Sfânta și marea Luni; smochinul uscat

Denia Mirelui; Evanghelia Utreniei: Mt 21,18-44. Liturghia Înaintesfințitelor; Evanghelia Vecerniei: Mt 24,3-35.

 Sinaxarul zilei precizează că ”în sfânta și marea zi de luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos și de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului”.

Iosif, fiul mezin a lui Iacob, preînchipuie pe Isus Cristos. Ca și Iosif, Isus Cristos a fost invidiat de iudei, frații săi, a fost vândut cu treizeci de arginți și a fost întemnițat în mormânt. Din temnița morții a fost scos prin înviere, înălțat la slava de Domn peste tot pământul, ca să dea hrană pâinea cerească, trupul său, și să scape de foamete pe poporul său.

Iosif a spus fraților săi, temători de răzbunare după moartea tatălui lor: ”voi a-ți urzit planuri mârșave împotriva mea, dar Dumnezeu a urzit de bine pentru mine, ca să fie cum este acum și să fie hărănit mult popor” (Gen 50,20 LXX). Așa și în cazul lui Isus Cristos, iudei au urzit planuri mârșave, dar Dumnezeu atotputernicul a transformat răul în bine și binecuvântare pentru toată omenirea.

Iacob îl plângea pe Iosif pentru că îl credea mort. Nu știa că de fapt el era viu, că-i înălțat în demnitate și slavă și că se vor reîntâlni. Așa și noi îi plângem pe cei dragi răposați, uitând că morții noștri sunt vii, că s-ar putea să fie deja în slava Împărăției prin prima înviere și că ne vom reîntâlni.

Evanghelia utreniei (Mt 21,18-44), urmează după intrarea solemnă a lui Isus Cristos în Ierusalim (Mt 21,1-9; comentată în Duminica Floriilor) și episodul izgonirea vânzătorilor din templu, care se citește în Duminica floriilor la utrenie (Mt 21,10-17; Mc 11,11.15-19; Lc 19,45-48; Io 2,13-17) și este urmat de pilda nunții fiului de împărat (Mt 22,1-14; comentată în duminica 14 după Rusalii). Evanghelia utreniei (Mt 21,18-44) se compune din:

1. Episodul smochinului blestemat (Mt 21,18-22; Mc 11,12-14.20-26; cf. Lc 13,6-9);
2. Legitimarea lui Isus Cristos (Mt 21,23-27; Mc 11,27-33; Lc 20,1-8);
3. Pilda celor doi fii, unul credincios în fapte, altul numai în cuvinte (numai în Mt 21,28-32);
4. Pilda viticultorilor criminali (Mt 21,33-46; comentată în Duminica 13 după Rusalii).

Izgonirea vânzătorilor din templu (Mt 21,10-17; Mc 11,11.15-19; Lc 19,45-48; Io 2,13-17).

Isus Cristos, mergând înainte ca păstor și conducător (Lc 19,28), a intrat solemn în Ierusalim și s-a dus direct la templu, casa Tatălui (Lc 2,49; Io 2,16) și propria casă ocupată de tâlhari, pe care-i alungă, purificând sanctuarul de „profanatori” (Mt 21,12; Mc 11,15-16; Lc 19,45; Io 2,14-15), zicându-le: „casa mea casă de rugăciune se va numi (pentru toate neamurile, Mc 11,17), dar voi faceți din ea peșteră de tâlhari” (Mt 21,13; Lc 19,46, cf. Is 56,7; Ier 7,11). După evanghelistul Ioan Isus a spus: „nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie!” (Io 2,16; cf. Zah 14,21: nu vor mai fi negustori în casa Domnului). În peșteri își ascundeau tâlharii prăzile. Să fi devenit templu „paradis fiscal” unde comercianții corupți își ascundeau câștigurile?

Gestul lui Isus Cristos este purificator și profetic. Cum sacrificiile de la templu nu puteau avea loc fără serviciile comerciale, interzicerea comerțului anunță sfârșitul jertfelor și al Templului, pentru că trupul lui va deveni noua jertfă și noul Templu (Io 2,19-21). În Biserica creștină prescura de carne (copii) și prescura de grâu trebuie pregătite în „biserica de casă”, în familie, nu cumpărate din Biserică.

1. Smochinul blestemat (Mt 21,18-22; Mc 11,12-14.20-26).

În Lc 13,1-9, episodul este prezentat ca pilda smochinului neroditor, în care tema este urgența convertirii, datorită imprevizibilității morții (Lc 13,3.5). Adevărata tragedie este nepregătirea sufletului pentru moarte, nu moartea. Via Domnului oștirilor este casa lui Israel (Is 5,7), iar smochinul plantat în vie este Templul (Lc 13,6). Trei ani cât a durat misiunea lui Isus Cristos smochinul nu a rodit roadele căutate de stăpân, care propune tăierea smochinului (Lc 13,7). Viticultorii (apostoli) cer să i se mai ofere o șansă smochinului (Lc 13,8), care nu-i uscat, e numai neroditor. Dacă nici după răgazul oferit smochinul nu va aduce roadă atunci va fi tăiat (Lc 13,9). Nu a adus rodul mesianic așteptat și smochinul (templul) a fost tăiat în anul 70 după Cristos.

Specificul smochinului este că înmugurește devreme și anunță sosirea primăverii sau a verii (Mt 24,32-33). Rodește continuu, unele fructe sunt coapte și altele înmuguresc. Înmugurește direct fruct fără a trece prin floare (fructul este floare). La fel și noi trebuie să producem fructele binefacerii continuu, nu episodic la Paști și la Crăciun. Binefacerea ar fi bine să fie directă și acum, fără intermediul asociațiilor de caritate sau al părăstaselor.

Isus Cristos flămând a căutat fructe în smochin și nu a găsit decât frunze (Mt 21,19). Nu era vremea roadelor coapte (Mc 11,13). Dar fructele înmuguresc odată cu frunzele. Găsind numai frunze înseamnă că smochinul nu avea muguri de fructe și l-a blestemat (v. 19). Unii spun că muguri de fructe ar fi comestibili.

Frunzișul bogat, dar necomestibil, poate simboliza: fastul găunos al ceremoniilor templului sau al unor biserici creștine; predicile lungi în limbă de lemn; cărțile de paie, fără boabe; credință vorbăreață fără fapte; comentarii biblice savante istorico-critice necomestibile.

Ucenicii se miră nu atât de uscarea smochinului, cât de faptul că s-a produs instantaneu, de îndată (v. 20), simultan cu pronunțarea sentinței, ca și trăsnit de cuvintele lui Isus Cristos. Faptul scoate în evidență eficacitatea cuvintelor Judecătorului Isus Cristos.

Isus Cristos a făcut o acțiune simbolică, o parabolă în acțiune, a cărei semnificație este multiplă. Explicația dată explicit ucenicilor mirați, a fost că acțiunea parabolică indică puterea și eficiența credinței (v. 21) și a rugăciunii (v. 22). Credința „lui Dumnezeu” (Mc 11,22) este o forță (energeia) nu un raționament. Cum smochinul ca și via sunt simboluri ale lui Israel sau Efraim pedepsiți pentru nerodnicie (Os 9,10.16-17), blestemarea smochinului poate fi condamnarea Israelului (a Templului), a doua zi după plecarea lui Isus Cristos din această lume (Mc 11,12), pentru că nu a dat rodul așteptat (convertirea și acceptarea lui Isus Mesia). Isus Cristos a știut timpul când începeau să apară și smochinele mature, dar a indicat că judecata poate veni în orice moment, și în primăvara sau vara vieții, nu neapărat în toamna culesului sau în iarna bătrânețelor.

În momentul ultimei mutări, momentul morții și al judecății particulare, dacă nu avem roadele faptelor bune, ne poate salva credința, fără șovăieli, ezitări și îndoieli (v. 21), credință care poate face minunea mutării de pe pământ direct în rai, cum a fost mutat tâlharul răstignit cu Isus Cristos, care s-a converti în ultimul moment.

Isus Cristos a făcut numai bine oamenilor. Dar avea și putere de a pedepsi, putere pe care o manifestă prin blestemarea și uscarea unui smochin neînsuflețit și nevinovat, nu a unui om, dând ocazie oamenilor să se convertească. Episodul cu smochinul uscat prefigurează oare pedepsirea naturii prin cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, în urma cărora oamenii în loc să se convertească îl vor huli pe Dumnezeu (Apoc 16)?

Sinaxarul zilei indică și o altă pricină tainică a uscării smochinului. Pomul călcării porunci ar fi fost smochinul din care protopărinții noștri și-au făcut acoperământ (Gen 3,7). Acum când s-a arătat Isus Cristos Pomul vieții (Crucea, lemnul și trupul lui Isus Cristos, fructul), pomul căderii a fost blestemat ca să nu mai rodească cădere.

2. Legitimarea lui Isus Cristos (Mt 21,23-27; Mc 11,27-33; Lc 20,1-8).

A doua zi după purificarea Templului, Isus Cristos a revenit la Templu ca învățător (Mt 21,23) și evanghelist (Lc 20,1) și se plimba prin templu (Mc 11,27), ca un șef de scoală, predicând din mers ucenicilor și trecătorilor. Arhiereii, cărturari și bătrânii l-au legitimat întrebându-l: „cu ce putere faci acestea?” sau „cine ți-a dat puterea aceasta ca să faci asemenea lucruri?” (Mt 21,23; Mc 11,28; Lc 20,2).

Când fariseii l-au acuzat pe Isus Cristos de posedare diabolică, punând minuni săvârșite de el pe seama colaborării cu puterea lui Beelzebul, căpetenia demonilor, Isus a răspuns arătând gravitatea și absurdul acuzației lor (Mt 12,22-30; Mc 3,22-30; Lc 11,14-23). Aici, având de a face cu indivizi rău intenționați, Isus răspunde la întrebare cu o altă întrebare ingenioasă, trimițând la misiunea profetică mesianică a lui Ioan Botezătorul, care a fost și el anchetat de către preoții, leviții și farisei. Ioan a mărturisit că este înaintemergătorul și botezătorul lui Mesia Isus (Io 1,19-34; vezi comentariul în a doua zi de Paști), dar nu a fost crezut (Lc 7,30: autoritățile au respins hotărârea lui Dumnezeu în privința lor, nelăsându-se botezați de Ioan).

Întrebarea lui Isus Cristos a fost: „botezul lui Ioan din cer era sau de la oameni?” (Mt 21,25; Mc 11,30; Lc 20,4). Autoritățile s-au consultat, ajungând la concluzia că nici un răspuns nu le este favorabil. Dacă ar răspunde „din cer” atunci și-ar recunoște implicit necredința, iar dacă ar răspunde „de la oameni” ar risca să stârnească mânia poporului, care era convins că Ioan fusese cu adevărat profet. Așa că au răspuns „nu știm”, justificând refuzul lui Isus Cristos de a nu le răspunde (Mt 21,25-27; Mc 11,31-33; Lc 20,5-8). Răspunsul ar fi fost inutil, pentru că cu oamenii de rea credință, ca și cu Diavolul la ispitiri (Mt 4,1-11), nu are rost să dialoghezi. Continuă totuși să le vorbească în pilde, sperând până în ultima clipă în convertirea lor.

3. Pilda celor doi fii, unul credincios în fapte, altul numai în cuvinte (numai în Mt 21,28-32).

Isus Cristos le spune autorităților o istorioară (pildă), cu o întrebare la care, de data aceasta, interlocutorii răspund. Un om, simbol a lui Dumnezeu, avea doi fii (v. 28), pe care i-a trimis să lucreze la vie, „astăzi”, adică imediat. Primul nu a vrut, dar mai târziu i-a părut rău, s-a răzgândit și s-a dus (v. 29). Al doilea a zis că se duce, dar nu s-a dus (v. 30). La întrebarea lui Isus: „cine dintre cei doi a făcut voia tatălui?”, ascultători au răspuns că primul fiu (v. 31), răspuns care se impune. Dar Isus Cristos face solemn (amin zic vouă) aplicarea parabolei. Cei doi fii au fost trimiși să lucreze pocăință. Vameșii și curvele, păcătoși publici, care corespund la primul fiu din parabolă, merg primii, nu singurii, în Împărăția lui Dumnezeu (v. 31), pentru că au fost credincioși în fapte de pocăință la predica lui Ioan Botezătorul. Autoritățile publice religioase, care corespund la al doilea fiu din parabolă, credincioase în vorbe, au spus „da” Legii lui Moise (deci voii divine), dar n-au făcut rod vrednice de pocăință (Mt 3,8), pentru că nu au crezut în Ioan și nu s-au pocăit (v. 32), crezându-se drepți înaintea oamenilor (Lc 16,15).