Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Lc 1,39-49.56; Laude; Doxologia Mare. Antifoanele, Apostolul și Evanghelia Adormirii; Fil 2,5-11; Evanghelia: Lc 10,38-42; 11,27-28
Prăznuim promovarea Fecioarei Maria de la condiția de pe pământ, de roabă a Domnului, la condiția cerească de Doamnă și Stăpână, și trecerea de pe pământ la cer și din moarte la viață, adică „paștile” Maicii Domnului.
Domnul și Dumnezeul nostru Isus Cristos, deși avea chipul lui Dumnezeu, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, s-a smerit și a luat chip de rob, asemenea oamenilor, rob ascultător până la moartea pe cruce (Fil 2,6-8). Astfel, Isus Cristos în viața pământească, deși era ”Învățător și Domn”, a fost robul Domnului pentru oameni, împlinind slujirea de rob simbolizată de spălatul picioarelor (Io 13,13-17). După moarte și înviere Isus Cristos a fost înălțat la condiția de Domn. A primind Numele care este mai presus de orice nume, Numele Tatălui, numele Domnul (Fil 2,9-11: apostolul zilei). Astfel unicul sfânt, unicul Domn este Isus Cristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (cf. Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la înălțarea Agnețului).
La fel și Preasfânta de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria, a fost pe pământ roaba Domnului, după cum afirmă în fața arhanghelului Gabriel ”iată, roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău” (Lc 1,38). Dumnezeu a privit la smerenia Roabei sale (Lc 1,48). După adormire și mutare la cer a fost promovată la condiția de Doamnă și Stăpână a noastră. A fost mutată la cer acolo unde exista ca model uman al chivotului templului din Ierusalim (Apoc 11,9: „s-a deschis Templul lui Dumnezeu, care este în cer și s-a văzut chivotul legământului său în Templul său”; Apoc 12,1: „și un semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveșmântată cu soarele; și luna sub picioarele ei și pe capul ei o coroană de 12 stele”).
Creștinii pe pământ nu sunt simple slugi (servi, salariați) ai Domnului, ci sunt robii Domnului, proprietatea lui, răscumpărați cu un mare preț, sângele scump al Mielului Cristos (1 Pt 1,18-19). Martirii și cei asimilați lor, după moarte și „prima înviere” sunt promovați la condiția de domni și preoți împreună cu Cristos („paștile martirilor”), în mia de ani simbolică (o perioadă foarte lungă) de la învierea lui Isus Cristos până la învierea tuturor (Apoc 20,4-6). La sfinți sărbătorim ziua nașterii din moarte la viață, ziua învieri, nu numai ziua morții („paștile sfinților”). Preoția și domnia martirilor (sfinților) nu afectează unicitatea preoției și a domniei lui Isus Cristos, pentru că ei sunt Trupul înslăvit a lui Isus Cristos, Biserica triunfătoare.
În Biserica lui Dumnezeu, unii primesc încă din viața aceasta denumirea de ”monsenior” (domnul meu), denumire care într-un sens este blasfemie (dacă nu sunt încă sfinți), fiind rezervată lui Isus Cristos Înviatul, cum afirmă apostolul Toma (Io 20,28: Domnul meu și Dumnezeul meu), și celor care au parte de prima înviere.
În lumea modernă sunt numiți în mod mincinos ”domni” și oamenii de la oraș, salariați la Stat sau patroni. De fapt sunt slugi care muncesc pentru un salar. Pe nesimțite, subtil, vor ajunge robi datorită creditelor (datoria suverană care anulează suveranitatea statală), datorită devalorizării continue a banilor și datorită creierii de bani acoperiți doar cu cerneală (subtil și diabolic mod de a fura și înrobi până la urmă, pe toți care utilizează bani).
Contextul biblic al episodului cu Marta și Maria, relatat numai de Luca (Lc 10,38-42), este pilda samariteanului milostiv, în care samariteanul se îngrijește de cel rănit găzduindu-l în han (pandocheion, care înseamnă „primitor de toți”). Isus Cristos este musafir (oaspete) pentru Marta (Marta înseamnă „Stăpână” (a casei)), care la primit în casa ei (v. 38) și gazdă pentru Maria care stând la picioarele lui Isus, ca ucenicii la picioarele Maestrului (semn de venerație), se înfrupta din cuvintele lui (v. 39). Găzduind ca Marta pe Isus Cristos în frații cei mici ai săi și ascultând ca Maria de cuvintele sale, vom fi găzduiți de Isus Cristos în lăcașurile cerești și la ospățul de nuntă al Împărăției.
În pilda samariteanului, Isus Cristos denunță ”vorba găunoasă (goală)”, ne ”umplută” cu fapte, ne pusă în practică, iar în scena cu Maria și Marta denunță ”fapta găunoasă”, fără Cuvântul vieții și învierii (cf. Cristian Bădiliță).
Marta și Maria sunt surorile lui Lazăr, care locuiau în Betania (Io 11,1). Maria a uns cu mir picioarele lui Isus fiind dojenită de Iuda, în timp ce Marta servea, era de serviciu la cratiță, iar Lazăr era unul dintre cei care ședeau la masă (Io 12,2).
Maria și Isus ședeau liniștiți. Marta în picioare, activă și agitată, caută compasiune (”Doamne nu-ți pasă”), reproșându-i lui Isus Cristos indiferența Mariei, care a lăsat-o singură să servească (v. 40). Marta adresându-se lui Isus și nu Mariei, căuta nu atât ajutorul surorii, cât aprobarea din partea lui Isus Cristos a atitudinii sale active și dezaprobarea pasivității Mariei.
Isus Cristos nu o trimite pe Maria la bucătărie, ci blând o mustră pe Marta, repetându-i numele: „Marta, Marta, îți faci griji și te zdrobești cu multe”, (repetarea numelui înseamnă dojană compătimitoare). Îi reproșează preocuparea cu multe lucruri trecătoare și secundare în care se împrăștie (v. 41) și neglijarea esențialului, a părții bune care nu se pierde (v. 42). ”Partea bună” este să ai parte (la o moștenire: Ps 15,5-6 LXX) sau la o porție de mâncare cu Isus Cristos, cum îi promite lui Petru dacă se lasă spălat pe picioare (Io 13,8), începând cu ospățul Cuvântului și terminând cu ospățul Împărăției.
Unii au văzut în Marta și Maria două tipuri opuse de viață creștină. În Marta viața activă, specifică laicilor, iar în Maria viața contemplativă, specifică călugărilor. Activ și contemplativ sunt două forme inseparabile (sunt surori) de viață creștină normală. Activi în contemplație și contemplativi în acțiune. Viața contemplativă precede și pregătește viața activă, iar viața activă devine un aspect al contemplației.
Marta, ca Maria, ar fi trebuit să se lase ospătată de Isus Cristos, ascultându-i cuvintele și apoi împreună cu Maria să pregătească masa pentru musafirul lor Isus Cristos.
Contrar uzului oriental, unde femeia ia cuvântul numai dacă este întrebată, o femeie anonimă din popor „înalță vocea” și strigă cu admirație o binecuvântare adresată Fecioarei Maria: „Fericit pântecele care te-a purtat și fericite țâțele pe care le-ai supt” (Lc 11,27). Isus Cristos nu o contrazice pe femeie, ci extinde fericirea Mariei la toți care ascultă și împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu (Lc 11,28). Fecioara Maria este prima gazdă a musafirului (oaspetelui) divin, gazdă care ca și Maria sora Martei, a ales ”partea bună”, fiind de partea lui Isus Cristos.
Ospitalitatea înseamnă a asigura casă (loc de dormit) și masă (hrană) gratuite unui străin. Ea este simbolul al carității creștine în general și al carității călugărești în special. Prima ospitalitate în existența noastră este cea oferită de mamă. După concepere pântecele-casă, cordonul ombilical-masă, iar după naștere, țâțele-masă.
În lumea modernă în care totul devine marfă (chiar și trupul și sufletul: Apoc 18,13), se vinde și ospitalitate în unele mănăstiri sau în rețeaua de hoteluri cu mai puține sau mai multe stele.
Comentariul Evangheliei de azi (Lc 10,38-42; 11,27-28), se găsește și la 21 noiembrie, Intrarea în templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și la 8 septembrie, Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu.