Duminica după Crăciun; Iosif, Iacob și David; fuga în Egipt

Apostolul: Gal 1,11-19; Evanghelia: Mt 2,13-23

 Isus Cristos integral, cap și trup, are strămoși și părinți pe care i-am pomenit în cele două duminici dinainte de Crăciun. Are mamă pe Maria (și maica Biserică) pomenită a doua zi de Crăciun. Are ”tați” adoptivi pe părinții spirituali pomeniți în duminica de după Crăciun, când facem pomenire de cei care în lungul secolelor (mia de ani de la învierea lui Isus Cristos până la învierea tuturor), vor colabora la nașterea lui Isus în oameni și a oamenilor în Isus (maternitatea și paternitatea spirituală, sacramentală), la perpetuarea Crăciunului. Aceștia sunt simbolizați de Iosif logodnicul, tatăl adoptiv a lui Isus Cristos (maternitatea și paternitatea personală a duhovnicului); Iacob, fratele Domnului, primul episcop al bisericii mame iudeo-creștine din Ierusalimului (maternitatea și paternitatea spirituală ecleziastică a episcopilor, preoților și diaconilor) și David, rege și profet (maternitatea și paternitatea regească a basileului creștin și maternitatea și paternitatea profetică a călugărilor care trăiesc deja în Împărăție cerurilor).

Isus Cristos are părinții trupești (mamă biologică și tată adoptiv) și părinți spirituali, pe moși, strămoși și pe Ioan care l-a botezat, dar nu are fii, nepoți și strănepoți trupești. Are numai mame sau părinți (maici și „taici”), frați și surori ( cf. Mt 12,56-50; Mc 3,31-35; Lc 8,19-21: replica din episodului cu mama, frații și surorile lui Isus) și fii spirituali.

Iosif a fost binevestit să o accepte pe Maria de soție, s-o ia la sine și să protejeze viața ei și a Pruncului zămislit de la Duhul Sfânt (Mt 1,20). Duhovnicii trebuie să accepte pe fii spirituali zămisliți de la Duhul Sfânt. Episcopii trebuie să accepte episcopia, iar preoții și diaconii parohia, ca ”soție” și să recunoască că tot ce se va naște din nou în ea este de la Duhul Sfânt. Soțul creștin, ”episcopul” bisericii de casă, trebuie să-și accepte soția (”preotul” bisericii de casă), conștient că esențialul a ce se va naște din ea (viața, sufletul copilului, ”diaconul” familiei) este de la Duhul Sfânt. Creștinul conștient și înțelept (monachul sau monachia), trebuie să-și accepte mintea și inima ca tronuri ale lui Dumnezeu, ca tot ce se va zămisli în ele să fie de la Duhul Sfânt (dar profetic). Monarhul creștin (rege sau regină) trebuie să accepte poporul ca „soție” și să recunoască că mântuirea, bunăstarea și libertatea poporului vin de la Isus Cristos prin Duhul Sfânt ca și consecință a cultului divin.

Mulți creștini moderni nu recunosc nici o maternitate și paternitate spirituală și trăiesc orfani spiritual. Puțini au toate cele patru tipuri de paternitate spirituală amintite mai sus.

Președinții moderni, monarhi (împărați) de un ceas, de scurtă durată, de o legistratură (Apoc 17,12), acceptă poporul ca „concubină de un ceas” și trădează poporul curvind cu Babilonul cel mare (Apoc 18,3), Curva cea mare și mama curvelor (Apoc 17,1.5), prin împrumuturi de la supra sistemul financiar mondial. Comerțul tradițional de mărfuri este de tip „soție”. Cumperi un obiect de care ai nevoie și îl ții. Comerțul financiar al creditării este de tip „prostituție”. Împrumuți o sumă de bani pentru a o folosi un timp limitat. Restitui suma de bani plătind uzul numit dobândă.

Un rege creștin uns, prefigurat de regele David, are o funcție simbolică și spirituală. El garantează legătura poporului cu Dumnezeu  și coeziunea internă a poporului. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg. Un popor fără rege creștin își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus, este decapitat. La 30 decembrie 1947, poporul român a fost decapitat (Gabriel Liiceanul, De ce regi?, Revista 22, mai 1992).

Evanghelia zilei (Mt 2,13-23: fuga în Egipt sau din Betleem la Nazaret, cu tema: rostul protector al maternității și paternității), se compune din trei episoade simetrice: fuga în Egipt (vv. 13-15); uciderea pruncilor inocenți (vv. 16-18); și întoarcerea la Nazaret (vv. 19-23), episoade care explică cum Mesia din Betleem a ajuns Isus Nazariteanul. Episoadele sunt structurate la fel: un ordin; execuția lui; și o „formulă de împlinire” a unei profeții, care indică sensul episodului în planul etern al mântuirii.

Fuga (coborârea) în Egipt din fața lui Irod, ca fuga lui Moise din fața lui Faraon (Ex 2,15), este consecința directă a vizitei Magilor, care avertizați în vis, nu s-au întors la Irod, care avea gânduri criminale, pentru a-i indica locul (casa) unde era Pruncul pe care l-au adorat. Magii s-au retras spre țara lor pe altă cale (Mt 2,12), ceea ce a iritat pe Irod, care declanșează uciderea pruncilor din Betleem și toate împrejurimile lui (v. 16).

Un înger al Domnului a avertizat (binevestit) pe Iosif a doua oră în somn prin vis (v. 13). Așa vizita Dumnezeu pe drepții și înțelepții din Israel. Maria, intuitivă ca femeile, a avut parte de o singură bunavestire în stare de veghe. Iosif ”visător” a avut parte de patru bunavestiri prin vise, pentru că misiunea lui era mai dificilă și bărbații, mai raționali, înțeleg mai greu. În primele trei bunavestiri din cele patru, se repetă verbul a lua (verb tehnic al tradiției divine), a accepta ceea ce se dăruiește din partea lui Dumnezeu: pe Mama Pruncului (Mt 1,20) și pe Prunc și Mama lui (vv. 13.19). Iosif nu a comentat. Tăcut și ascultător, ca și la prima bunavestire, Iosif a acceptat și s-a retras în Egipt în grabă, noaptea (v. 14). A rămas în Egipt până la moartea lui Irod (v. 15). Prin colaborarea unui alt Iosif, ”visător” (Gen 37,5-11) și tâlcuitor de vise (Gen 40-41), au ajuns evreii în Egipt.

Tema Egiptului este bivalentă. Pământ al refugiului în timp de foamete, ca în cazul lui Avram sau Iacob (Gen 12,10; 42,1-3), sau în timp de criză politică, ca în cazul lui Ieroboam, liderul scindării împărăției lui Solomon (3 Regi 11,40 LXX). Sau pământ al sclaviei și genocidului, din care Dumnezeu a eliberat pe poporul său prin exod. Exodul este evenimentul prototip. Ori de câte ori Dumnezeu intervine pentru a elibera acționează după „tipicul” exodului.

Sfânta Familie a vizitat Egiptul, leagănul poporului Israel. Maria a vizitat pe Elisabeta și păstorii pe Pruncul născut la Betleem (Lc 1,39-45; 2,15-20). Isus Cristos a coborât și a ieșit din Egipt, l-a vizitat, înnoind istoria mântuiri și împlinind rugăciunea psalmistului: „Dumnezeule al Puterilor, întoarce-te dar și caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o Dreapta ta, și o desăvârșește” (Ps 80,15-16 TM). Ca Iosif, el este binefăcătorul Egiptului. Ca Moise, el este eliberatorul și întemeietorul alianței noi și definitive.

Copilăria lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, se aseamănă cu copilăria lui Israel, popor fiu a lui Dumnezeu. Cuvintele ”din Egipt l-am chemat pe fiul meu” (v. 15; Os 11,1 TM), au fost spuse despre Israel, popor fiu a lui Dumnezeu, născut prin exod, dar s-au împlinit în Isus Cristos, numit de Tatăl ceresc Fiul meu Iubitul, la botez și transfigurare (Mt 3,17; 17,5). Profețiile adeseori sunt spuse despre unii (sensul istoric prezent), dar sunt împlinite prin alții (sensul profetic viitor).

La primul exod, Faraon a pus la cale uciderea pruncilor evrei în momentul nașterii cu colaborarea moașelor sau după naștere aruncându-i în Nil (Ex 1,16.22), dar Moise, conducătorul viitorului popor evreu, a fost salvat. La noul exod, Irod, noul Faraon, ucide toți băieții din Betleem și din împrejurimile lui (v. 16), dar Isus Cristos, capul viitorului popor creștin, a fost salvat.

Scopul exodului din Egipt a fost religios. Ultima etapă a exodului a fost intrarea în templul din Ierusalim pentru cultul divin. Bunăstarea socială și libertatea politică în pământul făgăduinței au fost consecințele cultului dumnezeiesc.

Coborârea în Egipt și întoarcerea la Nazaret este ”exodul sacramental” a lui Isus Cristos. Toată viața istorică a lui Isus a fost un mare exod care a ajuns la împlinire la Ierusalim, exod despre care a vorbit cu Moise și Ilie la schimbarea la față (Lc 9,31). Exodul lui Isus a început cu ieșirea de la Tatăl și venirea în lume (întromenirea; a doua naștere) și s-a sfârșit cu lăsarea Egiptului lumii, trecând prin apele profunde ale morții, și întoarcerea la dreapta Tatălui prin învierea (a treia naștere), înălțarea și intrarea în sanctuarul ceresc (Evr 1,3; 9,12).

Exodul nostru începe cu nașterea în această lume și se împlinește cu ieșirea din această lume (moartea trupului) și întoarcerea la Tatăl, în locașurile pregătite de Isus Cristos pentru ucenici (Io 14,2-3). Întoarcere rapidă după 40 de zile, dacă avem parte de prima înviere ca martirii (Apoc 20,4-6). Sau întoarcere întârziată după 40 de ani (sau o mie de ani), după transversarea pustiului purgatorului (al raiului sau al iadului) și după învierea tuturor (a trupurilor) și judecata universală.

Dumnezeu le știe pe toate, dar nu le lucrează el pe toate. Dumnezeu știa nelegiuirea ce o va face Irod și a prezis-o prin profetul Ieremia (v. 18; cf. Ier 31,15, nici LXX, nici TM; unde Rahela, mama lui Iosif și Beniamin (Gen 35,24), simbol matern, plânge pe cei deportați de către asirieni din triburile lui Efraim, Manasse și Beniamin). Nu a împiedicat nelegiuirea lui Irod, a îngăduit-o. A respectat libertatea de voință a lui Irod. Cu toată opoziția lui Irod, Dumnezeu și-a realizat planurile sale, dând o mare dovadă a puterii sale.

Actualizarea exodului din Egipt a fost fundamentală pentru istoria mântuirii. Dumnezeu nu a lucrat ascuns, masonic, cu riscul ca din cauza magilor sau a fugii în Egipt să fie uciși pruncii nevinovați. Nu magii sau Iosif a fost autorul uciderii pruncilor, ci cruzimea lui Irod, neconvertit de la gândul ucigaș, după cum nu Petru a fost autorul uciderii paznicilor închisorii din care Petru a evadat cu ajutorul unui înger al Domnului, ci nebunia lui Irod Agripa (Fap 12,19). Irod nu și-a schimbat gândul criminal, deși Dumnezeu i-a dat atâtea dovezi, din cartea creației prin magi și din cartea Scripturilor prin cărturari, că dumnezeiască era nașterea Pruncului. Dumnezeu a făcut totul pentru a-l îndrepta, dar Irod nu s-a convertit (cf. Ioan Gură de Aur).

A fost nedreaptă uciderea pruncilor nevinovați ? Da, dar din cauza nedreptății până la urmă va suferi cel ce o face. Celui care o îndură curajos, nedreptatea îi va fi socotită izbăvire de păcate sau dacă nu are păcate, ca pruncii inocenți, îi va fi răsplătită (2 Regi 16,11-12 LXX: David răsplătit cu bine în schimbul blestemului nedrept a lui Semei).

Moartea e sigură. Nu contează când murim (vrâsta), ci cum murim. Drepți sau nedrepți, sfinți sau păcătoși, certați sau împăcați, inocenți sau vinovați.

După moartea lui Irod (v. 19), Iosif este vestit în vis a treia oră să pornească cu Pruncul și Mama lui spre pământul lui Israel (v. 20), ceea ce a și făcut imediat (v. 21). Pe drum a aflat că Archelaos, tiran asemenea tatălui său Irod, domnește peste Iudeea, și s-a temut să meargă acolo. Ne știind ce să facă, a fost înștiințat în vis a patra oră, să meargă în părțile Galileii (v. 22). Acolo s-a stabilit în Nazaret (v. 23), unde a avusese loc bunavestirea Mariei (Lc 1,26).

Cu moartea lui Irod n-au dispărut irozii. Supravețuiesc în toate neamurile. Irozii popoarelor, sataniști promotori ai culturii morții, prin legi scelerate, reabilitează irozi ucigași și caini fratricizi, măcelărind copii inocenți în sânul mamei lor.

Urcarea din Egipt și stabilirea la Nazaretul („Turnul de veghe”) Galileii, n-a fost numai o măsură de siguranță, ci și o necesitate, pentru a împlini anunțul profeților (mai mulți, care ?), că ”Nazarinean se va chema” (v. 23), de către el însuși (Fap 22,8) sau de către oameni (Fap 2,22; 3,6; 4,10; 6,14). Ucenicii lui Isus Cristos, în mediul ebraic, erau numiți nazarineni (Fap 24,5), iar în mediu grecesc erau numiți creștini, de la Christos, Mesia, „Cel uns” (Fap 11,26). Nu se știe care profeți pentru că unele cărți profetice au fost arse (Ier 36,23) sau au fost pierdute, cum a fost pierdută, dar regăsită, cartea Legii (4 Regi 22,8). Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament, Nemira 2011, pp. 219-225, propune profețiile din Is 11,1; Ier 23,5-6; Zah 3,8, despre Mlădița, Lăstarul sau Odrasla (neșer, în ebraică), lui Iesei, tatăl lui David. Mlădița din butucul lui Iesei (Is 11,1), va reînnoi (spiritual, nu politic) copacul tăiat al dinastiei lui David, dinastie detronată de robia babiloniană.

Isus Cristos nu se rușinează să se numească sau să fie numit Nazaritean, adică din Nazaretul Galileii, cetate din care nu poate ieși ceva bun (Io 1,46) și regiune din care nu s-a ridicat nici un profet (Io 7,52). Nu localitatea în care ai trăit și nici strămoșii te fac nobil, ci virtutea proprie. De multe ori puțina noblețe moștenită este anulată de răutatea voinței.

Saul din Tars, plin de zel pentru tradiția iudaică, din persecutor al Bisericii lui Dumnezeu, a devenit apostol al neamurilor, părinte spiritual al copiilor preaiubiți pe care i-a născut în Cristos Isus (1 Cor 4,14-15), prin Evanghelia primită direct de la Isus Cristos, nu de la oameni (Gal 1,11-16: apostolul zilei).

Comentariul evanghelie cu fuga în Egipt (Mt 2,13-23), se găsește și la a doua zi de Crăciun, 26 decembrie.

 

Postat în Cuvinte liturgice