Doxologia Mare. Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur; Câți în Hristos v-ați botezat; Apostolul: Evr 12,28-13,8; Evanghelia: Io 11,1-45.
Reanimarea prietenului Lazăr (Eleazar, Dumnezeu a ajutat), a patra zi după moarte (v. 39), al șaselea semn în evanghelia lui Ioan, prefigurează și anticipează învierea lui Isus Cristos și învierea cea de obște, al șaptelea semn care împlinește și desăvârșește pe celelalte șase. Învierea este minunea care manifestă cel mai complet sosirea în lume a Împărăției lui Dumnezeu.
Minunile lui Isus Cristos sunt ”reparații” ale naturii umane supuse stricăciunii, bolilor, îmbătrânirii și morții, într-un spital mobil. Și spitalele noastre sunt ateliere de reparații ale mașinii trup cu motorul pornit. Reanimarea este ”reparație capitală”, după ce motorul s-a oprit. Minunile sunt o restabilire a existenței inițiale, normale, de dinainte de cădere, de care s-au bucurat protopărinții Adam și Eva, semne a recuperării chipului după care a fost creat omul. Minunea învierii lui Lazăr este o reanimare, o readucere la viața anterioară supusă morții, nu o intrare în viața fără de moarte, ca la învierea lui Isus Cristos.
Învierea spre viață veșnică a lui Isus Cristos și dăruirea Duhului Sfânt, deschide calea spre înnoire totală, spre realizarea asemănării cu Dumnezeu, a sfințirii, a îndumnezeirii. Învierea spre viață veșnică este o acțiune de tip ”rabla”. Trebuie casat, distrus prin moarte trupul vechi pentru a primi un trup nou de aceiaș marcă.
Spre deosebire de alte învieri relatate în sfintele Scripturi (Mc 5,35-43: Lc 7,11-16; Fapte 9,36-42; 20,9-12), în care moartea de abia s-a instalat, la învierea lui Lazăr, înfăptuită după patru zile, moartea s-a instalat definitiv și trupul a intrat în putrefacție (v. 39).
Motivul învierii lui Lazăr, în Betania la trei kilometri de Ierusalim (v. 18), unde Isus risca să fie arestat, a fost iubirea față de prietenul Lazăr (vv. 3.36), pentru care a lăcrimat (v. 35), răsplătirea slujirii surorilor lui (Lc 10,40) și arătarea slavei Tatălui și a Fiului (v. 4).
Lazăr era fratele surorilor Marta și Maria (vv. 2.19), care l-au găzduit și servit pe Isus Cristos în casa lor (Lc 10,38-42). Maria este identificată ca cea l-a slujit pe Isus Cristos și l-a uns cu parfum în vederea îngropării și i-a șters picioarele cu părul ei (v. 2; cf. 12,1-8).
Precizarea că Isus Cristos îl iubea pe Lazăr (vv. 3.5.36), a făcut pe unii să-l identifice pe Lazăr cu ”ucenicul pe care-l iubea Isus” (Io 13,23; 19.25-27; 20,2; 21,7.20), amintit numai în a doua parte a evanghelie lui Ioan, după episodul învierii lui Lazăr. El ar fi autor ascuns al evanghelie după Ioan sau cel puțin al capitolului 21 al evangheliei (Io 21,24).
Ucenicul iubit nenumit, ca și însoțitorul lui Cleopa în drum spre Emaus (nenumit, de aceea poate fi oricine), identificat de tradiția creștină cu apostolul Ioan, simbolizează pe viitorii ucenici adevărați a lui Isus Cristos, care-l vor însoți, la Cina mistică (Io 13,23: cu capul pe piept pentru a-i asculta dorințele inimii) și la Cruce (Io 19,26-27: unde primește darul de a o avea pe Maria ca mamă). Ucenici care cred imediat în înviere (Io 20,8: privind mormântul gol și felul în care era aplatizat giulgiul și ștergarul înfășurat la locul său) și-l recunosc pe Înviat de departe în timpul pescuirii (predicării) minunate (Io 21,7). Ucenici care urmează pe Isus Cristos și pe Petru (ierarhia Bisericii) de aproape (Io 21,20) și sunt capabil să dea mărturie adevărată pentru tot ce a fost scris în Evanghelie (Io 21,24). Astfel de ucenici vor exista până la revenirea lui Isus Cristos (Io 21,21-23). Vezi: Ariel Alvarez Valdes, Ce știm despre Biblie, 2, Ed. Sapiența, Iași 2006.
Ca și handicapul orbului din naștere (Io 9,3), boala lui Lazăr nu a fost spre moarte definitivă, ci pentru a se arăta lucrările și slava lui Dumnezeu Tatăl și ale Fiului (v. 4). Isus Cristos nu era orientat spre trecut, nu căuta cauzele relelor (ca occidentalii de astăzi), ci era orientat spre viitor (ca orientali), căutând sensul, semnificația, finalitatea relelor (v. 4: arătarea lucrărilor și a slavei lui Dumnezeu).
Isus Cristos era refugiat dincolo de Iordan (Io 10,39), pentru că iudei căutau să-l ucidă cu pietre (v. 8; cf. Io 10,31) sau să-l aresteze (Io 10,39). De aceea, nu intenționat a întârziat două zile să meargă la Betania (v. 6), ci datorită pericolului de a fi ucis, cum a înțeles și Toma, când făcând pe viteazul a propus tovarășilor de ucenicie: ”să mergem și noi, ca să murim cu el” (v. 16). Învierea lui Lazăr va agrava situația. Sinedriu va decide oficial să-l omoare (Io 11,50) și-l va da în urmărire generală (Io 11,57).
Ziua vieții istorice a lui Isus Cristos se apropie de sfârșit. Până ce nu vine seara arestării și noaptea morții, cât mai era ziuă, Isus Cristos a decis (v. 7), să împlinească marea lucrare a lui Dumnezeu (vv. 9-10; Io 9,4), învierea lui Lazăr, intrat în adormirea morții, nu în adormirea somnului, cum au înțeles ucenicii (vv. 11-15).
La sosirea lui Isus Cristos în Betania, Marta, din nou activă, i-a ieșit în întâmpinare, pe când Maria pasivă, ”contemplativă”, ședea în casă și jelea (v. 20).
Orbul din naștere a progresat de la credința în Isus Cristos proroc ascultat de Dumnezeu (Io 9,17.31), la credința în Fiul lui Dumnezeu (Io 9,35-38). La fel Marta, progresează de la credința în Isus Cristos, om ascultat de Dumnezeu (v. 22) și credința în învierea din ziua de pe urmă (v. 24), la credința în Isus Mesia, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume de la Tatăl (v. 27) și credința în învierea actuală prin Isus Învierea și Viața (vv. 25-26), credință necesară pentru ca Isus Cristos să facă minunea învierii.
Învățătorul a chemat-o pe Maria și ea, ca Fecioara Maria după bunavestire (Lc 1,39), s-a ridicat iute și a venit la el, nu s-a lăsat abandonată în resemnare (vv. 28-29). Maria, orbită de doliu, a reproșat lui Isus Cristos absența fizică. Prezența fizică a lui Isus Cristos ar fi împiedicat moartea fizică a lui Lazăr (v. 32). Isus Cristos nu a răspuns reproșului cu reproș. Plin de compătimire (împreună pătimire), s-a asociat doliului Mariei, a manifestat natura sa umană și a plâns cu cei ce plâng (v. 35), cu Maria și cu iudeii care veniseră să o mângâie (v. 33). Cum a plâns pentru Ierusalim (Lc 19,41), Isus Cristos a plâns pentru Lazăr și umanitatea muritoare. Plânsul este semn sensibil al iubirii care scoală morții, cum au înțeles și iudeii prezenți (v. 36), care i-au reproșat și ei lui Isus Cristos lipsa intervenție când Lazăr era numai bolnav (v. 37).
Isus Cristos cere și Mariei credință, pentru a vedea slava lui Dumnezeu (v. 40), în Lazăr înviat, pentru că slava lui Dumnezeu este viața omului și viața omului este vederea lui Dumnezeu (Irineu, Contra ereticilor, IV,20,7).
La învierea lui Lazăr se împletesc trei factori: iubirea lui Isus Cristos față de Lazăr (vv. 3.5.36); credința Martei (v. 27) și suferința (plânsul) Mariei (vv. 31.33). Suferința fără credință și iubire e stearpă. Credința fără suferință și iubire e rece, inumană. Iubirea fără credință și suferință e simplu sentimentalism (cf. Cristian Bădiliță, Evanghelia după Ioan, Ed. Vremea, București 2015, pp. 306-307).
Cu ochi la cer, la Tatăl, gest preoțesc, Isus Cristos a mulțumit că a fost ascultat (v. 41), nu a cerut să fie ascultat. A fost ascultat întotdeauna (v. 42), pentru că întotdeauna a făcut voia Tatălui, nu voia sa. Iar voia Tatălui era să recupereze și să învieze pe cei primiți de la Tatăl (Io 6,38-40).
Isus Cristos a strigat cu glas tare poruncind: ”Lazăre, vino afară!” (v. 43), cum va striga pe cruce înainte de a muri (Lc 23,46) și cum trompeta va suna la învierea generală și sufletele morților vor auzi glasul lui (1 Tes 4,16). Lazăr, care din mormânt a auzit glasul Fiului lui Dumnezeu când l-a strigat tare (v. 43) și a înviat, confirmă și anticipează și ceasul când toți cei din morminte (sufletele lor) vor auzi glasul lui Isus Cristos și vor învia (Io 5,28).
Lazăr a ieșit afară din închisoarea mormântului și a morții legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză și nu s-a deplasat decât după dezlegare (v. 44), simbol al faptului că a rămas muritor. Moartea fizică a lui Lazăr a fost amânată, nu eliminată. Isus Cristos a ieșit din închisoarea morții, fără fâșii, dezlegat total de legăturile morții (Io 20,5-7), simbol al învierii spre viață nemuritoare. Moartea lui Isus Cristos a fost eliminată (omorâtă), nu amânată.
Iudei prezenți ”contemplă” minunea cea mare a învierii lui Lazăr și mulți, nu toți, au crezut în Isus Cristos (v. 45). Minunea presupune credința Martei și a Mariei și produce credință în unii din iudeii prezenți.
La Constantinopol în sâmbăta lui Lazăr se celebra botezul catehumenilor, de aceia la liturghia euharistică se cântă „câți în Cristos v-ați botezat”. Moartea și învierea provizorii din taina botezului se aseamănă cu moartea și reanimarea lui Lazăr. Cu moartea și învierea lui Isus Cristos se aseamănă moartea și învierea martirilor.
Împărăția lui Dumnezeu primită de ucenici, manifestată anticipat deplin prin învierea lui Lazăr, devine statornică prin învierea lui Isus Cristos (Evr 12,28), înviere în urma căreia Isus Cristos este același ieri și azi și în veci (Evr 13,8), iar slujirea preoțească devine plăcută lui Dumnezeu și eficientă, mai ales dacă este centrată pe mulțumită și servește străinilor oaspeți, întemnițaților și suferinzilor (Evr 12,28; 13,2-3: apostolul zilei).