Duminica izgonirii lui Adam din Rai; 36 după Rusalii

Apostolul: Rom 13,11-14,4; Evanghelia: Mt 6,14-21

Duminica a patra a triodului, este numită duminica izgonirii lui Adam din Rai, izgonire care are consecințe pentru întreaga creație. Izgonirea a fost consecința căderii lui Adam și a Evei în urma ispitirii cu cele trei rădăcini ale răului (1 Io 2,16: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții), duhuri sau gânduri ale răutății: Gen 3,6 LXX, ”femeia a văzut că pomul era bun de mâncat (pofta trupului), plăcut ochilor (pofta ochilor) și atrage curiozitatea cunoașterii (trufia vieții). Cu aceleași trei rădăcini ale răului a fost ispitit Israel și Isus Cristos în pustiu (Mt 4,1-11: evanghelie comentată în sâmbăta după Bobotează). Adam și Israel a căzut, iar Isus Cristos a învins.

Rădăcinile răului au fost și temele primelor trei duminici pregătitoare ale timpului triodului. Mândria (slava deșartă și sora ei trufia vieții; patimi ”spirituale”), care privește în primul rând relația cu Dumnezeu, a fost tema duminicii vameșului și a fariseului. Pofta trupului sau lăcomia pântecelui (consumismul desfrânat și fiica lui curvia; patimi ”trupești”), care privește relația cu noi înșine, a fost tema duminicii fiului risipitor. Iar pofta ochilor sau iubirea de arginți (cu tovarășele sale: tristețea, mânia sau furia și akedia; patimi ”sufletești”), care privește relația cu aproapele, a fost legată de duminica cutremurătoarei judecăți, finale și universale.

Evanghelia acestei duminici (Mt 6,14-21), împreună cu evanghelia sâmbetei de ieri, în care s-au pomenit sfinții asceți (Mt 6,1-13), prezintă remediile pentru distrugerea rădăcinilor răului. Mândria se tratează cu rugăciune. Lăcomia pântecelui (consumismul) se vindecă cu post, iar iubirea de arginți cu milostenie darnică (pomană, „investiție” în comoară cerească; creștinismul este „societate de investiții”, nu de consum). Cu postul plăcut Domnului (Is 58,1-12 LXX) se economisește în vederea milosteniei (Is 58,7: pâinea frântă cu cel flămând, adăpostirea sărmanilor și îmbrăcarea golașilor), iar cu aripile milosteniei rugăciunea urcă sus și este ascultată (Is 58,9: vei striga și Dumnezeu te va asculta și se va prezenta). Rugăciunea înaripată urcă la cer și provoacă ploaia harului care ne ajută să postim mai mult economisind mai mult. Astfel se iese din cercul vicios al lăcomiei, iubirii de arginți și mândriei și se intră în cercul virtuos al postului, milosteniei și rugăciunii, prin care se adună comori în cer (v. 20). Spre deosebire de comorile de pe pământ, trecătoare, perisabile (haine distruse de molii, metale mâncate de rugină, alimente alterate de viermi) și nesigure (furate de hoți), comorile adunate în cer sunt eterne, nestricăcioase și sigure (vv. 19-20; text cheie pentru semnificația postului, milosteniei și rugăciunii). Comorile transfigurează pentru că atrag inima care este centrul sufletului, esența persoanei (v. 21: unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta).

Mulți „externează” păcatul identificându-l cu acte exterioare ne conforme cu legea morală, fără a considera că păcatul fundamental este orientarea interioară a inimii (inimă care este acolo unde este comoara ta) spre comorile pământești, nu spre cele cerești, nu spre Ierusalimul ceresc ca țintă a vieții. După externarea păcatului urmează negarea lui (lumea modernă nu se consideră păcătoasă).

În raport cu structura trihotomică a omului (trup, suflet și spirit), a trupului, a „hardul” (sistem sanguin, muscular și nervos), a sufletului uman, a „softului” (epithymia, thimos și nous) și a spiritului uman (logos (rațiune), nous (minte) și pneumă (duh)), postul se leagă de trup, de rațiune și de partea poftitoare a sufletului (epithymia), de afectivitate, care are ca interfață de manifestare exterioară sistemul sanguin al trupului. Milostenia este legată de suflet, de minte și de partea irascibilă a sufletului (thimos), de voință, care se manifestă prin sistemul muscular al trupului. Rugăciunea este legată de spiritul omului, de pneumă (duh) și de partea intelectuală a sufletului (nous), care se manifestă prin sistemul nervos al trupului (starea alfa).

Toate virtuțile și faptele dreptății și carității, pot fi alterate de mândrie sau slavă deșartă. Așa au fost alterate postul și dărnicia (zeciuiala) fariseului (Lc 18,12). Așa și postul, milostenia și rugăciunea, acte ale dreptății (milostivirii) noastre (Mt 6,1), trebuie practicate cu discreție, fără publicitate, depășind cu mult dreptatea cărturarilor și a fariseilor pentru a putea intra în Împărăția cerurilor (Mt 5,20). Trebuie practicate de dragul săracului, nu de ochii lumii, teatral (ipocrit, fățarnic), pentru a fi priviți (contemplați), admirați și slăviți de oameni și a primi ca răsplată, trecătoarea slavă deșartă. Răsplata adevărată pentru post, milostenie și rugăciune, fapte ale dreptății noastre (Mt 6,1), este cea veșnică dăruită de Tatăl nostru care este în ceruri, care vede într-ascuns și va da înapoi (răsplăti), ca un datornic, ”la vedere”, în ”teatru” ceresc, nu în ascuns, cu mântuire în Împărăție (Mt 6,4.6.18), la judecata universală (Mt 25,37.46: drepții vor merge în viața veșnică). Cine miluiește pe un sărac, dăruind de pomană, împrumută pe Isus Cristos, care-l va pomeni când va veni cu Împărăția sa (Lc 23,42).

Faptele dreptății noastre (postul, pomana și rugăciunea, care pot fi publice sau private) trebuie să lumineze înaintea oamenilor pentru ca oamenii să-l slăvească pe Dumnezeu (Mt 5,16). Rău nu-i vizibilitatea faptelor dreptății, ci faptul de a fi făcute ostentativ, teatral, numai pentru a fi văzute, deviindu-le scopul.

Fariseii posteau devoțional de două ori pe săptămână (Lc 18,12), luni și joi, pentru că conform tradiției Moise a urcat pe munte joia și a coborât lunea. Evreii practicau trei tipuri de post. Post colectiv, de smerire (îndurerare) a sufletului, ca în ziua ispășirii, a împăcării (Lev 16,29-31). „Post de rugăciune”, pentru înălțarea și ascultarea rugăciunii (Est 4,16). Post pentru comemorarea unor evenimente tragice, ca distrugerea Templului. În Israel postul era semn de doliu personal (1 Regi 31,13; 2 Regi 3,35 LXX) sau pentru catastrofe naționale (Baruh 1,5 LXX). Postul este semn de doliu și de profundă pocăință și pentru marea catastrofă a păcatului, care aduce moartea relației vitale cu Dumnezeu. Postitorii ipocriți, morocănoși, își pocesc fețele nespălate cu machiaj sau barbă (v. 16), se chinuiesc pentru spectacol, nu pentru pocăință sau caritate. Toaleta zilnică, spălarea feței și ungerea capului (v. 17), sunt semne de normalitate.

Cu postul se luptă împotriva iubirii trupești de sine (2 Tim 3,2: filautia), a egoismului, mama sau născătoarea tuturor patimilor, mai ales a consumismului, ghiftuieli, prăzi, risipei, a lăcomiei de hrană, sex, bani, slavă și putere. Consumăm mai mult produse decât avem nevoie pentru a trăi sau mai multă sexualitate decât e nevoie pentru perpetuarea speciei (sexualitate ne deschisă conceperii unei noi vieți), din cauza plăcerii. Consumăm de plăcere, nu de nevoie. Grija mare de trup poate duce la trezirea poftelor trupești (Rom 13,14: apostolul zilei).

Cine nu postește (mănâncă), să nu disprețuiască pe cine postește, iar cine postește să nu judece pe cine nu postește, pentru că a judeca pe slugile altuia nu-i de competența noastră (Rom 14, 3-4). Regula generală, valabilă și în cazul mâncării, este să eviți orice lucru care ar putea poticni sau scandaliza pe fratele tău (Rom 14,20-21: apostolul sâmbetei).

În antichitatea creștină postul de 40 de zile începea imediat după sărbătoarea Bobotezei, în 7 ianuarie, pentru că Isus Cristos a postit 40 de zile imediat după botez (Mt 4,2), indicând astfel că postul este înnoirea și prelungirea botezului. Prin post, nu prin ghiftuială, omorâm (mortificăm) creștinește pofta și plăcerea de a mânca, plăcere care va învia curată după 40 de zile.

Coletele publice din templu erau anunțate cu trâmbițe. Milostenia personală nu se face cu trâmbițe (v. 2), ca cea publică sau ca sponsorizările moderne pentru publicitate. Adevărata milostenie se face cu sacrificiu, din ce avem nevoie pentru a trăi, nu din surplus. A dărui din ce ne prisosește este un act de dreptate nu de caritate milostivă. Oferta euharistică făcută din cele economisite cu ajunul euharistic și pomana făcută din cele economisite cu sacrificiul postului sunt adevărate acte de caritate milostivă. Bogații pe care-i observa Isus Cristos așezat în fața visteriei templului din Ierusalim, puneau mulți bani în cutia darurilor, dar le rămâneau și mai mulți. Femeia văduvă și săracă a fost mai darnică decât bogații, deși a pus în visterie doar doi bănuți, pentru că a dat tot ce avea pentru a trăi (Mc 12,41-44). Dărnicie desăvârșită. Pentru a ști cu adevărat cât suntem de milostivi trebuie să privim la cât ne rămâne nu la cât am dăruit.

Poziția la rugăciune poate fi în picioare (v. 5), în genunchi sau întins la pământ. Locul rugăciunii poate fi spațiul public (templu, sinagogă sau piață) sau spațiul privat (odaia, cămara). Cămara de alimente, care se ținea închisă, este recomandată de Isus Cristos (v. 6), care se ruga în singurătate (Mc 1,35; 6,46; Lc 5,16; 6,12), pentru că singurătatea asigură un fel de ”pustiu” în cetate, loc prielnic pentru rugăciune privată. Ipocriții, fățarnicii (simbolizați de actori), preferau pentru rugăciune privată, personală, nu locul privat (cămara), ci locul public (sinagoga sau piața) pentru a se da în spectacol recitându-și partitura. Isus Cristos nu abrogă rugăciunea publică comunitară din templu sau sinagogă. Rugăciunea comunitară publică în locul public, cântată cu text scris (partitură) și rugăciune personală privată în loc privat, rostită cu propriile cuvinte.

Păgânii credeau că prin rugăciunea cu un potop de vorbe năpustite asupra lui Dumnezeu somându-l să le împlinească cererea (poliloghie) și cu mult zgomot (trăncăneală zgomotoasă), vor fi ascultați (v. 7), influențând decizia divinității în favoarea lor. Înainte de a deschide gura, Dumnezeu cunoaște cele de care avem nevoie (v. 8), dar trebuie și noi să conștientizăm de ce avem neapărat nevoie și să-i cerem. Cele cerute și primite sunt apreciate. Isus Cristos recomandă rugăciunea  continuă, stăruitoare, insistentă, pentru un unic scop, pentru dreptate (Lc 18,1-8: pilda judecătorului nedrept sau a văduvei stăruitoare).

Rugăciunea (proseuche) poate fi de cerere (deesis) pentru noi sau pentru alții (de mijlocire), de mulțumită și de laudă și binecuvântare. Cea mai importantă rugăciune de cerere este Tatăl nostru, rugăciune comunitară (al nostru, nu al meu). Cea mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluiește” sau „Doamne îndură-te”. Euharistia, care înseamnă adevărata mulțumită, este cea mai importantă și centrul rugăciunii de mulțumită. Cea mai scurtă rugăciune de mulțumită este „Doamne îți mulțumesc”. Psalmi de laudă (148-150), doxologia mare și mică, sunt rugăciuni de laudă, doxologice. Cea mai scurtă rugăciune doxologică trinitar iconomică este „slavă Tatălui prin Fiului în Duhului Sfânt”, iar trinitar teologică „slavă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt”. Evreii se rugau de trei ori pe zi (Dan 6,10), dimineața, după masă (Fap 3,1; 10,3.30: ceasul al nouălea din zi) și seara, binecuvântând pe Dumnezeu pentru toate aspectele vieții.

Evreii, popor fiu întâiul născut a lui Dumnezeu (Ex 4,22), îl numeau de multe ori pe Dumnezeu, ”Tată”, Abba (Mc 14,36), creator și răscumpărător (Deut 32,6; Is 64,7). Dumnezeu este Tată Domnului nostru Isus Cristos (2 Cor 1,3; Ef 1,3; Col 1,3) și al creștinilor (Io 1,12-13; 20,17). Rugăciune Tatăl nostru, sau mai bine zis, cu nuanță de afecțiune filială, ”Tăticul” (Abba) nostru (Mt 6,9-13), cuprinde șapte cereri (număr perfect), trei cereri în ”tu” raportate la Dumnezeul trinitar și patru (număr uman, pământesc) cereri în ”noi”, care privesc nevoile noastre. Această rugăciune model trebuie rostită ori de câte ori se roagă un creștin (Lc 11,2), fără a exclude alte tipuri de rugăciune.

Prima cerere: ”sfințească-se numele tău” (v. 9), adică să fie sfințit numele de Dumnezeu, nu de oameni. Numele reprezintă identitatea personală, „icoana” verbală a persoanei. Cerem ca Tatăl să-și sfințească numele în cadrul istoriei, printre oameni, prin intermediul evreilor și creștinilor. Oamenii văzând faptele drepte ale credincioșilor să sfințească (slăvească) numele Tatălui (Mt 5,16). Aceasta este dorința misionară a evreilor și creștinilor dreptcredincioși.

Moise și Aron nu au arătat sfințenia lui Dumnezeu înaintea ochilor fiilor lui Israel, când adunarea poporului a ispitit pe Dumnezeu la apele Meriba în pustiul Sin (Num 20,12), fapt pentru care au fost pedepsiți să nu intre în țara promisă (Deut 32,50-52). Domnul își va sfinți numele cel mare între evreii sub ochii neamurilor, nume care a fost întinat (profanat) de evrei în mijlocul neamurilor (Iez 36,23).

A doua cerere: ”vie împărăția ta” (v. 10). Venirea Împărăției este venirea (parusia) continuă a lui Isus Cristos cu și prin Spiritul Sfânt (Lc 11,20; Mt 12,28), nu o împărăție politică domnitoare. Împărăția lui Dumnezeu, existentă în cer, cerem să se extindă și pe pământ. Extinderea a început cu prima venire și se va termina cu ultima venire în slavă a lui Isus Cristos. Despre când și cum a venit, vine și va veni Împărăția lui Dumnezeu, vezi comentariul la Lc 17,20-37, în sfânta și marea Marți.

A treia cerere: ”facă-se voia ta” (v. 10). Voia lui Dumnezeu este, nu numai voia morală manifestată prin porunci, ci planul (proiectul, taina mântuirii) ceresc de asamblu a lui Dumnezeu cu privire la întreaga creație de realizat și pe pământ, nu numai în cer.

A patra cerere privește prezentul (astăzi) și pe Tatăl: ”pâinea noastră cea de toate zilele (epiousios) dă-ne-o nouă astăzi” (v. 11) sau în fiecare zi, zi după zi (Lc 11,3). Pâinii epiousios (cuvânt greu de tradus), i s-au dat o mulțime de sensuri. Pâinea aparte, deosebită, ieșită din comun (Origen). Pâinea concretă, materială necesară vieții (Efrem). Pâinea spre ființă (Ioan Casian). Pâinea de toate zilele sau cotidiană (Ieronim). Pâinea de Mâine (Ieronim), a zilei care vine, a zilei mesianice sau escatologice, a cărei arvună este euharistia. Pâinea de toate zilele (cotidiană), simbolizată de mana culeasă zilnic (Ex 16,4), este triplă (Augustin). Pâinea materială pentru trup. Pâinea Cuvântului lui Dumnezeu pentru suflet. Pâinea euharistică pentru spirit. Pâinea, asigurată de către tată, este simbol al hranei necesară existenței integrale.

A cincia cerere privește trecutul (am iertat) și pe Fiul: ”iartă-ne datoriile noastre, precum (fiindcă) și noi i-am iertat pe datornicii noștri” (v. 12). Jubileul mesianic al Spiritului Sfânt, dăruit de Isus Cristos pentru iertarea păcatelor (Lc 11,4: hamartiai), a datoriilor (acumulate datorită ne împlinirii datoriilor stării de viață, a păcatelor prin omisiune) sau a greșelilor (greșirea, abaterea de la ținta vieții veșnice, care este cerul), este actual și eficient numai dacă este precedat și început de iertarea datoriilor, căderilor sau greșelilor semenilor noștri. Această cerere va fi detaliată în parabola datornicului nemilostiv (Mt 18,23-35).

A șasea cerere privește viitorul și pe Duhul Sfânt: ”nu ne duce sau (in)duce pe noi în ispită” (v. 13). Duhul Sfânt la dus (Mc 1,12: alungat, ekballei) pe Isus Cristos botezat în pustiu ca să fie ispitit (probat, încercat, testat, examinat), de Diavol (Mt 4,1). De ce nu ne-ar duce și noi ? Unicul scop al ispitirii este mântuirea. Nu ne putem autoîncerca. Dumnezeu nu îngăduie să fim încercați (ispitiți) peste puteri. Odată cu încercarea pregătește și ieșirea din ea (1 Cor 10,13). Cerem să nu fim duși în încercări de neînvins, ca cea din ceasul încercării (ispitirii) universale, a tuturor locuitorilor pământului, prin foc (Apoc 3,10), când Diavolul prin Fiara apocaliptică îi va învinge și pe sfinți (Apoc 13,7). Pentru comentariul la ispitirile lui Isus Cristos (Mt 4,1-11), vezi sâmbăta după Bobotează.

A șaptea cerere: ”ne izbăvește de cel Rău” (v. 13). Smulge-ne, eliberează-ne prin apucare, din brațele celui Rău. Răul personificat, Diavolul cel viclean, nu răul abstract, difuz, impersonal.

Cererea a cincia este cea mai importantă, fiind reluată în formă pozitivă, dacă iertați oamenilor căderile în ispite (poticnirile) veți fi iertați de Tatăl ceresc, și în formă negativă, dacă nu iertați nu veți fi iertați (Mt 6,14-15), ca să nu planeze nici un dubiu asupra relației strânse între iertarea dăruită și iertarea primită.

Despre semnificațiile postului, vezi articolul: ”Postul: tăierea împrejur a dulceților trupești” (http://oglindanet.ro/postul-taierea-imprejur-a-dulcetilor-trupesti/), iar pentru a aprofunda semnificațiile căderii omului și a izgonirii lui din paradis, vezi articolele: ”Căderea omului în animalitate” (http://oglindanet.ro/caderea-omului-in-animalitate/) și ”Globalizarea căderii omului în animalitate” (http://oglindanet.ro/globalizarea-caderii-omului-in-animalitate/) din revista electronică Oglindanet.ro.

Postat în Cuvinte liturgice