Apostolul: Evr 11,24-26.32-40; Evanghelia: Io 1,43-51
În evanghelia zilei (Io 1,43-51), Isus Cristos se manifestă vizibil primilor ucenici ca Rabin, Fiu a lui Dumnezeu și Împărat a lui Israel (v. 49). Contextul biblic al acestei evanghelii este unul iconologic. Cuvântul (Verbul) Dumnezeu s-a revelat, prin întrupare, ca unicul Fiu a lui Dumnezeu (Io 1,14: Unul-născut din Tatăl), Exegetul Tatălui (Io 1,18: Logosul îl descrie, povestește sau interpretează pe Tatăl) și Icoana lui Dumnezeu Tatăl (Io 14,9: cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl). Ioan Botezătorul, bărbat trimis de Dumnezeu, ca martor ocular (Io 1,6-8), a văzut și a mărturisit că peste Cel ce vine (Io 1,15), Duhul Sfânt a coborât și a rămas, pentru că era Fiul lui Dumnezeu (Io 1,32-34). Mărturia lui Ioan Botezătorul îi procură lui Isus Cristos primii doi ucenici, Andrei, primul chemat și Simon Petru fratele lui (Io 1,35-42).
Contextul liturgic este prăznuirea minunii săvârșite cu ajutorul colivei de sfântului și înslăvitului mare mucenic Teodor Tiron. Coliva, grâu fiert, nu pâine normală, a fost hrana indicată de sfântul Teodor Tiron pentru situația de criză, când creștinii nu au putut cumpăra bucate din piață pentru că au fost spurcate, de către împăratul apostat Iulian Paravatul, cu sângele jertfelor idolești. Coliva este și hrana simbolică oferită pentru cei care se găsesc în situație de criză după moarte. Care va fi ”coliva” crizei escatologice, când nu se va putea vinde și cumpăra fără a avea imprimată marca (charagma), numele Fiarei apocaliptice sau numărul numelui ei, pe mâna dreaptă sau (nu și) frunte (Apoc 13,16-17) ?
Sfânta Treime s-a sfătuit și a creat pe om după chipul (icoana) și asemănarea sa (Gen 1,26-27). În loc să realizeze asemănarea mâncând din pomul vieții, omul a stricat și icoana în urma căderii, fiind alungat din Paradis (tema duminicii trecute). Căderea s-a realizat prin interpretarea tendențioasă a Cuvântului lui Dumnezeu ca să nu mănânce din pomul aflării a ce se poate ști despre bine și rău, vederea pomului și mâncarea din rodul lui (Gen 3,1-6). Isus Cristos, Icoana prototip conform căreia au fost creați oamenii și Icoana Dumnezeului celui nevăzut (Col 1,15), începe recuperarea primelor icoane vii stricate de cădere prin chemarea primilor ucenici (tema evangheliei zilei). A urmat etapele căderii: cuvânt (v. 43: chemare) sau referire la Scripturi (v. 45: ce a scris Moise în Lege și profeții), vedere (vv. 39.46: veniți și vedeți unde locuiesc; vino și vezi) și mâncare a trupului său (Mt 26,26), rod al Pomului (Lemnului) vieții, al Crucii. Numai cu „frunzele” Cuvântului, creștinismul iconoclast, fără cuminecarea din „rodul” Pomului vieții și fără trunchiul și ramurile vizibile ale Pomului vieții, Biserica lui Dumnezeu, este un creștinism găunos, care nu are viață veșnică.
În drum spre Galileia, Isus Cristos a găsit pe Filip, nume care înseamnă ”iubitor de cai”, cel care mai târziu va cere lui Isus ”arată-ni-l pe Tatăl”, dând ocazia lui Isus să mărturisească că el este Icoana Tatălui (Io 14,8-9: cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl). Isus nu l-a întâlnit întâmplător pe Filip, ci l-a ”găsit”, pentru că-l căuta, iar cine caută găsește va spune Isus ucenicilor (Mt 7,7). Isus îl cheamă ”urmează-mă!” (v. 43), adică îl cheamă să-i fie ucenic și îl alege să fie apostol (Mt 10,3), martir (pomenit la 14 noiembrie).
Așa cum l-a evanghelizat Andrei pe Petru (Io 1,41) și Filip, din Betsaida (casa pescuitului sau a pescarului), consătean cu Petru și Andrei (v. 44), îl găsește și evanghelizează pe Natanael (v. 45), nume care înseamnă ”darul lui Dumnezeu”, din Cana Galileii (Io 21,2). Numele Natanael nu apare în lista apostolilor (Mt 10,1-4; Mc 3,14-19; Lc 6,13-16). Tradiția l-a identificat cu Bartolomeu, care apare în lista apostolilor totdeauna după Filip.
În numele grupului de ucenici, Filip a anunțat pe Natanael, că l-au găsit pe cel anunțat de Moise, ca fiind Isus fiul lui Iosif din Nazaret (v. 45). Dublă eroare aparentă, pentru că Isus era crezut fiul lui Iosif (Lc 3,23), iar Mesia trebuia să vină din Betleem. Natanael, necredul, fără ”probă scripturistică” se îndoiește, pentru că știa că din Betleemul Iudeii trebuie să vină Mesia (Mt 2,5-6), nu din Nazaret, din care nu poate ieși ceva bun (v. 46; 7,52). Cum a răspuns Maestrul primilor doi ucenici (Io 1,39: veniți și vedeți), la îndoiala lui Natanael, Filip răspunde cu ”probă video”. L-a chemat să treacă de la regimul audio (ascultarea Scripturilor) la regimul video (vederea lui Cristos) zicându-i: ”vino și vezi!” (v. 46).
Isus Cristos, văzându-l pe Natanael apropriindu-se, a exclamat: ”iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie” (v. 47), sincer, drept, nemincinos, diferit de strămoșul Iacob-Israel în care era viclenie pentru că și-a înșelat tatăl pentru a obține dreptul de întâi născut (Gen 27, 35-36).
La întrebarea lui Natanael, ”de unde mă cunoști?”, din intuiție sau din spusele altora (ale lui Filip), Isus Cristos dă un răspuns ocolit, afirmând că la văzut când era sub smochin (v. 48). În cărțile istorice (4 Re 18,31 LXX) sau profetice (Mica 4,4; Zah 3,10), odihna sub vie și smochin este imaginea păcii mesianice. Pentru rabini, a sta sub smochin, pentru a studia și scruta Scripturile, era a trăi proiectat în era mesianică caracterizată de prosperitate și pace. Smochinul înmugurește precoce și anunță primăvara sau vara (Mt 24,32). Chemarea primilor ucenici anunță primăvara Împărăției mesianice, înmugurirea ei.
Un evreu român da următoarea interpretare. Isus l-a văzut pe Natanael, care era sicar, când sub un smochin a participat la o întâlnire conspirativă, pentru a pune la cale un atentat terorist. Alții spun că Natanael a fost acoperit cu frunze de smochin când Irod căuta copii din Betleem ca să-i omoare (Mt 2,16).
Natanael îl mărturisește pe Isus Cristos, Rabin, Fiu a lui Dumnezeu și Rege a lui Israel (v. 49). Îl mărturisește Rabin, ca și primii doi ucenici (Io 1,38), titlu rezervat lui Mesia (Mt 23,8: să nu vă numiți rabbi, căci unul este Învățătorul vostru). Fiu a lui Dumnezeu, ca și Ioan Botezătorul (Io 1,34). Rege mesianic mântuitor naționalist (a lui Israel).
Isus Cristos l-a anunțat pe Natanael, care l-a crezut pentru un cuvânt, că va avea parte de regimul video și va vedea realități mai mari (v. 50) și va face lucrări mai mari decât el (Io 14,12).
Isus Cristos folosește de trei ori verbul a vedea. La trecut (v. 48: te-am văzut), la prezent (v. 47: a văzut pe Natanael venind) și la viitor: ”veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând deasupra Fiului omului” (v. 51). Cerurile deschise (nu raiul), ca la scena botezului (Mt 3,16), ca la moartea martirică a lui Ștefan (Fapte 7,56) sau ca la revelația apocaliptică (Apoc 4,1: o ușă era deschisă în cer), se unesc cu pământul. Isus Cristos leagă pământul de cer, nu cucerește pământul cu soldați. Amintirea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă și coboară, trimite la scara lui Iacob (Gen 28,12), prefigurare a Fiului Omului (umanitatea desăvârșită și îndumnezeită, nu o simplă ființă umană), Regele întregii creații (Dan 7,13-14), adevărata Scară a lui Iacob (cu două sensuri, unul pentru coborât și altul pentru urcat), care unifică cerul spiritual cu pământul, punând bazele iconografiei, adică a posibilității oglindirii lumii inteligibile, spirituale, în lumea sensibilă, materială.
Revelația Vechiului Testament a fost preponderent în regim ”audio”, pentru că Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți, în multe rânduri și în multe feluri (Evr 1,1), folosind suportul cuvintelor limbajului uman. Cu întromenirea Fiului lui Dumnezeu s-a intrat în era ”video”, Isus Cristos fiind ”iradierea Gloriei, amprenta ființei” lui Dumnezeu (Evr 1,3; cf. Înț 7,25-26: texte iconologice), Icoana prototip conform căreia au fost creați oamenii și Icoana Dumnezeului celui nevăzut (Col 1,15), Icoana arhetipului părintesc.
Baza teologică a iconoclaștilor (distrugători de icoane) sau a iconomahilor (luptători împotriva icoanelor) este erezia monofizită (o singură natură divină), conform căreia și după întrupare figura (typos-ul) Domnului Dumnezeu Cuvântul nu se poate reprezenta, circumscrie nici cu mintea și cu atât mai puțin cu semne grafice și culori. Reprezentându-l cu mintea sau cu semne sensibile s-ar crea idoli mentali sau materiali.
Iconoduli (cinstitori ai icoanelor), în special monahi (icoane vii), au ripostat iconoclasmului cu un argument de bun simț și cu unul teologic. Argumentul de bun simț susține că cea ce Cuvântul rostește, icoana vizualizează, iar cinstirea icoanei se înalță la cel reprezentat, la prototip. Argumentul teologic susține că întromenirea lui Fiului lui Dumnezeu (adică două naturi, divină și umană, unite hipostatic), este baza icoanei. Icoana Domnului nu circumscrie divinitatea invizibilă, ci umanitatea vizibilă. Întruparea este baza, iar învierea încununarea, regimului video iconic. Înviatul nu este numai duh. Este vizibil și pipăibil, mănâncă, are stigmate și carne și oase (Lc 24,38-41).
În duminica ortodoxiei sau a restabilirii în Orient a cultului sfintelor și cinstitelor icoane, este contemplat și în sfintele icoane, Cristos Icoana prototip (veșnică, consubstanțială și hipostatică) a arhetipului Tatăl în Spiritul Sfânt, după care a fost creat și restaurat omul icoană a lui Cristos (Rom 8,29: rânduiți să fim asemenea icoanei Fiului său).
Isus Cristos eliberează pe oameni de idolatrie, nu negativ, ascetic, interzicând orice imagine, ca Vechiul Testament, ci în mod pozitiv, revelându-se el adevărata icoană umană a lui Dumnezeu Tatăl (cf. Paul Evdochimov).
Icoanele pictate sunt un aspect al universului simbolic al revelației iudeo-creștine, univers simbolic care se structurează ca un arbore al fluxului vital sau ca Pom al vieții (Gen 2,9; Iez 47,12; Apoc 22,2). Rădăcina Pomului vieții este Preasfânta Treime în care Isus Cristos este Icoana consubstanțială, hipostatică și eternă a Tatălui în Spiritul Sfânt. Tulpina Pomului vieții este Biserica, Templul lui Dumnezeu, în acțiune liturgică, icoană nunțială a lui Isus Cristos în Spiritul Sfânt. Ramurile Pomului vieții, icoane a lui Isus Cristos în Spiritul Sfânt, sunt mădularele Trupului lui Cristos, icoane vii (creștinii), icoane pictate (sfinții) și Templul de piatră cu universul său simbolic. Frunzele Pomului vieții sunt paginile sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament și Epistolele Noului Testament, care se citesc „frunzărindu-le”. Rodul Pomului vieții este trupul și sângele euharistic a lui Cristos Cuvântul întrupat („împielițat”). Râul cu Apa vieții este Duhul Sfânt (Io 7,38-39), care irigă Pomul vieții, iese din Templul mesianic și escatologic (Iez 47,1-12) sau din Tronul lui Dumnezeu și al Mielului (Apoc 22,1). Lumina necesară frunzelor pentru fotosinteză este sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, Lumina lumii și a vieții (Io 8.12).
Cei care se pocăiesc adoptând principiul ”sola Scriptura” (frunze uscate), fac ca Adam și Eva, acoprindu-și goliciunea cu șorțuri din frunze de smochin (Gen 3,7). Soluția lui Dumnezeu pentru supra vețuirea omului în condițiile căderii a fost îmbrăcarea în haine de piele (Gen 3,21), prefigurare a îmbrăcării cu Cristos „împelițat”, începând cu inițierea creștină (Gal 3,27: câți în Cristos v-ați botezat în Cristos v-ați îmbrăcat).
După înălțarea la cer a Înviatului regimul video continuă să funcționeze în Biserica lui Dumnezeu, prin venirea și prezența (parusia) continuă și reală (nu găunoasă ca imaginea televizuală), în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (Mt 28,20), a Înviatului pe ”unda electromagnetică” a Spiritului Sfânt (simbolizată de norii cerului), așa cum a afirmat solemn Isus Cristos în fața tribunalului religios: ”de acum (adică după cruce și înviere) îl veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Puterii și venind pe norii cerului” (Mt 26,64). Venirea Fiului Omului o recepționează ”macro televizorul”, Biserica lui Dumnezeul în acțiune liturgică (Apoc 1,12-13.20: parusia continuă, în mijlocul Bisericilor-Candelabre, fapt pentru care Bisericile au candelabre și lumânări), când este pusă în ”priză”, adică legată la ”linia de înaltă tensiune” a succesiunii apostolice, succesiune realizată prin preoția sfințită prin hirotonire (cheirotonia de la cheir = mână și teinô = a întinde, adică întinderea mâinilor, poporului pentru vot și a episcopului pentru confirmare).
Icoana este sinteza ortodoxiei, iar iconoclasmul sinteza tuturor ereziilor.
Iconoclasmul se bazează și pe faptul că între material și spiritual, între pământ și cer, între Dumnezeu și om, nu ar exista nici o legătură vizibilă și prin urmare lumea sensibilă nu poate oglindi lumea inteligibilă, spirituală. Prin urmare pentru iconoclaști toate imaginile sensibile sunt idoli, adică nu reflectă nimic inteligibil sau oglindesc ceva care nu există. Dacă lucrurile ar sta așa, iconoclaști ar fi hulitori, de fapt indirect sunt hulitori, anatemizați în Synodiconul ortodoxiei (ereticilor, anatemă, iar ortodocșilor, veșnică amintire), pentru că Dumnezeu ar fi primul idolatru pentru că a creat pe om icoană a sa (Gen 1,27 LXX), iar Isus Cristos ar fi idolul suprem pentru că este icoana Tatălui (Col 1,15). Spre deosebire de idol, icoana, sau în general simbolul, este o realitate sensibilă care reflectă, face prezentă cu o anumită consistență, o realitate inteligibilă care scapă simțurilor. Icoana icoanelor este Isus Cristos.
Iconoclasmul globalizat duce la o spiritualitate dezincarnată, la dispreț gnostic față de sensibil. Astfel s-a ajuns la ”cuminecare spirituală” fără pâine și vin; la rugăciune mintală, fără voce sensibilă, ca rugăciunile așa zise ”în taină” de la liturghie; la relație cu Dumnezeu numai prin minte (memorie, amintiri), fără cuminecare cu trupul și sângele Domnului Isus Cristos; la mântuire numai prin credință, fără fapte sensibile; la iubirea lui Dumnezeu invizibil fără iubirea fratelui vizibil (1 Io 4,20); la asistență spirituală fără asistență socială; la biserică separată de stat, ne sistemică; etc.
Iconoclasmul globalizat duce la nebunia (Rom 1,22) ateismului globalizat. Lumea inteligibilă (Dumnezeu) total și diabolic separată de cea sensibilă, dispare încet în ceață. Dumnezeu nu este negat, ca în ateismul militant (teomah), ci ignorat, desconsiderat, trăind practic fără Dumnezeu (ateism practic). Prezența lui Dumnezeu în lumea creată și în viața socială este ignorată. Astfel fizica modernă, care vede în materie numai molecule, atomi, protoni, energie atomică, spre deosebire de fizica creștină, care vedea în materie urma Creatorului, a devenit o fizică atee. Puterea democrată, care vine de la popor, ignorând că puterea supremă este a lui Dumnezeu, este o putere atee.
Ateismul globalizat naște idolatrie globalizată (Rom 1,23.25: cinste și cultul creaturii în locul Creatorului). Dacă există numai lumea sensibilă, lume care nu reprezintă, nu reflectă, nici o altă realitate (iconoclasm), pentru că nu există o altă realitate (ateism), atunci lumea sensibilă, creația materială, a devenit un imens idol.
Idolatria globalizată duce la lesbianism și homosexualitate generalizate (Rom 1,26-27), la prostituție generalizată manifestată prin seducție globalizată. Lumea sensibilă idolatrizată, dacă nu reprezintă pe nimeni, se prezintă pe sine, cât mai atrăgător, pentru a seduce și a se vinde cât mai bine. O campanie electorală este o campanie de seducție. Câștigă alegerile candidatul care reușește să seducă mai mulți alegători. Se vinde mai bine marfa care prin împachetare seduce mai mulți cumpărători. Are audiență mai mare canalul televizual care reușește să seducă mai mulți spectatori.
Din feciorie s-a născut Icoana Cristos, din prostituție globalizată se va naște Idolul Anticrist, care va oferi lumii gratuit „mântuire” personală tehnologică atee.
Restabilirea ortodoxiei este legată de amintirea martirilor ortodoxiei, icoane ale Martirului Isus Cristos, Icoana consubstanțială, hipostatică și eternă, a Tatălui în Duhul Sfânt. Martirii Vechiului Testament, ai credinței drepte în Dumnezeul Alianței, au fost mărturisiți de Dumnezeu pentru credința lor ortodoxă, fără să primească ce le fusese făgăduit, adică învierea mai bună (Evr 11,35.39-40: din apostolul zilei), ”prima înviere” (Apoc 20,5-6), fără creștinii ortodocși, până la coborârea la iad și învierea lui Isus Cristos, când s-a implementat scara lui Iacob, adică s-a stabilit legătura în ambele sensuri între cer și pământ (Mt 27,51-53: multe trupuri ale sfinților morți au înviat și au ieșit din morminte după Învierea lui Isus Cristos, arătându-se multora în Ierusalim).