Apostolul: Ef 4,1-7; Evanghelia: Lc 10,25-37
Evanghelia cu cărturarul care întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică (Lc 10,25-29; cf. Mt 22,34-40; Mc 12,28-34) și cu parabola samariteanului milostiv (Lc 10,30-37) este situată înaintea episodului cu găzduirea lui Isus Cristos în casa Martei și Mariei (Lc 10,38-42). Samariteanul milostiv s-a îngrijit de cel rănit și l-a găzduit la un han (pandocheion, adică „primitor al tuturor”), demonstrându-se aproapele celui ce căzuse între tâlhari (vv. 34-37). Isus Cristos, Aproapele nostru, a fost musafir (oaspete) pentru Marta, care la găzduit în casa ei (Lc 10,38) și gazdă pentru Maria care stând la picioarele lui Isus se înfrupta din cuvintele lui (Lc 10,39).
În pilda samariteanului, Isus Cristos denunță și corectează învățătura sterilă, „vorba găunoasă (goală)”, ne „umplută” cu fapte, ne pusă în practică, iar în scena cu Maria și Marta denunță fapta sterilă sau inoportună a Martei, „fapta găunoasă”, fără Cuvântul vieții și învierii. În situații urgente, ca în cazul samariteanului, primează fapta (v. 30: rănitul era pe jumătate mort). În alte împrejurări, ca în situația Mariei, când Dumnezeu vorbește, primează învățătura, fapta este inadecvată (cf. Cristian Bădiliță).
Samariteanului milostiv se oprește și ajută pe cel căzut între tâlhari, nu ca bogatul nemilostiv care trecea nepăsător pe lângă săracul și bolnavul Lazăr de la poarta sa (Lc 16,19-31; Duminica 22 după Rusalii). Fiind bogat și având surplus, bogatul a fost nu numai indiferent față de Lazăr, ci și nedrept, „tâlhar”. A răpit surplusul care era al săracului.
Un legist (nomikos), cărturar, specialist al Legii, s-a ridicat (năpustit) pentru a lua cuvântul și a întrebat pe Isus Cristos, ispitindu-l, ce să facă ca să moștenească viața veșnică (v. 25; Lc 18,18). Dobândirea vieții veșnice este scopul ultim al vieții pământești a unui credincios. Moștenirea-i gratuită, este dar, nu se cumpără, dar trebuie însușită. Moștenirea vieții veșnice este a fiilor lui Dumnezeu, a evreilor, în baza legământului (a Legii), care trebuie respectat pentru a rămâne fiu. Ispitirea lui Isus Cristos, în sens de examinare, punere la încercare, ca ispitele din pustiu, pare a fi sinceră. Voia să se lămurească, nu să-l încuie sau compromită politic pe Isus Cristos, demonstrându-se a nu fi departe de Împărăția lui Dumnezeu (Mc 12,34). A întreba, a cere sfat, pentru a ne lămuri, clarifica, mai ales înainte de o decizie importantă, este folositor, pentru că mintea aburită de patimi nu judecă drept.
Alte interpelări. Saducheii sceptici care nu credeau în înviere, au pus problema femeii cu șapte bărbați consecutivi și crezând că-l încuie, l-au întrebat a căruia dintre bărbați va fi femeia la înviere (Lc 20,27-40). Fariseii și irodianii, ca să-l compromită politic, l-au întrebat pe Isus Cristos dacă se cuvine sau nu a plăti bir Cezarului (Lc 20,20-26).
Întrebări cu privire la moștenirea vieții veșnice a pus și un tânăr bogat care a picat la examenul uceniciei, pentru că nu a putut renunța la avere (Lc 18,18-27; Mc 10,17-27). Și despre ierarhia poruncilor a fost întrebat Isus Cristos (Mc 12,28-34; Mt 22,34-40). Cu o întrebare sinceră ca să te lămurești sau ca să ispitești (v. 25) sau cu o cerere (Io 4,7: dă-mi să beau), se poate amorsa un dialog. E bine să se răspundă la o întrebare cu o altă întrebare, pentru a afla ce știe întrebătorul referitor la tema întrebării, ca apoi să poți a-l aproba, completa sau corecta pe cel ce întreabă.
Isus Cristos răspunde la întrebare legistului cu o altă întrebare, indicând că răspunsul trebuie căutat în cea ce era specialist, în Legea scrisă de Dumnezeu, pe care o citea și o interpreta (v. 26) și care are răspunsuri la întrebările vitale. Răspunsul a fost găsit de legist în Deut 6,5 LXX (iubirea lui Dumnezeu), care face parte din rugăciunea zilnică a evreului credincios (șema Israel, ascultă Israele!), și în Lev 19,18 (iubirea aproapelui). Pentru a moșteni viața veșnică trebuie să iubești pe Dumnezeu cu toată ființa (izvor și țintă a vieții credinciosului), și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (câmp de verificare și punere în practică a iubirii de Dumnezeu), (v. 27).
Iubirea aproapelui, a semenului, fără iubirea de Dumnezeu este umanism ateu și masonic. Iubirea lui Dumnezeu fără iubirea aproapelui, ca preotul și levitul din parabolă, care nu s-au atins de rănit, pentru că l-au crezut mort, ca să nu se spurce (Num 19,11-13) și astfel să nu poată sluji la templu, este teism descarnat. Cum poți să zici că-l iubești pe Dumnezeu pe care nu-l vezi, dacă nu iubești pe aproapele tău pe care-l vezi ? (1 Io 4,20).
Isus Cristos confirmă că legistul a răspuns drept (ortodox) și-l încurajează să facă așa cum cere Legea, s-o transpună în faptă, și va trăi, va fi scris în cartea vieții (v. 28; cf. Lev 18,5: omul care împlinește prescripțiile Legii va trăi prin ele).
Cum mulți evrei considerau ca aproapele este numai cel de aceiaș religie și neam, excluzând pe străini, legistul a pus a doua întrebare: cine este aproapele meu ? (v. 29). Isus Cristos a răspuns cu parabola bunului samaritean (vv. 30-35), prin care indică, nu cine este aproapele, ci faptul că binefacerea, ajutorarea, slujirea, ne face să devenim aproapele celui în necaz (vv. 36-37). Cu fapta de milostenie se iubește aproapele, ca samariteanul milostiv, nu cu vorba. A ști cine-i aproapele tău, fără a te face tu aproapele altora prin milostivire, este o cunoaștere sterilă, care nu servește la nimic. Apropierea se măsoară cu milostenie dătătoare de viață, nu cu metru.
Un om, fără nume, simbol a lui Adam și al omenirii căzute, a fost atacat de tâlhari, care l-au dezbrăcat și furat hainele, probabil singura bogăție, l-au stâlcit în bătaie și au plecat lăsându-l pe jumătate mort (v. 30). Din întâmplare, spre norocul rănitului, a trecut pe drumul acela un preot (v. 31) și apoi un levit (v. 32). Amândoi l-au văzut pe rănit, dar crezându-l mort, ca să nu se spurce, au trecut pe partea cealaltă. Au iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe aproapele, icoană (chip) a lui Dumnezeu. Un samaritean aflat în călătorie a ajuns lângă rănit și văzându-l a fost străpuns de milă (v. 33; viscere mișcate; verb rezervat lui Isus Cristos) și apropiindu-se i-a legat rănile, turnând peste ele undelemn, pentru calmare, și vin, pentru dezinfectare (v. 34). Mila față de rănitul singur, exprimată prin ajutorul imediat gratuit (bandajarea și îngrijirea rănitului la han), a fost completată cu ajutorul continuu asigurat prin plata, cu doi dinari, a șederii rănitului la han până la deplina vindecare, și prin promisiunea achitării eventualelor cheltuieli suplimentare (vv. 34-35). Nu ajunge numai o intervenție punctuală minimală. E nevoie de con-solare, care înseamnă a nu-l lăsa pe semen singur (solo, în italiană) în necaz.
Samariteanul milostiv a fost aproapele celui rănit, după cum logic afirmă cel care a întrebat (v. 37), pus să aleagă între cele trei variante propuse (levit, preot, samaritean) pentru identificarea aproapelui celui căzut între tâlhari (v. 36). Isus Cristos, Emanuel (Mt 1,23: Dumnezeu cu noi), este Samariteanul milostiv, marele Aproape, care s-a făcut aproapele tuturor răniților prin întrupare, iar după cruce și înviere prin intermediul Trupului său, Biserica lui Dumnezeu. Exemplul lui trebuie urmat (v. 37: mergi și fă și tu la fel), intrând în rândul milostivilor, prin practicarea divinei milostiviri față de toți oamenii păcătoși căzuți în mâinile tâlharilor (demonilor, lumii sau patimilor). Mai ales față de cei care ne ies în cale. Biserica creștină prin apostolat, prin institutele de caritate, prin spitale, orfelinate, case de oaspeți sau prin acțiuni private, a repetat în lungul secolelor și practică și astăzi, gestul bunului samaritean.
Interpretare simbolică, amănunțită, a parabolei samariteanului milostiv, transmisă de Origen de la un „bătrân”, este recomandată numai ca exercițiu de gândire simbolică. Important este sensul general al parabolei (cine-i aproapele). Omul care coboară este Adam și urmașii lui. Coborârea de la Ierusalim, orașul sfânt de pe muntele Sion (740 m), la Ierihon, oraşul din adânc (400 metri sub cota zero), simbolizează căderea lui Adam și a urmașilor lui, din paradis pe pământ și apoi sub pământ în mormânt. Tâlharii, care l-au jefuit făcându-l muritor, sunt puterile vrășmașe. L-au dezbrăcat de lumină (har) și nemurire. L-au rănit cu neascultarea. Preotul și levitul sunt Legea și Profeții, care trec pe lângă cel căzut fără a-l ridica. Samariteanul milostiv este Isus Cristos. Animalul samariteanului este trupul lui Isus Cristos și preotul creștin cristofor. Hanul este Biserica lui Dumnezeu. Cei doi bănuți dați hangiului sunt Cuvântul lui Dumnezeu și sfintele Taine. Plecarea samariteanului și întoarcerea lui sunt înălțarea și revenirea lui Isus Cristos. Restituirea cheltuielilor cu îngrijirea bolnavului este răsplătirea însutită a binefacerii creștine, la revenirea lui Isus Cristos.
Parabola prezintă trei atitudini posibile față de aproapele, semenul sau vecinul nostru. Unul împotriva altuia, agresivitatea, simbolizată de atitudinea tâlharilor. Unul pe lângă altul, indiferența, simbolizată de atitudinea preotului și a levitului. Unul pentru altul, milostenia, simbolizată de atitudinea samariteanul milostiv, singura atitudine de urmat: „du-te și fă și tu la fel” (v. 37).
La iubirea cu fapta a aproapelui și unitate, prin comportament umil, blând și îndelung răbdător, vrednic de chemarea primită, îndeamnă pe efeseni și apostolul Pavel, întemnițatul în Domnul (Ef 4,1-3; din apostolul zilei).