștină (botez, mir, prima împărtășanie) și la toate cuminecările (primite în gură, nu luate cu mâna), până când Cristos începe să prindă chip în noi (Gal 4,19). Mic la început, Cristos trebuie să crească în noi, devorându-ne pe dinăuntru, ca puiul în ou, până ajungem la maturitate, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos (Ef 4,13), (cf. Camil-Pavel Peteu).
La 40 de zile după naștere întâii născuți de parte bărbătească (pârga pruncilor), trebuiau răscumpărați pentru că erau a lui Dumnezeu, care creează sufletul-viață și dă rodnicie pântecelui, fiind destinați preoției, sfinți pentru Domnul (v. 23), adică perpetuării vieții spirituale, veșnice. Dar pentru simplificare, primii născuți din toate triburile destinați preoției au fost substituiți cu toți bărbații din tribul lui Levi (preoția levitică; Num 8,5-26), activi între 25 (jumătatea perfecțiunii) de ani și 50 (perfecțiune) de ani. Alegerea tribului lui Levi poate fi motivată și de faptul că, la episodul cu închinarea la vițelul de aur, numai fiii lui Levi au fost pentru Domnul (Ex 32,25-29). La rândul lor leviții vor fi substituiți de Marele Arhiereu Isus Cristos, nu 25 de ani, ci preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evr 5,6.10; 6,20) și de Trupul lui Cristos, de creștini, neam sfânt, preoție împărătească (1 Pt 2,9; Apoc 1,6; 5,10).
Sufletul sau viața (acelaș cuvânt în limba greacă) este dat ca talant la început pentru a-l multiplica și înveșnici. La moartea trupului sufletul-viață este cerut înapoi (Lc 12,20). Viața primilor născuți masculi, considerați purtătorii întregului patrimoniu vital, este restituită anticipat autorului vieții, lui Dumnezeu, la 40 de zile după naștere, pentru a fi restituită (răscumpărată) și folosită la susținerea vieții spirituale a întregului popor a lui Dumnezeu.
Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu, ca Sfântul lui Dumnezeu de la concepere (Lc 1,35), era a lui Dumnezeu mai mult decât toți întâii născuți din poporul lui Dumnezeu. Maria nu-l răscumpără, îl prezintă la templu pentru a-l oferi lui Dumnezeu, așa cum a făcut odinioară Ana cu Samuel (1 Sam 1,28). L-a oferit pentru a fi Arhiereu, nu după rânduiala levitică, ci după rânduiala lui Melchisedec (Evr 7,15.17; apostolul zilei) și întâiul născut din moarte la viață veșnică, dintre mulți frați preoți care au parte de prima înviere (Apoc 20,6).
Bătrânul Simion, a cărui nume înseamnă: „Dumnezeu a auzit”, ales Mare Preot în locul lui Zaharia (cf. Apocrife), drept și evlavios, aștepta mângâiere pentru Israel, probabil restaurarea teocrației sau a regatului lui David (v. 25). Iluminat de Duhul Sfânt asupra iminentei veniri a lui Mesia (Unsul Domnului), pe care-l va vedea (v. 26), îndrumat de Duhul Sfânt ca să vină la templu înainte de a sosit sfânta familie (v. 27), l-a întâmpinat când părinții l-au adus înăuntru, l-a primit în brațe pe prunc, nu l-a luat (v. 28) și inspirat de Duhul Sfânt, a cântat (vv. 29-32) și a profețit despre misiunea Pruncului Isus și a mamei sale Maria (vv. 33-35).
Cântarea lui Simeon începe cu „acum, dezleagă-l pe robul tău, Stăpâne” (v. 29). Cuvântul „acum” introduce decizia de a trece de la cuvântul promisiune la faptă. Nu-i o cerere de eliberare din viața aceasta, de dezlegare de povara bătrâneții după o chinuitoare așteptare. E regret că chiar acum când ochii lui au văzut că mântuirea universală pregătită a sosit (vv. 30-31), trebuie să urmeze soarta tuturor oamenilor și să moară. Robul s-a încredințat în mâinile Stăpânului pe care-l avea în brațe, Stăpân caracterizat cu trei denumiri divine. Mântuire universală (vv. 30-31: în fața tuturor popoarelor) Lumină dezvăluită neamurilor păgâne (v. 32; cf. Is 49,6: te-am rânduit să fii lumină a neamurilor, să fii mântuire până la marginile pământului) și ca să dezvăluie gândurile din multe inimi (v. 35). Slavă poporului său Israel (v. 32), popor cărui îi aparțin înfierea și slava (Rom 9,4). Avram a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Mesia (Io 8,56). A văzut-o cu ochii descendentului său Simeon.
Profeția lui Simeon despre Prunc se adresează Mariei (v. 34), indicând participarea ei la drama mântuirii (v. 35: chiar ție însăți o sabie îți va despica sufletul), dramă prefigurată de prezentarea la templu. Cuvântul „iată” (v. 34) anunță o taină în patru propoziții, trei privind Pruncul și una pe Maria. Pruncul este pus, ca în iesle (Lc 2,7) sau în mormânt (Lc 23,53), spre căderea și ridicarea multora în Israel. Piatră de poticnire (Is 8,14), prin însăși existența sa. De poticnire pentru neascultători și de temelie (ridicare) pentru credincioși (1 Pt 2,6-8). Și ucenicii au trecut prin prăbușirea de la scandalul crucii și prin ridicarea de la înviere. Pruncul este rânduit să fie ca semn ce va stârni mare împotrivire, din partea păcătoșilor (Evr 12,3). Semn față de care se ia atitudine. Contrazis, contestat, spre prăbușire, sau acceptat spre ridicarea multora în Israel (v. 34). Modernitatea a inventat indiferența față de Isus, mult mai periculoasă. Mulți contestatari cu timpul până la urmă se vor lămuri, dar indiferenții niciodată (cf. Arsenie Boca). Pruncul Isus Cristos este pus piatră de poticnire și semn ca să dezvăluie gândurile din multe inimi (v. 35). Să se dezvăluie gândurile bune sau rele, pro sau contra, a multor oameni.
Chiar și sufletul Mariei va fi despicat de o sabie (v. 35), adică Maria va fi „martirizată” sufletește, fapt cântat în troparele „Crucii și Născătoarei” (staurotheotokía) în miercurile și vinerile de peste an. Sabia care a străpuns sufletul Mariei a fost interpretată ca sabia Cuvântului lui Dumnezeu (Evr 4,12; Apoc 1,16) sau sabia de foc care păzea drumul spre pomul vieții (Gen 3,24), sabie înlăturată de noua Evă. Sabia poate fi și teama de balaurul mare roșu care va căuta să-i mănânce Fiul (Apoc 12,6) sau îndoielile, întristările și durerile cauzate mamei și ucenicilor de patima și moartea Fiului, de nașterea din moarte la viață (Io 16,21).
Ana a sosit brusc, în acelaș ceas, a adus mulțumire lui Dumnezeu (v. 38) și a confirmat mărturia lui Simion. Astfel mesianitatea lui Isus a fost confirmată de doi martori, așa cum cere Legea. Ana era în vrâstă de 84 = 7 x 12 ani, de șapte ori majoră (la 12 ani majoratul religios), adică în plinătatea vrâstei fizice și spirituale. Nu se depărta de templu, casa lui Dumnezeu, slujind cu post și rugăciune de priveghere (v. 37: zi și noapte), mod de viață exemplar al văduvelor în iudaism și creștinism (1 Tim 5,5). Ca văduvă făcea parte împreună cu preoții, orfanii și străinii din cele patru categorii defavorizate care-l aveau pe Dumnezeu ca protector. Dumnezeu este moștenirea preoților, ocrotitorul văduvelor, tatăl orfanilor și gazda străinilor (Ps 145,9). Văduvele, o bogăție nevalorificată astăzi, aveau un statut consacrat în biserica apostolică.
Pentru a ieși în întâmpinare trebuie să stai în așteptare, să veghezi și să priveghezi. Simeon aștepta mângâiere pentru Israel (v. 25). Ana anunță împlinirea așteptării tuturor celor ce așteptau răscumpărarea Ierusalimului (v. 38), pentru că s-au întâlnit cu Mirele Cristos. Ana fiică a lui Fanuel (v. 36), care înseamnă „Fața lui Dumnezeu”, a văzut întradevăr Fața lui Dumnezeu în Pruncul de 40 de zile prezentat la templu.
Simeon și Ana au avut parte de venirea, prezentarea, întâlnirea și prezența (parusia) vizibilă și punctuală, la templu, a Fiului Omului. Noi, în Biserică, avem parte de venirea, prezentarea, întâlnirea și parusia intermediară, invizibilă (fără a atrage privirile) și universală (ca fulgerul care luminează de la o margine a cerului până la cealaltă), a Fiului Omului și cu el a Împărăției lui Dumnezeu (Lc 17,20-24), pe norul Duhului Sfânt (Mt 26,64). Așteptăm revenirea, prezentarea, întâlnirea, parusia ultimă, vizibilă (în slavă) și universală, a lui Isus Cristos, pentru a-i ieși în întâmpinare și a fi pururea cu Domnul (1 Tes 4,17). De la marea întâlnire vor fi excluși lucrătorii fărădelegii, care nu l-au întâlnit niciodată și care nu vor fi recunoscuți pentru că nu seamănă deloc cu el (Mt 7,21-23) sau nu au făcut parte din Trupul lui Cristos, Biserica lui Dumnezeu (Lc 13,25: nu știu de unde sunteți, din ce adunare veniți). Capul Isus Cristos își recunoaște mădularele Trupului său. Dumnezeu îi cunoaște pe ai săi și îi face cunoscuți (Num 16,5; 2 Tim 2,19).