Apostolul: Col 3,12-16; Evanghelia: Lc 18,18-27
Evanghelia cu bogatul care întreabă pe Isus Cristos și primejdia bogăției (Lc 18,18-27), este redată de toți evangheliștii sinoptici (cf. Mt 19,16-26; Mc 10,17-27), după indicarea condiției de copil ca model pentru a primi Împărăția lui Dumnezeu și a o poseda (Lc 18,15-17, cf. Mt 19,13-15; Mc 10,13-16; afirmațiile lui Isus despre copii au fost invocate, încă de la începutul creștinismului, în favoarea botezului copiilor familiilor creștine). După evanghelia cu bogatul care întreabă pe Isus Cristos, urmează precizarea recompenselor renunțării la toate, pentru a intra în Împărăție ca ucenici ai lui Isus Cristos (Lc 18,28-30, cf. Mt 19,27-30; Mc 10,28-31). Compensațiile renunțărilor sunt în veacul acesta, bunuri și o nouă familie, cea a comunității creștine, împreună cu prigoniri (Mc 10,30), iar în veacul viitor viață veșnică (Lc 18,30).
Ca profet Isus Cristos învață cum și când putem să moștenim viața veșnică (v. 18) sau să intrăm în viață veșnică (Mt 19,17), echivalentă cu mântuirea (v. 26) sau cu intrarea în Împărăția lui Dumnezeu (v. 24), pentru că numai acolo este viață veșnică (în gheenă este moarte veșnică). Prilejul este oferit de un demnitar (archon: cârmuitor, căpetenie, dregător, guvernator) evreu (pentru că respecta legea) bogat, care a alergat la Isus, a îngenuncheat (Mc 10,17), l-a interpelat cu apelativul „Maestre bun”, întrebându-l ce fapte să facă (Mt 19,16: fapte bune), ca să moștenească de la Dumnezeu viața veșnică (v. 18). Același lucru l-a întrebat și un legist (nomikos), cărturar, specialist al Legii, ispitindu-l (Lc 10,25; pilda samariteanului milostiv). A întreba, a cere sfat, pentru a ne lămuri, clarifica, mai ales înainte de o decizie importantă, este folositor, pentru că mintea aburită de patimi nu judecă drept. Moștenirea este a fiilor. Evreii, „fii de sânge” ai lui Dumnezeu, „Moșul/Bunicul/Bunul suprem”, în baza legământului (legii), pecetluit cu sânge, legământ care trebuie respectat pentru a rămâne fii, sunt moștenitorii lui Dumnezeu, moștenitori ai vieții veșnice. Creștinii, mădulare ale Trupului lui Cristos, sunt fii ai lui Dumnezeu în Fiul, „fii naturali”, nu adoptivi, prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Isus Cristos.
Lui Isus Cristos nu i-a plăcut apelativul „bun”, nu că nu era bun, cum au arătat operele sale de milostenie, și nici din modestie ipocrită, ci din conștiință de fiu, bine știind că totul provine de la Dumnezeu Tatăl, unicul bun (v. 19) pentru că a dăruit totul (creația, pe unicul său Fiu și pe Duhul Sfânt), iar el încă nu a dat totul, nu și-a dat încă viața spre a fi bun ca Bunul Dumnezeu Tatăl. Bunul (binele), adevărul, sănătatea, Biserica, credința, botezul, sunt unice ca Dumnezeu (Ef 4,3-6), și se dăruiesc întregi, nu în bucăți. Relele, minciunile, bolile, sectele, ereziile, sunt multiple și se dăruiesc în bucățele.
Răspunsul lui Isus Cristos țintește spre buna „funcținare” socială a omului și trimite la Legea lui Moise, la șase porunci din tabla a doua a decalogului (v. 20; cf. Ex 20,12-17), să nu comiți adulter (porunca 6 și 9), să nu ucizi (porunca 5), să nu furi (porunca 7), să nu dai mărturie mincinoasă (la tribunal; porunca 8) și să cinstești părinții (porunca 4). Marcu adaugă și o a șaptea poruncă „să nu înșeli” (să nu produci pagube cuiva), care nu face parte din decalog (Mc 10,19), dar era mult practicată la Ierusalim. Porunci pe care dacă le trăiești se intră în viață (Lev 18,5) și se are acces la prezența divină din templu pentru a trăi și tabla întâi a decalogului și a avea astfel acces la viața veșnică.
Decalogul este centrat pe respectul pentru viață. Nu comite adulter, adică respectă viața viitoare care se va naște. Nu ucide, respectă viața prezentă. Nu fura, respectă cele necesare vieții aproapelui. Nu depune mărturie mincinoasă (pentru a condamna la închisoare), respectă viața liberă a aproapelui. Cinstește părinții, respectă pe cei ce și-au dat viață, adică viața la trecut. În concluzie, ca să moștenești viața veșnică respectă viața pământească, nu fi ucigaș ca Diavolul, ucigașul de la început (Io 8,44). Respectând viața aproapelui respecți pe autorul vieții, pe Dumnezeul cel viu, singurul bun (v. 19) și izvor al tuturor bunătăților.
Respectând poruncile decalogului se intră în viață (Mt 19,17), dar se rămâne în viață pentru totdeauna numai prin urmarea lui Isus Cristos și învierea spre viață veșnică. Viața nu este o marfă care se cumpără. Este un dar. Se intră în viață printr-o nouă naștere (Io 3,3.5: naștere din nou, spre a putea intra și vedea Împărăția lui Dumnezeu) și se țintește spre viața veșnică, spre destinația „de veci”.
Bogatul era matur nu copil pentru că era dregător, funcție care nu era atribuită copiilor, de aceea a putut zice lui Cristos că toate poruncile enumerate le-a păzit din tinerețe, cu grijă (v. 21), nu numai le cunoștea, întrebând ce-i mai lipsește (Mt 19,20). Îi lipsea păzirea poruncilor întâi, să iubești pe Dumnezeu prin mulțumită și pe semen prin dărnicie, și a zecea (cheia decalogului), să nu poftești, adică, „să nu încerci să posedezi” (acesta este sensul cuvântului ebraic tradus cu „poftești”, cf. Ex 20,17 LXX, Polirom 2004), pentru că tânărul poseda deja multe bogății (Mt 19,22). În general săracii nu respectă porunca a zecea pentru că doresc să posedeze, iar bogații nu respectă porunca întâi pentru că nu mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul bogăției și nu dăruiesc aproapelui, ca bogatul nemilostiv (Lc 16,19-31; Duminica 22 după Rusalii) sau bogatul smintit căruia i-a rodit țarina (Lc 12,16-21; Duminica 26 după Rusalii). A zecea poruncă a decalogului ebraic se leagă de prima poruncă (sărăcia de bună voie) a decalogului creștin, decalog format din cele 10 fericiri (Mt 5,3-12).
Isus Cristos a iubit pe un astfel de tânăr (Mc 10,21) și a încercat să-l recruteze ca ucenic (să-l facă „prunc, sugar”, cf. Lc 18,15-17; în contextul biblic al episodului), propunându-i să păzească desăvârșit și porunca întâi și porunca a zecea din Decalog. I-a lansează chemarea la desăvârșire (Mt 19,21), ca Tatăl cel ceresc (Mt 5,48), care dăruiește totul, și la intrarea de acum în Împărăție, ca prunc, prin ucenicie, cu sacrificii (renunțarea la toată averea) și urmarea lui ca Maestru (v. 22).
Pentru a-l feri pe tânăr de ispita întoarcerii înapoi, cum au fost ispitiți evrei în timpul exodului (Ex 16,3; Num 11,5), Isus Cristos i-a propus nu o simplă abandonare afectivă a bogăției (ieșire din condiția de bogat, cu pericolul revenirii) sau împărțire averii la rude și prieteni, ci vinderea averii și împărțirea la săraci, pentru a nu mai avea la ce să se întoarcă. Astfel orientat numai spre comoara cerească, ar putea să-l urmeze pe Isus Cristos devenind adevărat ucenic (v. 22). Evreilor Dumnezeu le-a dat numai țara promisă și le-a cerut zeciuială. Creștinilor le-a dat totul și cere ca cine vrea să dăruiască totul, sută la sută, nu zeciuială, pentru a primi totul (comoara din ceruri). Putem să dăruim și mai puțin în rate, cu consecința căci cu măsura cu care măsurăm ni se va măsura (Mt 7,2).
Recrutarea ca ucenic a tânărului a eșuat. Recrutarea apostolilor a fost mai ușoară pentru că nu erau bogați. Tânărul s-a întristat peste măsură (perilypos: înconjurat de tristețe), s-a făcut negru la față de supărare (Mc 10,22), pentru că era foarte bogat (v. 23). Nu se aștepta ca bogăția, considerară de iudei ca semn al binecuvântării și iubirii lui Dumnezeu (iar sărăcia pedeapsă), să fie o piedică în dobândirea vieții veșnice. Între bucuria Împărăției și tristețea bogăției, între Isus Cristos (ucenicie) și bogăție, a ales bogăția și a plecat trist, fără comentarii (Mt 19,22), ratând intrarea în Împărăție, încă din viața aceasta, ca ucenic a lui Isus Cristos.
Isus Cristos s-a resemnat în fața voinței libere a tânărului bogat întristat și a precizat, pentru ucenici și pentru noi, că bogăția este o „binecuvântare” primejdioasă, pentru că e dificil de a o gestiona just, devenind o piedică pentru intrea în Împărăția lui Dumnezeu a bogaților (v. 24). Comparația cu trecerea cămilei prin urechile acului (v. 25), indică mai mult decât o dificultate, indică o imposibilitate, care se datorează nu bogăției, ci inimii avare, lăcomiei bogaților. Ca să treacă mai ușor (cu mai puțină trudă sau mai puțin chin) funia (kamilos) sau cămila (kamelos) prin urechile acului sau cămila prin poarta strâmtă a Ierusalimului numită „urechea acului” (v. 25), este nevoie ca funia să se subțieze prin post în vederea carității, devenind ață de cusut, și cămila să se debaraseze de bagaje prin milostivenie, sau să se lărgească urechile acului.
Ucenicii au rămas uimiți și peste măsură de uluiți (Mc 10,24.26) de afirmațiile lui Isus Cristos, întrebându-se cine se mai poate mântuit în aceste condiții (v. 26). Afirmația a fost șocantă pentru tânărul bogat și ucenici, care ca evrei, considerau că bogăția este o binecuvântare și un premiu de bună purtare, un semn de protecție și favoare din partea lui Dumnezeu, proprietarul tuturor bogățiilor.
Ca la conceperea lui Isaac de către Sara bătrână (Gen 18,14) sau a lui Ioan Botezătorul de către Elisabeta bătrână (Lc 1,37), la Dumnezeu totul este posibil (v. 27), prin harul convertirii unei inimi avare într-o inimă darnică (vezi cazul vameșului Zacheu: Lc 19,1-10). Dacă-i greu să dai totul o singură dată, plătind integral, ai și alternativa mai ușoară, să dai continuu puțin câte puțin, plătind în rate „polița de asigurare” pentru viață veșnică, cu consecința întârzierii intrării în Împărăția lui Dumnezeu, singur loc unde există mântuire deplină. Împărăția se dă întreagă când ai plătit toate ratele, adică ai dat întregul, totul.
Avuția, mică sau mare (peste nevoi, numită bogăție), poate îngreuna intrarea în Împărăția lui Dumnezeu (v. 24), adică în viața veșnică, în mântuire. Intrarea, de acum în Împărăția lui Dumnezeu, este posibil numai prin sărăcie de bună voie (renunțarea la avere, nu numai la bogăție) și ucenicie, adică urmarea lui Isus Cristos, care împreună cu Spiritul Sfânt este Împărăția lui Dumnezeu în mijlocul nostru (Mt 12,28). Dacă avuția este folosită bine, și în folosul nevoiașilor, dăruind continuu, nu folosită egoist ca bogatul nemilostiv sau bogatul căruia i-a rodit îmbelșugat țarina (Lc 16,19-31; 12,16-21), nu va împiedica intrarea viitoare, după judecata universală, în Împărăția cerurilor (Mt 25,34-40), dacă au fost drepți dăruind surplusul. A dărui totul de bunăvoie este foarte greu, aproape cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu (v. 27), care constrânge pe om să renunțe la toate (inclusiv la suflet), de nevoie, nu de bunăvoie, prin pedeapsa pedagogică a morții trupului.
Martirii creștini, pentru că nu-și iubesc viața aceasta mergând până la moarte (Apoc 12,11), fac din datoria de a muri (cu o moarte toți suntem datori), un dar total, grăbind intrarea în Împărăția cerurilor prin „prima înviere” (Apoc 20,5-6). Cei ce fac din avere dar total, vânzându-o și împărțându-o săracilor, urmându-l așa pe Cristos (v. 22), se leapădă anticipat de o bogăție de care oricum se vor despărți total la moartea trupului, anticipează moartea și se achită integral de datoria de a dărui, intrând de acum în Împărăția lui Dumnezeu, ca ucenici săraci ai lui Cristos. Fericiți cei ce, iluminați de Spiritul Sfânt, se fac săraci acum, de bunăvoie, căci a lor este Împărăția cerurilor (Mt 5,3).
La îmbrăcarea cu îndurare, bunătate, umilință, blândețe, îndelungă răbdare și mai ales cu mulțumită și cu iubire, care este sinteza tuturor poruncilor, legătura desăvârșirii și pragul intrării în Împărăția cerurilor, îndeamnă apostolul Pavel pe coloseni (Col 3,12-17, din apostolul zilei).
Textul paralel din Mt 19,16-26 este folosit în Duminica 12 după Rusalii.