Apostolul sărbătorii și al sfântului: Col 2,8-12; Evr 13,17-21; Evanghelia sărbătorii: Lc 2,20-21.40-52.
Contextul biblic al circumciziei (Lc 2,21) este bunavestirea și vizita păstorilor (Lc 2,1-20).
Isus a parcurs toate etapele inițierii unui evreu credincios: circumcizia cu primirea numelui (v. 21), ca Avram care a căpătat noul nume în ziua în care a fost circumcis (Gen 17,5); prezentarea la templu la patruzeci de zile după naștere (vv. 22-40) și peregrinajul pascal la Ierusalim la doisprezece ani (vv. 41-52). Biografia (bios-ul) unui personaj important trebuie să amintească și întâmplări importante din copilărie și adolescență.
Alianța cu Ab-ram (tată este sublim sau care se înalță privind la cer), al cărui nume a fost schimbat în Ab-raham (tatăl unei mulțimi, a multor neamuri), alianță eternă care implică și numeroasa descendență, are ca semn vizibil (pecete, sigil) și ratificare, tăierea împrejur parțială (circumcizia), a opta zi după naștere, a pruncilor de parte bărbătească (Gen 17,1-14: prima parimie de la vecernie; Lev 12,3). Deci semnul circumciziei are legătură cu supravețuirea prin descendenți, cu nașterea biologică a unei noi vieți, cu hainele de piele, dar și cu faptul că evreii sunt după exod popor-fiu a lui Dumnezeu (Osea 11,1).
Căsătoria, pentru supravețuirea în urmași, face parte din „hainele de piele” (Gen 3,21), expresie care concentrează antropologia căderii. Antropologia inițială și cea a mântuirii este concentrată în expresia: „să facem om după chipul nostru și după asemănare” (Gen 1,26 LXX) sau „să-l facem pe om, în chipul Nostru, ca asemănarea Noastră” (Gen 1,26 TM).
Tăierea împrejur parțială, crestarea, fiind a organului folosit la conceperea unei noi vieți în condițiile căderii, semnificația ei trebuie căutată în concepția evreilor despre cum se concepe o nouă viață. Părinții aduc în existență trupul muritor transmițând patrimoniu genetic biologic, patrimoniu care, după concepția evreilor, venea tot de la tatăl copilului, mama fiind numai incubator. Evreii credeau că Dumnezeu creează sufletul nemuritor la 40 de zile după conceperea trupului la băieți și la 80 de zile la fete (dublu la fete pentru sufletul lor e mai complicat sau se gândește de două ori să-l facă sau nu ?). Creștinii cred că sufletul e creat de Dumnezeu concomitent cu conceperea trupului. Gnostici credeau că sufletele preexistă și se întrupează. Alții cred că sufletul se naște ca și trupul din sufletele părinților. Probabil că există o preexistență în mintea lui Dumnezeu, ca proiect, o creeare a sufletului în momentul zămislirii sau după, nu fără legătură cu sufletele părinților (cf. Pr. Gabriel Marincaș).
Dumnezeu creatorul primului om și al sufletelor tuturor oamenilor este mai important în conceperea unei noi vieți și nu virilitatea masculină care aduce la viață un trup destinat morții, crestării totale, dându-i lui Dumnezeu de lucru ca să-l învieze. Cum Dumnezeu are nevoie și de colaborarea omului în supravețuirea specie umane în condițiile căderii, crestarea nu este de tot ci numai împrejur, parțială („zece la sută”). Prin semnul tăierii împrejur a „rădăcinii” vieții biologice (a prepuțului), fii lui Avram recunosc că în conceperea unei noi vieți în condițiile căderii Dumnezeu este protagonistul, iar trupul este destinat morții, circumciziei totale și învierii. Apostolul Pavel a extins principiul sinergiei dând prioritate acțiunii lui Dumnezeu (Fil 2,13: Dumnezeu lucrează (energein) în voi și voirea și înfăptuirea, după bunăvoința sa).
După nașterea biologică și tăierea cordonului ombilical, omul poartă cicatricea buricului ca semn al „morții” pentru viața intrauterină și al „învierii” pentru viața pământească. Evreul poartă cicatricea circumciziei ca semn al morții pentru simpla viață omenească și al „învierii” pentru viața de fiu a lui Avram și membru al poporului-fiu a lui Dumnezeu. Tatăl biologic este „tăiat împrejur” din lista părinților, nu de tot, fiind substituit de Tatăl ceresc. Ca să fii evreu mama trebuie să fie evreică și să fii circumcis. Tatăl nu contează mult. Născut dintr-o mamă evreică (Maria), fără tată biologic, Isus Cristos a fost „circumcis” de către Dumnezeu de la concepere, fiind Fiul lui Dumnezeu din veșnicie. A fost evreu deplin, desăvârșit înainte de a primi tăierea împrejur, făcută de mână omenească, la opt zile după naștere. Prin patimă, moarte și înviere, „tăiere împrejur” totală („sută la sută”), purtând cicatricile patimilor (stigmatele), Isus Cristos a împlinit și desăvârșit cea ce prefigura circumcizia parțială („zece la sută”) făcută de mână.
Viața lui Moise necircumcis a fost salvată substitutiv prin puterea sângelui tăierii împrejur a fiului său de către Sipora, soția lui Moise (Ex 4,24-26). Episodul trimite la valoarea mântuitoare a sângelui Mielului Isus Cristos, care a fost tăiat împrejur de tot (ucis), de „mama sa” Israelul (jertfa circumciziei prefigurează jertfa crucii), spre a salva viața necircumcișilor. „Circumcizia lui Cristos” totală, prin moartea pe cruce și înviere, și circumcizia botezului, îngroparea și învierea mistică cu Isus Cristos (Rom 6,3-5), dezbrăcarea de trupul de carne (Col 2,11), relativizează și anulează, pentru creștini, obligativitatea „circumciziei făcută de mână” (Col 2,11-12; din apostolul sărbătorii). La botezul creștin, înmormântare și înviere cu Cristos (Col 2,12), ambii părinți sunt „tăiați împrejur” din capul listei rudeniilor, fiind substituiți de maica Biserică și de „tata” Isus Cristos, devenind fii al Tatălui ceresc în Fiul.
După circumcizia totală a botezului, dezbrăcarea de tot trupul de carne (Col 2,11), ce rost mai are circumcizia parțială a trupului ? După intrarea în odihna totală, întreagă, a morții mistice prin botez, ce rost mai are odihna parțială a sabatului ?
Când nu exista încă prima înviere (învierea lui Isus Cristos), era normală suprasolicitarea instinctului supravețuirii prin urmași, de exemplu, prin legea leviratului (a cumnatului, obligat să-i ridice urmași fratelui mort), conform problemei ridicate de saducheii care nu credeau în înviere (Mt 22,23-33; v. 30: după înviere nu mai există căsătorie). Supravețuirea prin prima înviere relativizează căsătoria (supravețuirea prin urmași) și justifică celibatul (circumcizia sută la sută), famen pentru Împărăția cerurilor (Mt 19,12). Dacă Isus Cristos a avut părinții, moși și strămoși, dar nu a avut copii biologici, nepoți și strănepoți, nici ucenicii totali a lui Isus Cristos nu ar trebui să aibă copii biologici, nepoți și strănepoți.
La fel și alimentația în vederea susținerii vieții trupului, a instinctului supravețuirii individuale, se taie împrejur prin „cuțitul” postului în vederea carității (nu de tot pentru că hrana e necesară pentru a supravețui în condițiile căderii), pentru a consuma numai strictul necesar și a sublinia că dăruitorul vieții veșnice este Isus Cristos Viața și nu capitalismul consumist. Dăruind din cele necesare vieții, economisite prin post, dai viață biologică din viața ta, devii „părinte” și dobândești viață veșnică.
Se taie împrejur cele necesare supravețuirii în condițiile căderii pentru a nu se supra dimensiona și se răstignesc (omoară, mortifică) cele dăunătoare vieții. Ca și Legea veche și tăierea împrejur controlează, restrânge, obstaculează răul în varianta abuzului.
Tăierea împrejur cea după trup a Pruncului Isus este semn că Isus a avut un trup de carne adevărat și nu aparent cum ziceau unii eretici (cf. Sinaxarul zilei). Circumcizia (v. 21) și creșterea (vv. 40.52), lucruri imposibile divinității, demonstrează realismul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Circumcizia a opta zi după naștere este „confirmarea sau mirul” (pecetea sau sigiliul) ebraic al copilului născut dintr-o mamă evreică. Circumcizia înseamnă pecetluirea înserării depline în poporul fiu a lui Dumnezeu ca persoană care poartă un nume, nu un număr, popor botezat în mare (apă) și în Nor (Duh) prin Moise (1 Cor 10,2). De ce nu ar fi normal și botezul creștin al copiilor născuți din părinți creștini (sacramentalizați), după ce creștinătatea a trecut de la vânat și pescuit la zootehnie, pentru că a încreștinat (domesticit) întreaga societate (1 Cor 7,14: copii din cel puțin un părinte creștin sunt sfinți, nu necurați) ?. Vezi și atitudinea lui Isus Cristos față de copii (Mc 10,14: „lăsați copii să vină la mine, nu-i împiedicați, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu”).
Numele primit la circumcizie a fost cel indicat Mariei de către îngerul Gabriel, la bunavestire (Lc 1,31) și lui Iosif în somn (Mt 1,21): Isus, Iesous, Yehosua, adică „Yahve ajută sau mântuiește” (v. 21), nu Emanuel (Mt 1,23; Is 7,14). La 12 ani Isus Cristos a devenit evreu matur.
La 12 ani băiatul evreu devenea major religios (bar-mișvãh, fiul legii), mort pentru copilărie și viu pentru maturitate, cu obligația de a se sui la Ierusalim de 3 ori pe an pentru cele 3 sărbători anuale: paști, rusalii (săptămâni) și corturi (Ex 23,14-17; Lev 23). În plus conta pentru numărul minim de persoane necesare pentru o adunare liturgică sinagogală legitimă.
La 40 de zile după naștere Isus Cristos a fost dus la Ierusalim (Lc 2,22-38). Întors acasă creștea fizic și prindea puteri, se întărea în duh, ca Ioan Botezătorul (v. 40; Lc 1,80). Se umplea de înțelepciune, cum demonstrează discuția cu savanții cărturari din templu (vv. 46-47) și polemicile de mai târziu cu autoritățile religioase iudaice. Ajuns la 12 ani, atașat de tradițiile iudaice, s-a suit din nou la Ierusalim cu părinții, la sărbătoarea paștilor (v. 42) și a rămas acolo fără știrea părinților (v. 43). Părinții l-au căutat în caravana rudelor, în „tovărășia” rudelor (v. 44) și l-au găsit în templu după trei zile (v. 46), în casa Tatălui ceresc. În templu Isus nu a stat în poziția de ucenic la picioarele dascălilor, ca Pavel la picioarele lui Gamaliel (Fap 22,3), ci a stat „întronizat” în mijlocul lor ca unul egal cu ei (v. 46). La reproșul Mariei (care invocă autoritatea părinților), de ce nu i-a prevenit, Isus Cristos a răspuns cu reproșul: „de ce m-ați căutat?”, invocând autoritatea Tatălui ceresc. Trebuie să fie și în realitățile Tatălui său ceresc (v. 49), printre cei ai Tatălui ceresc (dascălii din templu), în afacerile sau treburile Tatălui sau în cetatea și în casa Tatălui. Prin acest răspuns Isus a afirmat filiația divină și independența față de familia biologică. A reamintit părinților că este și Fiul Tatălui ceresc, evreu total. În realitățile Tatălui ceresc ar trebui să fie și creștinii maturi. Familia extinsă spirituală, supusă Tatălui ceresc, devine mai importantă decât familia biologică (cf. și replicii din episodului cu mama, frații și surorile lui Isus: Mt 12,56-50; Mc 3,31-35; Lc 8,19-21).
Cuvântul „trebuie” indică o necesitate, așa cum necesară va fi suferința, moartea și învierea pentru Isus Cristos (Lc 24,7.26.44) și pentru ucenici (Fap 9,16; 14,22), ca să ajungă la Tatăl ceresc, la dreapta Tatălui, partea activă a Tatălui (Col 3,1). „Trebuie să fiu în realitățile Tatălui meu” (v. 49), sunt primele cuvinte ale lui Isus Cristos major, consemnate de evanghelie . Ultimele cuvinte vor fi „Tată, în mâinile tale încredințez duhul meu” (Lc 23,46).
Episoadele nașterii, copilăriei și adolescenței s-au terminat toate cu plecări. Episoade trecătoare căci trecătoare-i copilăria și viața pământească. Zaharia a plecat acasă de la templu (Lc 1,23). Îngerul Gabriel a plecat de la Maria (Lc 1,38). Maria a plecat la Elisabeta și de la Elisabeta (Lc 1,39.56). Păstorii au plecat după vizitarea Pruncului (Lc 2,20). Magii au plecat în țara lor (Mt 2,12). Sfânta Familie a plecat de la Ierusalim la Nazaret (Lc 2,39.51).
Isus redevine copil ascultător față de părinți. Era supus părinților (v. 51), de bunăvoie, nu constrâns, cum demonstrează scurtul episod de autonomie, pe care și l-a permis când a rămas la templu fără știrea părinților. Pentru a sta și rămâne în realitățile eterne ale Tatălui, Isus Cristos era supus părinților, așteptând să crească ca om în înțelepciune și în statură sau vârstă (v. 52). Călugării ascultă și se supun ierarhiei bisericești, părinților spitituali bisericești care veghează asupra sufletelor (Evr 13,17: apostolul sfântului Vasile), de bunăvoie, prin autonomie materială (nu constrânși prin dependență salarială), pentru a sta și rămâne în realitățile Tatălui ceresc.
Maria „arhivă” sacră, păstra cuvintele și faptele lui Isus în inima ei (Lc 2,19.51), arhivă pe care probabil a consultat-o și evanghelistul Luca în investigațiile sale biografice.
Viața sfântul Vasile cel Mare este un exemplu de viață tăiată împrejur (celibatară, monastică, călugărească), profetică, nedispersată, concentrată pe esențial, pe dobândirea vieții veșnice prin prima înviere, nu pe supravețuirea prin urmași trupești. A ales ca și Maria din Betania, mai întâi partea cea bună, singurul lucru trebuincios care nu se va lua de la el, ascultarea cuvintelor lui Isus (Lc 10,39.42) și apoi partea activă ca Marta, manifestată în operele sociale ale baziliadei. Prin celibat (famen pentru Împărăția cerurilor), călugărul domină instinctul supravețuiri speciei, renunță la perpetuarea vieții umane prin urmași trupești (paternitate biologică), pentru dobândirea vieții veșnice personale prin prima înviere și prin nașterea și susținerea vieții veșnice a semenilor (paternitate spirituală), prin preoția universală sau sacramentală pământească și cerească (Apoc 20,6), supunând instinctul supravețuiri individuale biologice prin asceză.
Acțiunea socială a Bisericii lui Dumnezeu nu este simplă solidaritate socială masonică, ci slujire liturgică a celor în nevoi, de către cei cu credință cel puțin cât un grăunte de muștar care mută „muntele” surplusului de bogăție sau rodnicia pomului, în „valea sau marea” lipsei sau a nevoilor mari ale săracilor (Mt 17,20; Lc 17,6).
Conform darwinismului supravețuiește cel mai puternic și piere cel slab. Motorul evoluției este selecția naturală. Creștinismul este anti darwinist. Motorul evoluției este viața. De aceea dă prioritate în acțiunea sa socială celor slabi, bolnavi, săraci, a căror viață este amenințată (cf. Camil-Pavel Peteu). Evanghelia lui Cristos se bine vestește săracilor (Mt 11,5), care vor fi pururea cu noi (Mt 26,11), din vina noastră, oferind posibilitatea ca și bogații prin binefacere să se mântuiască și să se îmbogățească înaintea lui Dumnezeu (Lc 12,21).
Dumnezeu a poruncit lui Adam și Evei să nu mănânce din pomul prin care se poate cunoaște binele și răul, căci în ziua când vor mânca din el de moarte vor muri (Gen 2,17 LXX). După ce a mâncat din pomul interzis, Dumnezeu în milostivirea sa, l-a lăsat pe Adam să trăiască 930 de ani (Gen 5,5), timp oferit pentru convertire, iertare, creștere și desăvârșire, pentru roade vrednice de pocăință (Mt 3,8). Fiecare an este un timp de har, un an jubiliar. Dacă folosim pentru alte scopuri timpul vieții pământești, trăim în zadar.