Apostolul: Ef 5,8-19; Evanghelia: Lc 12,16-21
Parabola cu bogatul smintit căruia i-a rodit mult țarina, relatată numai de Luca (Lc 12,16-21), a fost spusă de Isus Cristos ca reacție la cererea unui om din mulțime ca Isus ca învățător să-și asume rolul de rabin judecător și „notar” (împărțitor) în împărțirea unei moșteniri (Lc 12,13; în limba română cuvintele moșie, moșier și moștenire vin de la cuvântul dacic moș). Pentru a nu fărămița moștenirea (proprietatea moșului) se prefera ”convețuirea fraților” ca și coproprietari (composesorat, chibuț), într-o mare familie tradițională formată din moși (bunici), fii, nepoți și strănepoți. Ca fiul risipitor sau omul din mulțime, uneori un frate putea cere partea lui de moștenire. Cum a refuzat funcția politică de împărat (Io 6,15), Isus Cristos a refuzat să se implice într-o problemă ce nu ține de competența sa (Lc 12,14: cine m-a pus judecător sau împărțitor peste voi ?). Bine ar fi să-i urmăm exemplul. În plus, nici Isus Cristos nu încuraja destrămarea familiei tradiționale. Astăzi familia tradițională s-a destrămat de tot, căci nici copii ne căsătoriți nu mai vor să locuiască cu părinții.
În Egipt, lui Moise, care a fost trimis de Dumnezeu drept conducător și eliberator prin îngerul care i-a apărut în tufișul arzând (Fap 7,35), i-a fost contestată competența de stăpân și judecător peste evrei (Ex 2,14: cine te-a pus stăpân și judecător peste noi ?). Isus Cristos, noul Moise, are competență în gestionarea propriei moșteniri cerești de Fiu a lui Dumnezeu, a Împărăției cerești, făcându-ne comoștenitori (Rom 8,17), fără a diviza Împărăția lui Dumnezeu. Se dăruiește fiecăruia întreg, ca în euharistie, multiplicându-se nu împărțîndu-se. „Proiectul de țară (împărăție)” a lui Isus Cristos se bazează pe principiu vaselor comunicante, în așa fel ca toți să aibă totul, nimănui nimica să-i lipsească (legea economiei creștine). Divizarea, împărțirea care rupe total comuniunea (despărțirea) este diabolică. Experiența unui minim de coproprietate și comuniune, cel puțin la nivelul familiei, este importantă pentru viața spirituală.
Isus Cristos a profitat de cererea de intervenție în împărțirea moștenirii pentru a avertiza față de pericolul lăcomiei de avere, spunând că viața adevărată și veșnică a omului nu stă în mărimea avuției (v. 15), ci în mărimea dărniciei, dărnicie obligatorie când îmbogățirea este, în mod evident, darul lui Dumnezeu. Darul moștenirii la moartea rudelor (v. 13) și darul rodirii îmbelșugate a țarinei prin moartea semințelor, (v. 16; Io 12,24: bobul de grâu care moare aduce multă roadă). Tot ce avem este a lui Dumnezeu (Ps 23,1 LXX) și este primit ca dar (1 Cor 4,7: ce ai, pe care să nu-l fi primit ?), așa că dăruind faci restituire, nu pomană. Darul se utilizează corect prin dărnicie, făcând dar din dar. Iar dăruind vei dobândi. Dăruind totul vei dobândi totul, prin prima înviere. Prin Isus Cristos Dumnezeu a dat totul creștinilor (1 Cor 3,21-23: toate sunt ale voastre …, iar voi sunteți ai lui Cristos), de aceea Cristos propune și dăruire totală (Lc 18,22: vinde tot și împarte săracilor), sută la sută, nu zeciuială ca în Vechiul Testament, când Dumnezeu a dat evreilor numai țara promisă. Prin dărnicie nu pierzi, ci îl faci pe primitorul darului copropietar.
În acest context Isus Cristos, ca profet și învățător, învață cum să folosim bine averea, mai ales când e bogăție (avere peste nevoi, necesități), apelând la limbajul simbolic al parabolei cu bogatul smintit căruia i-a rodit țarina peste așteptări și nevoi (Lc 12,16-21).
Binecuvântat cu rodnicie a țarinei peste așteptări și nevoi (v. 16), bogatul se sfătuiește numai cu sine ce să facă pentru că hambarele sunt prea mici (v. 17). Face un proiect egoist (vv. 18-19: bunurile, roadele mele, sufletul meu), să cumuleze roadele sale construind hambare mai mari (v. 18). Roadele și sufletul nu sunt recunoscute ca dar de dăruit. Se gândește numai la sine, să se odihnească, să mănânce și să bea, să se veselească, consumând în lenevire rezervele adunate pentru mulți ani (v. 19). A mânca, bea și a se veseli sunt activități neutre, ne condamnabile, dar nu hărănesc sufletul, care se hărănește cu rugăciune, Cuvântul lui Dumnezeu și cu trupul și sângele lui Isus Cristos. Alimentele sunt bune sau rele în funcție de intenția și felul în care le folosim. Cantitatea de rezerve alimentare ar trebui să se rezume la necesarul pentru un an, până la noua recoltă.
De ce a dat Dumnezeu rod mult unui om deja bogat, se întreba Sfântul Vasile cel Mare. Ca să-i dea ocazia bogatului ca să fie generos măcar cu surplusul. El însă devine și mai egoist și lacom. Nici nu se gândește că surplusul este de drept al săracilor. Dăruirea surplusul este un act de dreptate, mult mai ușor de înfăptuit. A dărui din cele necesare este un act de caritate, mult mai dificil pentru că presupune sacrificii.
Gândindu-se numai la sine, s-a sfătuit numai cu sine, și a făcut planuri numai pentru acum și numai pentru sine. Pentru sănătatea mintală și spirituală este importantă sfătuirea, consultarea, confruntarea cu alții, mai ales cu Dumnezeu, pentru că adesea mintea este aburită de patimi. Pentru a nu rătăci cu mintea (iluziile imaginației) sau cu spiritul (seducția Vicleanului) prin locuri necunoscute ai nevoie de o călăuză mai cunoscătoare decât tine.
Planul, să dărâme hambarele prea mici și să construiască altele mai mari pentru a înmagazina toate roadele nu era rău. Roadele nu se lasă pe câmp. După recoltat putea să se gândească la hambarele goale ale săracilor și să le umple, îmbogățindu-se în Dumnezeu, nu să trăiască în chefuri mulți ani (vv. 17-18). Bogatul, ateu practic, nu militant, exista numai el, nu si Dumnezeu și aproapele în nevoi, de care să se apropie ca samariteanul milostiv. Bogatul care nu recunoaște pe Proprietarul și Donatorul bogăției și datoria de a dărui, face din bogăție idol și nu mijloc de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele și de îmbogățire veșnică în Dumnezeu. Traiul pământesc viitor poate fi asigurat în mod egoist, capitalist prin cumulare. Traiul veșnic nu se asigură de unul singur, ci prin economia creștină a vaselor comunicante.
Vorbește și Dumnezeu, pune diagnosticul de nebunie spirituală ca a ateilor (Ps 13,1 LXX: zisa nebunul în inima sa: nu este Dumnezeu!), sminteală (aphron, adică, fără minte sau inteligență, nu oligofren, cu puțină minte) și avertizează că în noaptea aceasta iți vor cere (la plural) restituirea sufletului, îngerii trimiși de Dumnezeu (v. 20), suflet primit pentru care nu a pregătit comoară cerească, iar comoara pământească o vor împărți moștenitorii. Ca bogatul smintit (fără cap) este și omul modern capitalist, al cărui cap este capitalul.
Sufletul (viața) l-avem de la proprietarul sufletului Dumnezeu, care l-a creat în momentul zămislirii, n-i l-a dat ca împrumut ca să-l câștigăm (însușim). N-i se va cere să-l restituim lui Dumnezeu ca să-l conserve în siguranță, odihnă și mângâiere până la învierea trupului. Sufletul ne grijit (pierdut) va ajunge într-o situație nesigură după moartea trupului, iar sufletul vândut Diavolului (comerciantul de suflete), îl iau demoni și îl duc în chinurile iadului până la învierea trupului. După judecata universală omul integral trup și suflet poate ajunge în gheenă (în moartea a doua, în neființă) sau în Împărăția lui Dumnezeu.
E bine să facem noi toate operațiile aritmetice învățate la școală: adunare și înmulțire, scădere și împărțire. Dacă noi facem numai adunare și înmulțire cu siguranță moștenitorii bucuroși, vor face numai împărțire și scădere, după cum precizează o epigramă din cimitirul vesel din Săpânța.
Concluzia parabolei este că cine adună comori pământești numai pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu prin dărnicie o pățește rău (v. 21), pierde totul. Îmbogățirea trecătoare, pentru a trăi consumist numai pentru trup, nu ne asigură odihnă și mângâiere după moartea trupului, ci chinul lipsei și al regretului (vezi Parabola bogatului nemilostiv și a săracul Lazăr: Lc 16,19-31).
Alternativa propusă în această parabolă nu-i bogat sau sărac, ci bogat lacom și egoist pe pământ sau veșnic bogat în cer. Lui Dumnezeu îi dăruim prin intermediul săracilor. Cine dăruiește săracilor îl împrumută pe Dumnezeu, care restituie însutit. Povestea simbolică a lui Tagore, cu cerșetorul al cărui bob de grâu dăruit unui împărat este regăsit seara pe podeaua casei, transformat în aurul cel mai curat, este edificatoare.
Bobul de grâu dăruit pământului neînsuflețit, îmbogățește pe semănător, pentru că pământul rodește multiplicând pentru a dărui. Așa și pâinea dăruită săracului, îmbogățește ceresc și veșnic pe cel darnic.
Lacomii de avere, care sunt închinători la idoli, nu au parte de moștenire în Împărăția lui Cristos și a lui Dumnezeu (Ef 5,5). Întunericul este neroditor (Ef 5,11). Lumina este roditoare. Creștinii din fii întunericului au ajuns fii luminii, rodind îmbelșugat dărnicie, bunătate, dreptate și adevăr (Ef 5,8-9 din apostolul zilei).