Apostolul: Fil 4,4-9; Evanghelia: Io 12,1-18.
Contextul evangheliei de azi este învierea (reanimarea) lui Lazăr (Io 11,1-44), care oferă în cinstea lui Isus Cristos un ospăț ca semn de mulțumită și recunoștință. Marta ”activă”, ca de obicei (Lc 10,40), servea la masă. Lazăr sta la masă cu Isus Cristos, întins după obiceiul vechi (v. 2). Maria ”contemplativa” sta la picioarele lui Isus Cristos, de data aceasta nu ca să-l asculte (Lc 10,39), ci ca să-i ungă picioarele și să le șteargă cu părul ei (v. 3).
Cina din casa lui Lazăr, anticipează cina cea de taină, de dinaintea pătimirilor, în care Isus Cristos se oferă ca hrană. Ungerea din Betania, a lui Isus Cristos cu nard curat (330 grame), anticipează îmbălsămarea (pe care nu o vor putea face vineri seara), și îngroparea. Din mormânt răsare nemurirea, mireasmă de viață spre viață, nu de la moarte spre moarte (2 Cor 2,16), mireasmă de care a fost umplută casa lui Lazăr (v. 3). Maria nu unge capul, semn de ospitalitate împreună cu sărutul și spălatul picioarelor (Lc 7,44-46), ci picioarele lui Isus Cristos. Picioarele, cu care atingem pământul, sunt simbol al trupului cu care se realizează interfața cu mediul înconjurător, trup pregătit pentru moartea spre viață, nu pentru duhoarea putrezirii.
Actul frumos, nobil și gratuit al Mariei (Mt 26,10; Mc 14,6: a făcut un lucru frumos pentru mine), care își presimțea rolul de mironosiță, contrastează cu mentalitatea mercantilă a celor din jur în mod special a lui Iuda Iscariotul, care apreciază valoarea nardului la 300 de dinari (300 de zile de muncă), adică un an de muncă. El invocă grija pentru cei săraci în general, ca o soluție mai bună pentru utilizarea valorosului nard, neglijând că săracul săracilor în acel moment era tocmai Isus Cristos (Mt 8,20: ”vulpile au viziuni și zburătoarele cerului, cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-și plece capul pentru odihnă”). Pe Iuda nu-l interesa săracii, cum vor crede ceilalți apostoli în timpul cinei de pe urmă (Io 13,29), ci propriul interes, lăcomia hoției (v. 6).
Isus Cristos ia apărarea Mariei, dezvăluind sensul profetic al gestului, ungere în vederea îngropării, ungerea de pe urmă (v. 7). Ungerile lui Isus Cristos în vederea îngropării, minimul una, maximul trei, sunt fundamentul tainei sfântului Maslu. Dacă inițierea creștină se face cu botez, mir și prima cuminecare, pregătirea pentru intrarea în al treilea segment al existenței se face cu botezul lacrimilor (taina pocăinței) și botezul postului, cu maslu în loc de mir și cu ultima împărtășanie (viatic) în loc de prima împărtășanie.
Boala sau neputințele bătrâneții sunt anticamera morții. Taina maslului are în vedere vindecarea provizorie (repararea) și pregătirea pentru moarte, cu vindecarea totală prin înviere. Pentru că considerăm mereu ”meciul” acestei vieți neterminat, în taina maslului se pune accentul pe cererea de prelungiri ale meciului vieții acesteia, pe amânarea morții, prin rugăciuni pentru vindecare. Omul are înscrisă în trup prin boală sau prin bătrânețe și în buzunar prin diagnosticul medicului, sentința de condamnare la moarte, moarte anticipată tainic la botez.
Săracii sunt totdeauna cu noi (v. 8), din vina noastră, pentru că ”nevoiașul nu va dispărea de pe fața pământului” (Deut 15,11). Nevoiașul este sacrament de mântuire pentru cei ce gestionează bogății, dacă aceștia vor fi generoși, deschizând cu adevărat brațele către fratele sărman sau către străinul nevoiaș (Deut 15,11). Bogați sunt toți care au mai mult decât necesarul pentru a trăi. Iertarea din anul jubileului biblic pregătea calea ca să nu existe nevoiaș în poporul lui Dumnezeu (Deut 15,4), ceea ce se va realiza în comunitatea creștină apostolică în care nu vor exista frați care să ducă lipsă (Fapte 4,34). Într-o comunitate creștină autentică n-ar trebui să existe săraci.
Lazăr a riscat să moară din nou ca martir, pentru că devenise stimulent pentru credința în Isus Cristos a multor evrei (vv. 10-11). În epoca persecuțiilor, răbdarea și curajul martirilor, a fost stimulent pentru credința în Isus Cristos a multor păgâni care asistau la torturarea creștinilor. Proiectul arhiereilor de a-l ucide pe Lazăr era stupid și orb. Domnul care l-a înviat când era mort, nu l-ar fi înviat din nou dacă ar fi fost ucis? (cf. Augustin, Tratatul asupra lui Ioan, 50).
Intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim este redată de toți evangheliștii (Io, 12,12-16; Mt 21,1-11; Mc 11,1-11; Lc 19,28-44). Isus Cristos, mergând înainte ca păstor și conducător, urcă la Ierusalim prin Betania și Bethphage, către muntele Măslinilor (Lc 19,28-29) și intră direct în templu, casa Tatălui (Lc 2,49), „domiciliul de drept” a lui Isus Cristos. Coborârea de pe muntele Măslinilor (Lc 19,37) și urcarea la templu, prefigurează coborârea în mormânt și urcarea la Tatăl după învierea din morți.
Evanghelistul Ioan dă impresia că Isus Cristos își înprovizează intrarea în Ierusalim. Luat de entuziasmul mulțimii (vv. 12-13), încalecă un măgăruș găsit în apropiere (v. 14: găsind Isus un măgăruș, a șezut pe el). Conform sinopticilor Cristos își pregătește cu grijă intrarea în Ierusalim, trimițând doi ucenici în satul din față, probabil Bethphage, ca să dezlege și să-i aducă măgărița și mânzul (Mt 21,2.5; cf. Zah 9,9 LXX: iată regele tău îți vine, drept și mântuitor este el, blând și călare pe un asin și pe un mânz tânăr) sau numai mânzul pe care nu a încălecat nimeni (Mc 11,2; Lc 19,30; cf. Zah 9,9 TM). Recomandă că dacă se va opune cineva să spună că Stăpânul (Domnul, Kyrios) are nevoie de el (Mt 21,3; Mc 11,3; Lc 19,31). Este singura dată când Isus se numește pe sine Domn și singurul lucru de care are nevoie este un mânz. Spre deosebire de cal, care simbolizează puterea și războiul, mânzul simbolizează blândețea și pacea. Mânzul nu avea șa, așa că ucenicii îi „confecționează” una din veșminte (Mt 21,7; Mc 11,7; Lc 19,35). Unii însoțitorii își așterneau hainele pe drum, gest de supremă devoțiune și supunere, iar alții așterneau ramuri de copaci sau verdeață de pe câmp (Mt 21,8; Mc 11,8; Lc 19,36).
Ucenicii și convertiții, ce mergeau după Isus Cristos și cei ce mergeau înainte, o mulțime numeroasă care sosise la Ierusalim pentru sărbătoarea paștelui (nu ierusalimeteni), înțeleg că Isus Cristos este Regele lui Israel. De aceea îl întâmpină cu ramuri de palmier, ca la sărbătoarea corturilor (Io 7,2; Lev 23,40), semn de victorie (Apoc 7,9), ca pe un rege victorios. Îl conduce pentru a-l încorona în Ierusalim, aclamându-l ca pe un biruitor politic: ”Osana (adică „mântuiește”), binecuvântat este cel care vine, de către Numele Domnului, Regele lui Israel” (v. 13; cf. Ps 117,25-26 LXX; 118,25 TM). ”Vinitura” (Cel ce vine), este Binecuvântatul de Numele Domnului, de puterea personală a Domnului care este Spiritul Sfânt (cf. Tommaso Federici).
Evangheliști sinoptici au alte variante ale aclamației mulțimii. Mt 21,9: „Osana Fiul lui David. Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cele de sus”. Mc 11,9-10: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată Împărăția ce vine, a părintelui nostru David. Osana întru cei de sus”. Lc 19,38: „Binecuvântat cel ce vine, Regele în numele lui Dumnezeu. În cer pace și slavă întru cele de sus”.
După semnul înmulțirii pâinilor și a peștilor, mulțimile sătule voiau să pună mâna pe Isus Cristos și să-l facă rege (Io 6,15). Atunci Isus Cristos a fugit. Cu toată opoziția fariseilor (Lc 19,39: Învățătorule, ceartă-ți ucenicii), acum acceptă, dar pentru a indica specificul regalității sale slujitoare (Mc 10,45: Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească), încalecă un măgăruș, împlinind profeția din Zah 9,9 TM: ”nu te teme, fiică a Sionului, iată, Regele tău vine șezând pe mânz de asină” (v. 15). Pentru a tempera entuziasmul mulțimii și a depolitiza scena, Regele Isus Cristos intră în Ierusalim pe un măgăruș pacific (Mt 21,2.6: măgăriță și mânzul ei; Mc 11,2 și Lc 19,30: numai mânzul), simbol al blândeței și al umilinței, nu pe un armăsar alb, pe un elefant sau cămilă, cu cară și soldați înarmați, cu cântece războinice, ca un biruitor politic.
Neînțelegerea ucenicilor a fost permanentă (Io 2,22; 10,6; 13,7; 16,17-18). Numai după glorificarea lui Isus Cristos de către Tatăl, au înțeles că acestea fusese scrise despre el și că acestea se împliniseră prin el (v. 16).
Isus Cristos, Mesia pătimitor și Rege biruitor asupra ultimului dușman al omenirii, moartea, intră în cetatea păcii, în Sion, cetatea marelui Împărat, și ca Mire pentru a celebra nunta mesianică cu Mireasa sa Israel. Mulțimile care-l însoțesc sunt alaiul de nuntă. Banchetul de nuntă se va ține joi seara la cina cea de taină. Cum Mireasa face fițe, Mirele Cristos îi arată iubirea oferindu-i trupul și sângele ca hrană. Unirea nupțială se realizează vineri pe cruce și sâmbătă în mormânt. Numai când a gustat moartea Isus Cristos s-a identificat total cu omenirea muritoare. Viața nouă se naște în duminica învierii.
Aspectul nupțial al săptămânii mari și sfinte este subliniat de troparul și luminătoarea mirelui cântate la utrenia de luni, marți și miercuri (denia mirelui) din săptămâna mare: ”iată Mirele vine în miezul nopții; și fericit e robul pe care-l va afla priveghind,…” și ”cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am, ca să intru întru-însa”.