Apostolul și Evanghelia Înălțării: Fap 1,1-12; Lc 24,36-53
După „primul Emaus” și „a doua Cină de taină”, la care Isus Cristos înviat a deschis ochii lui Cleopa și ai tovarășului său (Lc 24,1-35), urmează un al „doilea Emaus”, la Ierusalim, în cenaclu, unde Înviatul s-a făcut prezent (v. 36) și a deschis ochii fizici și mintea tuturor ucenicilor, a cerut de mâncare (vv. 41-43) și a explicat Scripturile (vv. 44-46).
Înviatul demonstrează realitatea materială vizibilă (carne și oase) a trupului înviat, deschizând ochii fizici ai apostolilor ca să-i vadă mâinile și picioarele (și coasta sa, Io 20,20; Toma confirmă că vederea nu-i iluzorie pipăind rănile, Io 20,24-29), care poartă semnele crucificării, stigmatele (v. 39). Realitatea învierii este confirmată și rațional de felul cum zăceau pânzele văzute de apostolul iubit (Io 20,8: a văzut și a crezut) și de sfintele Scripturi (Legea lui Moise, Proroci și Psalmi), spre a căror înțelegere Isus Cristos deschide apostolilor și ochii minții (vv. 44-46). Învierea nu este numai duhovnicească (fantomatică), pentru că un duh nu are carne și oase, după cum se vede că are Înviatul (v. 39) și duhurile nici nu mănâncă. Nici moartea și nici învierea nu au ”înghițit” firea umană lui Isus Cristos nimicindu-o. Firea umană transfigurată, divinizată prin înviere a fost înălțată la cer.
Înălțarea lui Isus Cristos începe cu cea fizică de pe cruce, înfăptuită de soldați. Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului (Io 3,14). „Când îl veți sui (pe cruce) pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că eu sunt” (Io 8,28). La înălțarea de pe pământ, prin moartea pe cruce, Fiul Omului va atrage la sine pe toți (Io 12,32-34). Înălțarea pe cruce se completează cu înălțarea sufletului din iad și a trupului din moarte la viață prin învierea, înfăptuită de Tatăl (Fap 2,24; 10,40). Înălțarea se desăvârșește cu înălțarea la dreapta Tatălui (Ef 1,20), înfăptuită de Norul Spiritului Sfânt și de îngeri. Firea omenească înviată este înălțată la dreapta Tatălui în slava Spiritului Sfânt, înălțare făcută vizibilă la 40 de zile după înviere (Fap 1,3.9: apostolul zilei).
Înălțarea vizibilă, prefigurată de înălțarea lui Enoh (Gen 5,24) și Ilie (4 Re 2,11, LXX), nu schimbă situația lui Isus Cristos glorificat (înălțat) prin înviere. Schimbă relația lui vizibilă cu apostoli într-o relație semi vizibilă. Despărțirea vizibilă și înălțare la cer pe Norul cerului (v. 51) arată că prezența vizibilă direct se termină, după care rămâne prezența semi vizibil (ascunsă în nor, indirectă, în regim simbolic), cu apostoli și cu noi în toate zilele până la sfârșitul lumii (Mt 28,20), când se va arăta din nou vizibil direct tuturor, universal, inclusiv celor care l-au străpuns (Apoc 1,7).
Înălțarea la dreapta Tatălui (partea utilă, operativă), unde Înviatul împărățește și preoțește etern lângă Tatăl, nu este un ”lux”, un fapt secundar. Înălțarea este o necesitate, o condiție pentru a trimite râurile de Apă vie (Io 7,37-38), pentru a putea trimite pe Mângâietorul (Io 16,7) și pentru a pregăti un loc și pentru apostoli în casa Tatălui unde sunt multe sălașuri (Io 14,1-4).
Crucea și moartea au fost necesare ca Isus Cristos să învieze (v. 46), iar învierea a fost necesară ca Înviatul să intre în slava sa (Lc 24,26). Slavă a sa și a Tatălui și a sfinților îngeri, în care va reveni (Lc 9,26). Înălțarea a fost necesară ca să poată fi dat Spiritul Sfânt (Io 7,39: încă nu era Duh, pentru că Isus nu fusese încă preamărit). Toate acestea au fost necesare ca apostoli, îmbrăcați cu Putere de sus, cu Făgăduința Tatălui (v. 49), care este Spiritul Sfânt (Gal 3,13-14), să poată predica (trâmbița; kerygme înseamnă „sunet de trâmbiță”) pocăința, în numele Înviatului, și să poată dărui tuturor popoarelor, începând cu evreii (Ierusalim), jubileul mesianic al Spiritului Sfânt, iertarea datoriilor păcate (v. 47; Io 20,22-23). Nu tot poporul evreu, numai apostoli (și urmașii lor în succesiune apostolică), care au mâncat și băut împreună cu Înviatul, au fost constituiți predicatori și martori (martyres), aleși dinainte de Dumnezeu (Fap 10,41: „dinainte hirotoniți”), ai învierii și iertării păcatelor (Fap 10,41-43), martori autorizați (confirmați) de Spiritul Sfânt la Înviere și la Rusalii, ai acestor realități noi și minunate (v. 48).
Liturghia continuă din templu pe care o celebra preotul Zaharia (începutul evangheliei după Luca), nu s-a putut încheia cu binecuvântarea finală, pentru că Zaharia necredincios anunțului nașterii lui Ioan Botezătorul, rămâne mut (Lc 1,10-22). Fiul Celui-prea-înalt, anunțat Mariei cu calificative preoțești ”Mare” (Lc 1,32) și ”Sfânt” (Lc 1,35), termină liturghia vieții sale istorice și binecuvântează nucleul poporului mesianic, pe apostoli (v. 50). Acum poate fi purtat sus la cer (v. 51), luat la cer (Mc 16,19; Fap 1,9), pe Norul Spiritului Sfânt (Fapte 1,9), pentru a continua liturghia cerească eternă, la altarul ceresc (Apoc 8,3; 9,13), construind Ierusalimul ceresc, din cei ce au parte de prima înviere (Apoc 20,4-6) și înălțare la cer (Fecioara Maria, apostoli, martiri și cei asimilați lor). Pe pământ apostolii erau mereu în templu din Ierusalim, celebrând liturghia laudelor (v. 53; sfârșitul evangheliei după Luca), devenind ei noul templu a lui Dumnezeu, Biserica creștină (a cărei istorie începe să o relateze Luca în Faptele apostolilor). Apostoli și succesorii lor, Biserica lui Dumnezeu (Ierusalimul și templul pământesc globalizat), continuă liturghia vieții istorice a lui Isus Cristos, făcându-l prezent în mijlocul nostru și în noi. Pentru celebrarea dumnezeieștii și îndumnezeitoarei liturghii apostoli au fost sfințiți preoți, după rânduiala lui Melchisedec, începând cu spălarea picioarelor (Io 13,1-17). Au primit materia de jertfă, trupul și sângele lui Isus Cristos, sub chipul pâinii și al vinului, la Cina cea de taină (Mt 26.26-28). Lipsește din hirotonirea apostolilor haina divină, îmbrăcarea cu putere de sus, cu Spiritul Sfânt, Făgăduința Tatălui (v. 49), îmbrăcare care se va realiza la Rusalii.
Norul, semn vizibil al slavei Domnului, a asistat poporul evreu în timpul exodului (Ex 13,21-22), a acoperit cortul mărturiei în pustiu (Ex 40,34-38) și a umplut casa Domnului construită de Solomon (3 Regi 8,10-11). Norul slavei Domnului, simbol al Spiritului lui Dumnezeu, poartă la Cel vechi de zile pe Fiul Omului pentru a primi putere veșnică, slavă, domnie și împărăție veșnică peste toate popoarele, semințiile și limbile pământului (Dan 7,13-14 LXX și Th), profeție realizată la înălțarea Domnului.
„Zilele Fiului Omului”, zilele vieții pământești a lui Isus Cristos (același semnificat ca și pentru zilele lui Noe sau Lot, Lc 17,26.28), s-au terminat cu patima, moartea și învierea lui Isus Cristos și nu se mai pot vedea, chiar dacă ucenicii vor tânji să vadă măcar una (Lc 17,22). În zilele Fiului Omului, contemporanii lui Isus s-au comportat cu nepăsare ca cei din „zilele lui Noe”, care se hărăneau (mâncau și beau; „înfulecau” ca animalele, cf Mt 24,38) și se înmulțeau (se însurau și se măritau), până când a intrat Noe în arcă, a venit potopul și i-a nimicit pe toți. După ce Isus Cristos înviat (Noe typos-ul lui Isus) s-a înălțat la cer, a intrat în arca Ierusalimului ceresc și după ce au intrat în arca cerească și familia lui Isus Cristos (Maria și apostoli), a venit potopul oștirilor romane (Is 59,19: năvălirile dușmane asemănate cu un torent care inundă) și i-a inundat, nimicit și împrăștiat pe toți evrei (Lc 17,26-27; Mt 24,37-39).
Norul slavei divine, simbol al Spiritului Sfânt, înalță în slava divină firea umană a Înviatului (Fapte 1,9). Pe același Nor, la fel cum a fost înălțat (Fapte 1,11), se face prezent Fiul Omului la venirea continuă euharistică în „Ziua sa” (Lc 17,24; în ziua milenară a Învieri, ziua a opta, simbolizată de Duminică) și la venirea ultimă și definitivă (Lc 17,30; ziua dezvăluirii Fiului Omului), cu putere mare și cu slavă, la sfârșitul timpului pentru judecată (Mc 13,26).
Pe Norul Spiritului Sfânt vine Înviatul continuu, după cum a declarat în fața marelui preot: ”de acum încolo (după moarte, înviere și înălțare) îl veți vedea pe Fiul omului șezând de-a dreapta Puterii și venind pe norii cerului” (Mt 26,64). Așa cum imaginea televizuală vine continuu pe unda electromagnetică și se face prezentă pe ecranul televizorului, la fel Înviatul vine continuu pe ”unda” Spiritului Sfânt și se face prezent prin ”Televizorul”-Biserică în acțiune liturgică. Punctul culminant al prezenței fiind prezența reală euharistică. Televizorul-Biserică trebuie să fie pus în priză, legat la ”linia de înaltă tensiune” a succesiunii apostolice, prin preoția consacrată, și pornit prin celebrarea liturgică.
Spre deosebire de imaginea televizuală, care este o imagine găunoasă, fără prezență reală, imaginile vizuale simbolice creștine: pâine și vinul euharistice (trupul mistic a lui Cristos), Biserica creștină (trupul real a lui Cristos) și tot universul simbolic implicat în celebrarea liturgică, realizează prezența reală a Înviatului, în diverse grade de consistență. Unda electromagnetică și imaginile transmise sunt create tehnic de aparate exterioare realității materiale transmise, pe când Spiritul Sfânt și trupul real a lui Isus Cristos sunt transmise din și de Isus Cristos Înviatul.
Prezența (parusia) euharistică a Înviatului înălțat la cer, se realizează prin realități liturgice sensibile simbolice și Spiritul Sfânt trimis de Isus Cristos Înviatul. Altfel, am avea o prezență ”iconoclastă”, fără suport sensibil, spiritualizată (dezîncarnată, fantomatică), numai în memoria creștinilor, prin credință privatizată.