Apostolul: Gal 1,11-19; Evanghelia: Lc 7,11-16
Învierea (reanimarea) este cea mai mare faptă regească a Împărăției lui Dumnezeu, realizată de Isus Cristos de trei ori. Învierea fetiței lui Iair, șeful sinagogii, relatată de toți cei trei evangheliști sinoptici (Mt 9,18-26; Mc 5,21-43; Lc 8,40-56). Învierea lui Lazăr, relatată numai de Ioan (Io 11,1-46). Învierea fiului văduvei din Nain, relatată numai de Luca (Lc 7,11-16).
Răul multiform (boli, foamete, mizerie, nedreptate) și în mod special frica de moarte (Evr 2,14-15), sunt utilizate de Răul personificat, de Diavol, ca armă împotriva lui Dumnezeu și a omului. Regele Isus Cristos este în război neîncetat cu inamicul Diavol, căruia îi răpește porțiuni din împărăție și le restituie lui Dumnezeu și oamenilor ca Împărăție a lui Dumnezeu. La sfârșit Isus Cristos victorios va preda Împărăția Tatălui, care are dreptul asupra ei, pentru a fi împreună cu Duhul Sfânt, de tot în toți (1 Cor 15,24.28).
Înviere fiului văduvei din Nain pregătește răspunsul lui Isus Cristos ce va fi dat trimișilor lui Ioan Botezătorul, care au venit să întrebe dacă este el Mesia (Lc 7,18-23). Răspunsul va fi da. Este Mesia pentru că la semnele anunțate de Is 35,1-10 (orbii văd, şchiopii umblă, leproșii sunt curățiți și surzii aud, săracii primesc vestea bună), se adaugă și semnul suprem: ”morții sunt înviați” (Lc 7,22).
Învierea fiului văduvei (vindecare de boala morții), urmează după vindecarea slugii sutașului, slugă aflată în pragul morții (Lc 7,1-10). În amândouă cazuri Isus Cristos acționează prin mijlocirea cuvântului, pe baza credinței, a sutașului și respectiv a văduvei. Zi numai un cuvânt de la distanță și robul meu va fi vindecat (Lc 7,7), în cazul slugii sutașului, iar în cazul fiului văduvei din Nain: „tinere, scoală-te, îți spun” (v. 14). Vindecarea și învierea prin intermediul cuvântului, manifestă și lucrarea profetică a lui Isus Cristos, așa cum constată martorii reanimării tânărului: „un mare profet s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul său” (v. 16). Un mare profet ca Moise (Dt 18,15.18) și mai mare ca Ilie și Elisei care și ei au înviat morți (3 Re 17,17-24 și 4 Re 4,18-37 LXX; spre deosebire de Isus Cristos, Elisei s-a rugat și a făcut exerciții de reanimare). Dumnezeu a cercetat (vizitat) pe poporul său și l-a răscumpărat, cum a cântat și Zaharia (Lc 1,68), cercetare pe care Ierusalimul nu a recunoscut-o, fapt pentru care a fost dărâmat de romani în anul 70 după Cristos (Lc 19,44).
În Vechiul Testament erau trei categorii de oameni defavorizați: orfanii, văduvele și străinii (emigrații). Dumnezeu este tatăl orfanilor, sprijinitorul văduvelor și primitorul străinilor (Ps 145,9 LXX). Isus Cristos a venit în ajutorul unei familii defavorizate de două ori, pentru că familia era formată din un singur fiu orfan de tată și dintr-o mamă văduvă, care a pierdut și ultimul sprijin al vieții, pe fiul unic. Fiu unic, ca Fiul Unic a lui Dumnezeu, ca fiica lui Iair (Lc 8,42), ca fiul lunatic întâlnit după Transfigurare (Lc 9,38) sau ca Lazăr fratele unic al Martei și Mariei.
La poarta cetății Nain (moartea este o poartă), se întâlnesc două cortegii. Cortegiul vieții format din Isus Cristos Viața lumii, ucenicii lui și mult popor (v. 11). Cortegiul morții alcătuit din mama văduvă, fiul mort și o mulțime de oameni din cetate (v. 12). Isus Cristos Viața, a fost cuprins de milă maternă (v. 13, viscere miloase, mișcate, ca ale mamei pentru rodul pântecelui ei), ca Tatăl fiului risipitor (Lc 15,20). S-a atins de sicriu, a oprit cortegiul morții și a înviat (reanimat) pe tânărul mort, zicând: „tinere, scoală-te, îți spun!” (v. 14). Trezește-te din somnul morții, învie, verb folosit și referitor la învierea lui Isus Cristos (Lc 24,6), la învierea universală (Lc 20,37) sau la învierea spirituală a botezului (Ef 5,14). Mortul a auzit glasul lui Isus Cristos și s-a sculat în picioare, în poziția de drepți (v. 15). Dar va veni ceasul minunii minunilor, când sufletele tuturor morților vor auzi glasul Fiului Omului (Io 5,28), auz care va contribui la învierea escatologică a tuturor trupurilor.
Isus Cristos Domnul (v. 13: Domnul, nume rezervat lui Isus Cristos înviat, atribuit aici anticipat), l-a scos pe tânăr din gura morții și l-a dăruit mamei sale care i-a dat viață (mare dar pentru o văduvă singură), pentru a întreține viața mamei văduve rămasă singură (v. 15). Născut din moarte la viață prin înviere, tânărul devine „fiu” a lui Isus Cristos. Aparține de drept lui Isus Cristos, noua „mamă”, care-l dăruiește mamei văduvă pentru ai vindeca singurătatea și disperarea.
Noutatea simbolizată de reanimarea tânărului văduvei la poarta cetății Nain este că Isus Cristos va oferi, după moartea și învierea sa, prin care a deschis o poartă nouă în locuința morților, posibilitatea ca trecerea prin poarta morții să fie trecere de la viață trecătoare pământească la viață veșnică cerească, beneficiind de „prima înviere”.
Îndemnul lui Isus Cristos făcut mamei în doliu, „nu plânge”(v. 13), anticipează realizarea promisiunii nimicirii definitive a morții și a ștergerii lacrimilor (Is 25,8), promisiune care se va realiza definitiv în Noul Ierusalim ceresc coborât pe pământ (Apoc 21,4: „va șterge toată lacrima din ochii lor; și nu va mai fi nici moarte, nici jale, nici urlet de durere, nici chin”).
Faptul că tânărul înviat a început să vorbească (v. 15) indică ca și o cauză a morții, lipsa comunicării, comunicare importantă pentru om ființă cuvântătoare. Ne comunicarea, însingurarea, în familie și societate duce la moarte socială. Un fiu singur (orfan) și o mamă singură (văduvă). Singurătatea mamei văduve, fără sprijin și fără nucleul de comunicare și comuniune al familiei, și scoaterea fizică a fiului mort pe poarta cetății, indică lipsa comunicării (comuniunii) și excomunicarea socială.
Întradevăr, viața aceasta poate deveni singurătate impusă de ruperea comunicării și comuniunii. Există și singurătate de bună voie, prin ruperea comunicării (tăcere) sau prin pusnicie, fără rupere comuniunii. Moartea fizică este marea singurătate, marea întrerupere a comuniunii cu mediul înconjurător. Moartea spirituală este marea întrerupere a comuniunii cu Dumnezeu. Iadul singurătate ireparabilă, dacă lipsește total comuniunea spirituală (Lc 16,19-31: bogatul nemilostiv a putut comunica verbal și vizual cu Avram, dar nu a putut primi ca și cuminecare nici măcar o picătură de apă). Un sens al mântuirii adusă de Isus Cristos este anularea singurătății prin comunicare și comuniune. De aceea credem în comuniunea sfinților în Isus Cristos, cum precizează crezul apostolic, și pe baza acestei credințe ne rugăm pentru toți cei adormiți în dreapta credință.
Astăzi există mijloace masive de comunicare în masă fără comuniune și creștinism protestant de comunicare verbală fără comuniune desăvârșită, fără împărtășanie euharistică. Comunicarea este aproape numai în sens unic și duce la spălarea creierului (mai ales cu imaginea televizuală dinamică, care curge) și la îndoctrinare. Omul devine receptor pasiv, nu poate dialoga pentru a comunica normal în ambele sensuri, și prin urmare înghite bazaconii care nu numai se spun ci și se mănâncă.
Dificultatea comunicării se manifestă și în faptul că de multe ori dialogul se transformă în două discursuri paralele. Pierderea limbajului universal, a limbajului simbolic, iconic, parabolic, prin iconoclasmul generalizat, este una din cauzele divizării creștinilor, pentru că face dificilă comunicarea prin cuvinte și prin urmare comuniunea deplină.
Minunea „învierii” spirituale a lui Saul, transformat din persecutor al Bisericii lui Dumnezeu în apostolul Pavel (Gal 1,13: apostolul zilei), este mai mare decât învierea fizică a morților. Reanimarea se realizează fără participarea voinței mortului, pe când învierea spirituală, „învierea viilor”, reanimarea convertirii (Lc 15,32: fiul risipitor convertit era mort și a înviat), cere adeziunea voinței persoanei, pentru că Dumnezeu respectă libertatea persoanei.