Apostolul: Col 3,4-11; Evanghelia: Lc 17,12-19
Minunea vindecării celor zece leproși (Lc 17,12-19), redată numai de Luca, este plasată după recomandarea făcută de Isus Cristos ucenicilor de a se considera robi netrebnici, inutili (dacă ar fi utili ar trebui plătiți), făcându-și datoria gratuit (Lc 17,7-10) și înainte de precizările referitoare la când, cum și unde va veni Împărăția lui Dumnezeu și cu ce atitudine va fi întâmpinată (Lc 17,20-37). Dintre cei zece bărbați (fără femei) leproși vindecați, numai samariteanul a fost robul inutil, care a făcut ce era dator să facă (laudă, mulțumită și adorare pentru că a fost vindecat deplin) și la care a venit Împărăția lui Dumnezeu prezentă în Mesia Isus, Împărăție spre care s-a întors, s-a convertit (v. 15: s-a întors la Preotul Isus Cristos; convertirea este întoarcere la Dumnezeu). Pentru toți cei zece leproși „s-a împlinit vremea și s-a apropriat Împărăția lui Dumnezeu” (Mc 1,15), cf. Duminica de după Bobotează, cu începutul și sinteza propovăduirii lui Isus Cristos.
Episodul vindecării celor zece leproși se petrece după ce Isus a trecut hotarul dintre Samaria și Galileia, unde trăia o populație amestecată (v. 11). Isus Cristos a coborât din Galileia, unde a predicat Evanghelie Împărăției (liturghia Cuvântului) și s-a îndreptat spre Iudeia, a mers spre Ierusalim (v. 11), unde va celebra „liturghia euharistică”, a jertfei de pe cruce, trecând prin mijlocul Samariei, unde a celebrat un episod al liturghiei darului, a binefacerii, vindecând zece leproși. Scopul îndreptării feței spre Ierusalim (Lc 9,53: și-a întărit fața să meargă la Ierusalim), când s-au împlinit zilele ridicării sale la cer (Lc 9,51), a fost exodul din Ierusalim la Tatăl prin moarte, înviere și înălțare (Lc 9,31: vorbea cu Moise și Ilie despre exodul lui, pe care avea să-l împlinească la Ierusalim), pentru a deschide tuturor acces la Împărăție prin venirea (parusia) intermediară, universală, continuu reînnoită, în Ziua sa, Ziua Domnului (Lc 17,24: neîntrerupt iute ca fulgerul), pe unda electromagnetică a Duhului Sfânt (Mt 26,64: îl veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Puterii și venind pe norii cerului). Atitudinea creștinilor, vindecați de lepra păcatelor prin inițierea creștină, față de venirea intermediară a Împărăției este prefigurată de atitudinea celor zece leproși vindecați. Pe nouăzeci la sută dintre creștini îi interesează numai pâinea pământească, nu mana cerească (euharistia), căzând în prima ispită a lui Isus Cristos din pustiu (Mt 4,1-4). Aceeaș indiferență a majorității oamenilor față de prima venire a Împărăției (ca în zilele lui Noe) și față de ultima venire a Împărăție (ca în zilele lui Lot) este descrisă de Isus Cristos în Lc 17,20-37.
Curățirea de lepră, împreună cu Evanghelia Împărăției (Mt 9,35), este unul din semnele venirii lui Mesia, indicate de Isus Cristos lui Ioan Botezătorul și ucenicilor săi, ca răspuns la întrebarea dacă este el Mesia ce trebuie să vină sau să aștepte pe altul (Lc 7,18-23).
Lepra afectează întreg corpul și nu doare pentru că afectează terminalele sistemului nervos. La fel păcatul, ereziile, viciile, lepra sufletului, lepra omului vechi: desfrânarea, necurăția, pofta rea, lăcomia, mânia, furia, răutatea, blasfemia, vorbele rușinoase, minciuna (Col 3,5-9: din apostolul zilei), afectează întreaga ființă și nu doare. Boala psihică, culturală sau spirituală nu doare și de aceea este mai greu de conștientizat. Bolnavul nu apelează de bună voi la medic. Este înțelept ca preventiv să ne supunem de bună voie unui examinări. Uneori terapeutul este respins, urât sau chiar eliminat. Vezi cazul lui Socrate pentru boala culturală și a lui Isus Cristos pentru boala spirituală.
Cei zece bărbați leproși, excomunicați religios și social, „morți ambulanți”, s-au oprit departe, l-a intrarea într-un sat (v. 12) și au strigat, pentru a putea fi auziți, „Isuse, stăpâne (șefule), ai milă de noi!” (v. 13). Nu au strigat „necurați!”, cum cerea Legea (cf. Lev 13,45). Elisei, fără a-l atinge, l-a trimis pe Naiman sirianul să se scalde de șapte ori în apele Iordanului pentru a se curăți de lepră (4 Regi 5,9-14 LXX), prefigurare a tainei botezului prin care se realizează curățirea de lepra păcatului. Și Isus Cristos respectos față de Lege, fără a-i atinge, a trimis pe cei zece leproșii la preoți (v. 14: mergeți și arătați-vă preoților!). Preoții erau răspunzători de sănătatea fizică și spirituală a poporului, unicii competenți în a aprecia boala sau vindecarea, a aduce jertfele prescrise și a atesta oficial vindecarea și reintegrarea în comunitate, după spălări și după ce a uns cu sânge și undelemn extremitățile urechi, mâinii și piciorului drept, a turnat ulei pe capul celui ce se curățește și a făcut ispășire aducând jertfa pentru păcat și arderea-de-tot (Lev 14,1-20), prefigurări ale inițierii creștine.
Cei zece leproși simbolizează cele zece seminții schismatice care au format regatul lui Israel cu capitala la Samaria, care după moartea regelui Solomon s-au separat de seminția lui Iuda cu capitala și templul la Ierusalim. Samaritenii urmași ai israeliților se închină la ceea ce nu știu, iar iudeii, de la care vine mântuirea, se închină la ceea ce știu (Io 4,22), pentru că au toate cărțile sfintelor Scripturi (cf. Pr. Gabriel Marincaș). La inițiativa regelui Ieroboam Israelul a căzut în erezie prin închinare idolatră la două juninci de aur și prin preoție universală, cu preoți luați din tot poporul, care nu erau din fiii lui Levi (1 Împ 11,26-12,33 TM). Prin vindecarea celor zece leproși din Samaria (v. 11), Isus Cristos reface simbolic unitatea poporului lui Dumnezeu, recuperează oile pierdute ale casei lui Israel (Mt 10,6; 15,24), indicând și modul cum se recuperează cei bolnavi de lepra ereziilor. Recuperarea se face prin pocăință (întoarcerea la Ierusalim, templu și preoți legitimi), prin botez (spălările prescrise), prin miruire (ungere cu undelemn) și aducerea jertfei euharistice simbolizată de jerfele prescrise la vindecarea de lepră din Lev 14,1-20.
Cei zece leproși au primit darul inițial al încrederii (început de credință), pentru că au plecat să se arate preoților fără a fi încă vindecați, încredere necesar pentru minunea vindecării de lepră, instantanee și de la distanță, fără a-i atinge. Dar vindecarea numai fizică nu-i mântuire, adică vindecare totală. Libertatea divină se oprește respectuoasă în fața libertății umane și așteaptă inițiativa umană de cooperare liberă sinergică pentru maturizarea credinței și înfăptuirea vindecării totale a trupului și a sufletului. Convertire și cooperare a manifestat doar unul (samaritean schismatic și eretic, nu evreu ortodox), prin întoarcere (când?, după vindecare, nu după ce s-a arătat preoților), semn al credinței depline, și prin mulțumită și laudă (vv. 15-16), a primit gratuit și mântuire (v. 19: scoală-te și du-te la preoți, credința ta te-a mântuit). Probabil că pe baza credinței depline a samariteanului, deplin mântuit, au fost vindecați total (mântuiți) și ceilalți nouă leproși. Samariteanul mijlocește mântuirea și a celorlalți nouă leproși cu care era în comuniune de suferință (cf. Tommaso Federici).
Credința deplină, adică adeziunea iubitoare la Isus Cristos, este condiția necesară și suficientă pentru ca Isus Cristos să facă minunea gratuită a vindecării trupului și a mântuirii sufletului. Pentru curiozitate, substitut al credinței, sau pentru propriul interes, Isus Cristos n-a făcut minuni. Vezi cazul lui Irod care din curiozitate spera să vadă vreo minune (semn) făcută de Isus Cristos (Lc 23,8).
Isus Cristos răspunde, nu samariteanului care nu a întrebat nimic, ci propriei mirări, cu o întrebare: oare nu s-au curățit zece, ceilalți nouă unde sunt? (v. 17; probabil acasă). Numai unul din zece, și acela străin, s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu? (v. 18). Un mare elogiu adus acestui samaritean recunoscător (recunoștința unuia și nerecunoștinșa celor nouă este tema principală a episodului), samaritean „minunat” ca samariteanului milostiv (Lc 10,25-37), care a înțeles că semnul acceptării darului este închinarea, și mulțumita publică adresată donatorului (v. 16), recunoscut ca preot mijlocitor între Dumnezeu și om, și glorificarea lui Dumnezeu (v. 18).
Samariteanul este prototipul creștinului, lepros din cauza păcatelor, botezat, convertit, adică întors la Isus Cristos (vv. 12.15-16) și la preoți (v. 14: arătați-vă preoților; v. 19: „scoală-te și du-te”, unde dacă nu la preoți ?), deplin credincios și deplin mântuit. Numai el a împlinit condițiile necesare pentru a face parte dintr-o comunitate creștină de tip „monastic”, practicând toate tipurile de rugăciune biblică: cerere, laudă și mulțumită.
Pocăința, convertirea, întoarcerea la Dumnezeu este vindecare pe cale. Un drum de tip dute-vino între Marele Preot Isus Cristos și preoții Bisericii lui Dumnezeu. Este un proces de împăcare cu Isus Cristos integral, total, Cap și Trup (Biserică), în mai multe etape. Procesul începe prin conștientizarea răului (lepra păcatului) și invocarea lui Isus Cristos (v. 13). Continuă cu prezentarea în fața preoților (v. 14), mărturisirea păcatele cu părere de rău, împlinirea canonul medicinal de pocăință. Se sfârșește cu iertare, dezlegare, laudă lui Dumnezeu (vv. 15.18) și mulțumită lui Isus Cristos (v. 16). Iertarea este sigură dacă este cerută. Semnul sensibil al dezlegării sau vindecării depline este mulțumita adresată lui Isus Cristos și ne repetarea păcatului.
Episodul cu vindecarea celor 10 leproși prezintă și gama completă a rugăciunii biblice: cerere, laudă și mulțumită. Rugăciunea de cerere. Toți cei 10 leproși cer, strigă Isuse, Șefule, fie-ți milă de noi (v. 13). Cea mai importantă rugăciune de cerere este rugăciunea Tatăl nostru, care cuprinde numărul simbolic de șapte cereri (inclusiv cea corect tradusă cu „nu ne duce pe noi în ispită”). Rugăciunea de laudă, slavă sau doxologie, a lui Dumnezeu în sine, pentru ceea ce este și pentru lucrările sale. Numai samariteanul s-a întors slăvind cu glas mare pe Dumnezeu (v. 15). Exemplu de rugăciune de laudă este liturghia zilnică a laudelor dumnezeiești, cu cei doi poli, seara liturghia vecerniei și dimineața liturghia utreniei. Din utrenie fac parte psalmi de laudă 148-150, doxologia mare și mică. Rugăciunea de mulțumită. Unul din cei 10 leproși, samariteanul, s-a întors și s-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus, gest de smerenie, venerare, recunoștință și adorare, și i-a mulțumit (v. 16), recunoscându-i autoritatea preoțească. Cea mai importantă rugăciune de mulțumită este liturghia euharistică (adică adevărata mulțumită) sau a sfintelor taine. Mulțumita este semn de acceptare a darului și de comuniune reciprocă între binefăcător și beneficiarul binefacerii. Nu-i rit de despărțire, mulțumesc, stânga împrejur și am plecat.
Toți cer, dar numai unul din zece își amintește să aducă laudă lui Dumnezeu (v. 15), de liturghia laudelor, și de mulțumită lui Isus Cristos (v. 16), de liturghia euharistică, pentru binefacerea primită. Binefacerea, lauda și mulțumita sunt virtuți străine, nu se cunosc, se întâlnesc greu și rar. Zece la sută este și procentul creștinilor semi practicanți, adică participă numai la liturghia euharistică.
Suferința unește. Leproșii în grup compact, de nații și credințe diferite, uniți într-un glas au strigat cerând vindecare: Isuse, Șefule (epistates), fie-ți milă de noi! (v. 13). Sănătatea, bunăstarea, dezbină. Leproșii s-au separat după vindecare. Sănătatea pe puțini îi face mai buni, pe când îmbolnăvirea pe cei mai mulți îi îmbună.
Câteva precizări privind săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor (18-25 ianuarie).
Nu unitate cu orice preț și cu oricine. Ce fel de unitate poate exista între bine și rău; între Dumnezeu și Diavol; între Crist și Anticrist; între lumină și întuneric; între adevăr și minciună; între ortodoxie și erezie; între păcat și sfințenie; între fărădelege și dreptate ?.
Moise și Aron nu s-a unit cu adunarea lui Core, Dathan și Abiron și a „250 de oameni dintre fii lui Israel, căpetenii ale adunării, aleși ai sfatului și oameni de vază” (Num 16,2 LXX), care au râvnit și la preoție (Num 16,9-10). A despărțit adunarea Domnului de adunarea lui Core, ca să nu piară împreună cu ei (Num 16,21.24.26), când s-a despicat pământul și a înghițit de vii în flăcări pe cei răzvrătiți (Num 16,30-33.35). Să ieie aminte adunările creștine de tip „Core”.
Apostolul Pavel nu s-a unit cu adunarea ereticilor Imeneu și Filet, creștini care s-au abătut de la adevăr (2 Tim 2,17-18) și care au contestat autoritatea și doctrina lui Pavel și Timotei. Pavel a făcut aluzie la episodul bine cunoscut din Num 16, cu adunarea lui Core, adunare prototip al adunării lui Imeneu și Filet (2 Tim 2,19: „temelia solidă pusă de Dumnezeu rămâne neclintită, purtând pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai săi” și să se îndepărteze de nedreptate cel care invocă numele Domnului”).
Slujirea unește, domnia dezbină. Lupta pentru putere, domnie și întâietate, în germene prezentă și între apostoli (Mc 10,35-45: cererea fiilor lui Zebedeu de a sta la dreapta și stânga lui Isus în slava sa), este o cauză a dezbinării (schismelor) în Biserica lui Dumnezeu.
Unitate, în Biserica cerească, care sigur este una-sfânta, catolica și apostolica (Apoc 7,9-17), și diversitate catolică, de comuniune (ca în sfânta Treime), în Biserica pământească. Probabil că unitate va fi în biserica pământească în timpul persecuției globale, anticristice a Fiarei sataniste (Apoc 13,7), când vor fi un singur fel de creștini adevărați, martirii și mărturisitorii, restul vor fi eretici sau apostați, uniți în închinare satanistă (Apoc 13,8).
Unitate în integritatea adevărului, care este unic, unitate în dreapta credință, nu în însumarea părticelelor de adevăr ale ereticilor (ereticul alege o parte din tot adevărul, fiecare altă parte). Unitatea între schismatici este posibilă, dar între ortodocși și eretici nu este posibilă. De omul eretic, după prima și a doua mustrare, trebuie să te îndepărtezi, să-l eviți (Tit 3,10), nu să te apropii.
Ecumenismul („erezia” secolului XX) și toleranța, care duc la relativism teologic și practic, sunt idei promovate de masonerie, pe considerentul că nu se știe care religie sau confesiune este adevărată sau pe considerentul că toate sunt egale ducând la acelaș Dumnezeu. Oare în Num 16 și 2 Tim 2,17-18, nu avem un criteriu ca să știm care confesiune e adevărată ?. Care este adunarea Domnului și care este adunarea Dezbinătorului, a Diavolului. Care este Sinagoga Domnului și care este sinagoga Satanei (Apoc 2,9; 3,9)?. Este Adunarea Domnului adunarea a cărei temelie a fost pusă de Dumnezeu nu de oameni.
Apostoli Pavel și Sila nu au acceptat colaborarea ecumenică cu ghicitoarea din Filipi care le făcea publicitate spunând adevărul: „oamenii aceștia sunt robi Dumnezeului Celui prea înalt și ei vă vestesc calea mântuirii” (Fapte 16,17), pentru că-i important nu numai ce spunea ghicitoarea ci și de ce intenție și de ce duh era purtată. De ce duh sunt mânați lupii răpitori care dezbină turma (Fap 20,29)? Nu de duhul Dezbinătorului ?.
Biserica (eklesia, chemați din împrejur) sau templul lui Dumnezeu unic, fondată de Dumnezeu și formată din pietre vii, trupuri de carne, este împlinirea templului unic din Ierusalim, care avea un prototip cu structură antropologică (Apoc 11,19; 12,1-2). Sinagoga (synagoge, adunare laolaltă), creată de oameni în timpul exilului babilonian, cu scop de închinare, educație și administrare a vieții sociale, supravețuiește și după reconstruirea templului din Ierusalim, fără a se substitui sau opune templului. Biserica are amvon, preoți și altar (Evr 13,10: noi avem altar de la care n-au drept să mănânce cei care slujesc în cort), sinagoga are numai amvon.
Adunările creștine de tip sinagogă, ca de exemplu, Oaste Domnului, mișcările religioase creștine, ordinele și congregațiile religioase sunt acceptabile dacă sunt complementare, dacă nu se substitue și nu sunt contrare Bisericii (templul) lui Dumnezeu, sau cel puțin sunt neutre (Lc 9,50: cine nu este împotriva voastră este pentru voi). Cele care se împotrivesc și substitue Bisericii lui Dumnezeu sunt „sinagogi ale Satanei”, ale Potrivnicului, ele spun că sunt biserici, dar nu sunt, ci mint (Apoc 2,9; 3,9).
Pentru comuniunea cu ereticii este interesant cazul omului lui Dumnezeu din Iuda trimis la Betel în Israel, cu porunca să nu mănânce pâine, nici să bea apă și să se întoarcă acasă pe alt drum. În fața regelui Ieroboam care tocmai ardea tămâie pe altar, omul lui Dumnezeu a anunța junghierea preoților înălțimilor și distrugerea altarului din Betel. Un proroc bătrân din Betel, cu minciuni, l-a ademenit pe omul lui Dumnezeu să nu respecte restricțiile impuse de Domnul și să mănânce pâine și să bea apă în casa sa (adică să accepte comuniunea cu ereticii), fapt care va atrage asupra omului lui Dumnezeu pedeapsa cu moartea prin intermediul unui leu întâlnit pe drumul de întoarcere (1 Împ 13 TM).