Apostolul: Gal 2,16-20; Evanghelia: Lc 8,5-15
Parabola (pilda) semănătorului ar fi mai corect denumită parabola sămânței și a pământului cultivabil sau parabola semănătorului și a sămânței bune, pentru că de semănător se pomenește o dată la început iar de sămânță și pământ în tot restul parabolei.
Parabola sămânței bune, a Cuvântului lui Dumnezeu semănat de Fiul Omului, redată de toți evangheliștii sinoptici (Lc 8,5-15; Mt 13,1-23; Mc 4,1-20), și parabola sămânței rele, a cuvântului Vrășmașului, a neghinei semănată de Diavol în același ogor (Mt 13,24-30), sunt singurele parabole explicate (decodificate) de Isus Cristos (Mt 13,18-23; 36-43), model de tălmăcire a parabolelor.
Sfinții părinți iconofili de la sinodul al șaptelea de la Niceea (787) s-au adunat nu pentru a smulge neghina din ogorul lumii (Mt 13,28-29), ci pentru a indica care este sămânța bună (ortodoxă) și care este sămânța rea (neghina). Neghina este iconoclastă. Sămânța bună este cea comunicată într-un limbaj simbolic, iconic. Parabola este o icoană pictată prin cuvinte.
Parabola sămânței este parabola cheie pentru a înțelege celelalte parabole. Dacă nu înțelegeți parabola aceasta, cum veți pricepe atunci toate celelalte parabole?, întreabă Isus pe ucenici (Mc 4,13). Reciproc, dacă înțelegem parabola sămânței înțelegem și toate celelalte parabole.
Parabola sămânței se găsește la Luca înainte și la Matei după precizarea privind adevărata familie a lui Isus Cristos (familia ucenicilor). „Mama mea și frații mei sunt aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc” (Lc 8,21), și „oricine face voia Tatălui meu din ceruri acela îmi este frate și soră și mamă” (Mt 12,50). Mulți ascultă (aud) Cuvântul lui Dumnezeu dar îl împlinește numai pământul bun, adică familia ucenicilor, cei care păstrează cuvântul auzit într-o inimă frumoasă și bună și rodesc în răbdare (v. 15).
Spre deosebire de alte lucruri care murind se putrezesc și se nimicesc, sămânța semănată în pământ moare (putrezește) fără a se nimici ca alte lucruri care mor. Moartea sămânței este necesară pentru a germina și a activa și manifesta toată forța vitală. Sămânța Isus Cristos vestește grecilor taina morții și învierii sale spunând: „dacă bobul de grâu, căzând pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (Io 12,24).
S-a adunat mulțime multă (v. 4) lângă mare și Isus Cristos, ca Profet mare ieșit din Israel, șezând în barcă pentru a nu fi strivit de mulțime, anunța tainele Împărăției lui Dumnezeu în parabole (Mt 13,1-3). Para-bole înseamnă a arunca pe lângă, a revela o realitate prin alta, a compara sau a asemăna. Parabola prezintă adevărul voalat, pentru a trezi curiozitatea. Revelează și ascunde în același timp, ca Dumnezeu care se revelează și ascunde în același timp. Aceasta este pedagogia lui Dumnezeu, care nu este atât de vizibil încât să se impună cu forța, dar nici atât de ascuns încât să nu fie găsit de cei care-l caută, de cei care acceptă să se joace cu Dumnezeu de vasascunsălea.
Isus Cristos grăia în parabole mulțimilor, ca să se împlinească ce a spus profetul: „voi deschide în parabole gura mea, voi da afară din mine cele ascunse de la întemeierea lumii” (Mt 13,34-35; cf. Ps 77,2 LXX).
Parabola este un exemplu și pentru metoda pedagogică pe care o vor folosi ucenicii, învățându-i cum să vorbească și cât să reveleze „solurilor”, adică inimilor ascultătorilor. Ei trebuie să se adapteze capacității de înțelegere a auditorului. Laptele parabolelor pentru copii și oameni simpli și hrana tare pentru ucenici (1 Cor 3,2; Evr 5,11-14).
Parabola este un instrument pedagogic de revelație pentru cei „dinăuntru”, pentru ucenici, în care Cuvântul rodește, pentru că lor li s-a dat să cunoască taina Împărăției lui Dumnezeu. Împărăția și Taina este Isus Cristos cu Spiritul Sfânt (Col 1,27). Parabola este și instrument de ascundere pentru cei „dinafară” (Mc 4,11), școlari pasivi sau fani, puțin interesați, în care Cuvântul nu rodește din trei cauze.
Parabola discurs de revelație, poate deveni contrariu din cauza voinței umane, a liberului arbitru, pentru că omul poate să-și întoarcă privirea de la viziune și astfel văzând să nu vadă sau poate să-și astupe urechile și astfel auzind să nu audă și să nu înțeleagă (Mt 13,13-14). Orbire și surzenie de bună voie. Pe orbii și surzii din fire Isus Cristos i-a vindecat. Pe orbii și surzii de bună voie nu i-a vindecat, pentru că nu au voit să fie vindecați. Surzi de bunăvoie sunt o a cincea categorie de oameni ne tratată în parabola seminței cuvântului.
Evreii deși au ochi, urechi și inimă, refuză Împărăția, adică pe Isus Cristos. Ucenicii, în raport cu evreii, sunt fericiți pentru că ei experimentează Împărăția Isus Cristos cu toate simțurile, ceea ce nu au putut face profeții și drepții dinaintea lor (Mt 13,16-17).
Semănătorul suprem este Dumnezeu Tatăl care seamănă sămânța bună a cuvântului (verbului) creator la crearea lumii (Gen 1,3.6.9.11.14.20.24.26: Dumnezeu a zis), sămânța Cuvântului lui Dumnezeu în evrei prin rostirea profeților (Evr 1,1) și Sămânța Fiului Omului prin întruparea Fiului său (Evr 1,2; Io 1,14: Cuvântul s-a făcut trup de carne și si-a pus cortul printre noi). Cuvântul lui Dumnezeu semănat prin profeți și prin Fiul Omului, nu se împlinește imediat cum s-a împlinit cuvântul creator, pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului și așteaptă, chiar până la sfârșitul lumii, acceptarea și colaborarea omului. Până la sfârșitul lumii și judecata universală se extinde timpul libertății dar și al responsabilității noastre.
Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întromenit (v. 11), este și sămânță bună și semănător (Mt 13,37). Sămânța bună este și cuvântul Evangheliei sau chiar persoanele care îl ascultă (vv. 12-15), fiii Împărăției, așa cum sămânța rea, neghina, sunt fiii celui Rău (Mt 13,38). Solurile sunt inimile oamenilor care ascultă Cuvântul (v. 12).
Cuvântul exprimă gândul, revelează lăuntrul persoanei. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă gândul, voința, planul, taina lui Dumnezeu, care voiește ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului și să se mântuiască (1 Tim 2,4). El este viu și etern, este sămânța incoruptibilă din care se naște din nou, se renaște (1 Pt 1,23), prin tripla împărtășanie. Împărtășanie cu anafora (sămânța Cuvântul creator, care ne dăruiește viață trupului), cu sămânța Cuvântul sfintelor Scripturi (care ne dăruiește cunoașterea gândului, a planului, a voinței lui Dumnezeu) și cu sămânța Cuvântul întromenit, făcut trup de carne (care ne dăruiește înfăptuirea gândului, adică mântuirea).
Numai cunoașterea Cuvântului scris, a voinței lui Dumnezeu, nu-i suficientă pentru mântuire, pentru că cel care, deși cunoaște voința Stăpânului său, nu s-a pregătit și nu a făcut voința lui, va fi pedepsit, snopit în bătaie (Lc 12,47).
Parabola prezintă patru terenuri pe care cade sămânța de sus (vv. 5-8), adică, dar a lui Dumnezeu. Pe teren bătătorit (drum sau pe lângă (para) drum), pe (epi) teren stâncos, în mijlocul (en mesoi) mărăcinilor pe teren buruienos și în (eis) pământ bun. În trei terenuri rele și un teren bun care rodește în trei feluri: una treizeci, alta șaizeci și alta o sută (Mc 4,8). Sămânța este aceiaș. De calitatea solurilor, care erau întâi semănate și apoi arate, depinde soarta sămânței. Sămânța poate fi călcată în picioare și ciugulită de păsări cerului (v. 5), uscată de arșița ispitei (v. 6), sufocată de mărăcini (v. 7) sau multiplicată însutit (v. 8).
Sămânța semănată pe lângă drum sau pe drumul provizoriu format după recoltat, pe pământul arabil, drum care va fi arat, sunt cei trândavi, trufași și necredincioși, care ascultă cuvântul despre Împărăție și nu se străduiesc să-l înțeleagă și să creadă (Mt 13,19), ci cu trufie îl calcă cu picioarele croindu-și propriul drum. Înainte ca omul să creadă, vine Diavolul, și ia cuvântul din inima lor trufașă și dură (bătătorită ca drumul) și-l înlocuiește cu minciuni, ca nu cumva să creadă adevărul și să fie mântuiți (v. 12). Credința și umilința rețin, protejează și păzește sămânța cuvântului, ca să nu fie furată de Diavol.
Sămânța semănată pe teren pietros, cu puțină umezeală, sunt cei duri cu inima împietrită, ușuratici, ne rezistenți, entuziaști, nestatornici, inconsecvenți, robii clipei, care ascultă cuvântul și-l primesc cu bucurie, dar nu-l înrădăcinează în ei (Mc 4,17). Cred până ce vine strâmtorarea sau prigoana din pricina cuvântului (Mt 13,21) sau arșița (focul) mâniei, când se leapădă (v. 13), cad din dreapta credință (lapsis sau apostați), pentru că ne având rădăcină în ei sămânța cuvântului se usucă. Inima împietrită este umezită de lacrimile de pocăință.
Sămânța căzută între spini și mărăcini, care sufocă plantele crescute, sunt cei nepăsători sau neglijenți, care după ce ascultă cuvântul își văd de drum, preocupați cu viața trupului, cu felurite pofte. Nu prășesc buruienile. Lasă cuvântul să fie înăbușit de îmbuibare, de grijile lumii seculare, de amăgirea (rătăcirea sau seducția) bogățiilor materiale și de poftele vieții, și-l fac să aducă rod imatur, necopt (v. 14). Nu ajung până la capăt, la bun sfârșit, la rod matur.
Sămânța căzută în ogor bun sunt cei care ascultă cuvântul și-l înțeleg (Mt 13,23), îl rețin și păstrează într-o inimă frumoasă și bună (kalokagathia, frumosul și binele inseparabile, era ideal al filozofiei păgâne). Fără să știe cum, pentru că pământul rodește de la sine, gratuit (Mc 4,27-28), aduc rod întru răbdare (v. 15, cf. Apoc 13,10; 14,12: răbdarea sfinților). Unul rodește treizeci și unul șaizeci și unul o sută (Mc 4,20). Sămânța Cuvântului se întrupează și crește până la capăt, la rod matur, în cei care-l ascultă și înțeleg (Col 1,5-6: Cuvântul adevărului Evangheliei rodește și aleargă crescând cu cei ce-l împlinesc). Ei devin sămânță, cuvânt întrupat (frați și surori ai lui Isus Cristos) și semănători (mame a lui Isus Cristos). Rodul sămânței Cuvântului sunt alte semințe și copacul Împărăției lui Dumnezeu (Lc 13,18-19; Mc 4,30-32: parabola sămânței de muștar; în Marcu după parabola seminței). Rodul sămânței Cuvântului întrupat este cunoașterea nunțială a lui Dumnezeu Tatăl și a Fiului (nu numai a planurilor lor), cunoaștere care naște viață veșnică (Io 17,3), și îndumnezeire, asemănare cu Dumnezeu, părtășie cu firea dumnezeiască (2 Pt 1,3-4). În sfânta Scriptură un simbol al cunoașterii este unirea nunțială dintre soț și soție (Gen 4,1: Adam a cunoscut-o pe Eva, soția sa, și ea a născut pe Enoh).
Inima, centru ființei umane, nu capul (mintea), era pentru evrei și sediul înțelegerii, al gândirii, nu numai al afectivității. Sămânța semănată în inimă trebuie înțeleasă (Mt 13,19.23). Înțelegerea înrădăcinează sămânța. E nevoie de cel puțin două rădăcini. O primă rădăcină a înțelegerii, rădăcină tălmăcirii cuvântului, încolțită de semănătorul cuvântului (predicator). A doua rădăcină a înțelegerii, rădăcina propriei înțelegeri, rădăcina din sine (Mt 13,21), încolțită de ascultător prin meditarea și înfăptuirea cuvântului.
Împărăția lui Dumnezeu se naște din sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, crește discret ca un proces natural asemănător unui ciclu agricol (semănat, încolțit, spic, treierat) și se instalează treptat, insesizabil, inexplicabil și irezistibil, indiferent de obstacolele ce i se opun. Crește exclusiv prin lucrarea lui Dumnezeu (Mc 4,26-29; după parabola seminței). Nu o instalare în urma unei încleștării violente, cum credeau cei ce așteptau un mesianism politic. În Lc 17,20-37 avem descris cum a venit, cum vine și cum va veni Împărăția lui Dumnezeu.
În apostolul Pavel sămânța Cuvântului vieții și învierii, înnoitoare (1 Pt 1,23), a rodit gratuit, prin credința în Isus Cristos, fără faptele Legii (Gal 2,16). A rodit Cuvântul sămânță așa de mult încât Pavel s-a înnoit și a devenit un alt Cristos. A fost răstignit împreună cu Cristos și a ajuns să nu mai trăiască el, ci Isus Cristos să trăiască în el (Gal 2,20: apostolul zilei). Ca și Isus Cristos, Pavel a devenit sămânță și semănător al Cuvântului Evangheliei. Isus Cristos semănător în solurile inimilor evreilor (oile pierdute ale casei lui Israel), iar Pavel semănător în solurile inimilor neamurilor.