Denia Mirelui; Evanghelia Utreniei: Io 12,17-50. Liturghia Înaintesfințitelor; (Apoc 22,13-21). Evanghelia Vecerniei: Mt 26,6-16.
Sinaxarul zilei precizează că „în sfânta și marea Miercuri dumnezeieștii părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea patimă”.
Evanghelia liturghiei vecerniei (Mt 26,6-16), urmează după complotul autorităților împotriva lui Isus Cristos (Mt 26,1-5; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2), și se compune din ungerea din Betania (Mt 26,6-13; Mc 14,3-9; Io 12,1-8) și târgul lui Iuda (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6).
- Complotul autorităților împotriva lui Isus Cristos (Mt 26,1-5; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2).
În cuvântările sale Isus Cristos și-a prevestit arestarea, patimile, moartea și învierea (Mt 16,13-23). Încheiate cuvântările, Isus anunță că cele prevestite încep să se împlinească (Mt 26,1-2: Fiul Omului e predat ca să fie răstignit). Primul fapt pregătitor a fost complotul autorităților ca să-l aresteze prin vicleșug, dar nu în timpul sărbătorii Paștelor ca să nu se facă tărăboi în popor (Mt 26,3-5, cf. Mc 14,1-2; Lc 22,1-2). Autoritățile au pregătit arestarea, iar femeile ungerea cu mir în vederea înmormântării. Inițiativa lui Iuda Iscariotul de a-l preda pe Isus autorităților (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6), a precipitat evenimentele care se vor petrece în ajunul Paștelor.
- Ungerea din Betania (Mt 26,6-13; Mc 14,3-9; Io 12,1-8).
Ungeri cu mir a Domnului este relatată de toți evangheliștii (Mt 26,6-13; Mc 14,3-9; Io 12,1-11, cf. Lc 7,36-50). După evangheliști Matei și Marcu episodul se petrece în Betania în casa lui Simon leprosul, în timp ce Isus Cristos ședea la masă (Mt 26,6; Mc 14,3), cu două zile înainte de Paști (Mc 14,1: erau Paștile și Azimele peste două zile). Paștile și Azimele, sărbătoare a eliberării din Egipt (Paștile) și a recoltei (Azimele), dura o săptămână între 15 și 21 Nisan. În anul răstignirii lui Isus, Paștile au început vinerea, așa că ungerea din Betania a avut loc miercurea mare și sfântă. După evanghelistul Ioan ungerea a avut loc tot în Betania, dar în casa lui Lazăr cel înviat din morți, cu ocazia unui ospăț oferit în cinstea lui Isus Cristos, ca semn de mulțumită și recunoștință, cu șase zile înainte de Paști (Io 12,1-2), adică în sâmbăta lui Lazăr. După evanghelistul Luca scena moralizatoare a ungerii se petrece, în contextul polemicii antifariseică, în casa unui fariseu, care l-a invitat la masă, fariseu numit Simon, nu lepros (Lc 7,36.40).
Parfumul de nard curat (pistos), de mare preț, a fost vărsat de o femeie oarecare, pe capul lui Isus Cristos, în semn de investitură mesianică, spărgând vasul de alabastru (Mt 26,7; Mc 14,3). După evanghelistul Ioan, Maria sora lui Lazăr și a Martei a luat o litră cu parfum de nard curat (pistos, de încredere, pur, ne amestecat) și a uns picioarele lui Isus și le-a șters cu părul ei, umplând casa de mireasma parfumului (Io 12,3). După evanghelia lui Luca, o femeie din cetate, o păcătoasă, lucru știut de toți, în afară de Isus, după cum gândea Simon (Lc 7,39), a adus un vas de alabastru cu parfum și pe la spate plângând a udat cu lacrimi picioarele lui Isus, le-a șters cu părul despletit, le-a sărutat și le-a uns cu parfum (Lc 7,37-38), semne de pocăință și de ospitalitate, ne acordate de Simon (Lc 7,44-46).
Gestul profetic, frumos, nobil și gratuit al femeii (Mt 26,10; Mc 14,6: a făcut un lucru frumos pentru mine), slujire gratuită de rob, contrastează cu mentalitatea mercantilă a celor din jur, a ucenicilor (Mt 26,8) și în mod special a lui Iuda Iscariotul, cel care avea să-l predea (Io 12,4), care se indignează acuzând femeia de risipă. Ei au apreciat valoarea mirului de nard ar fi de 300 de dinari, câștigul unui zilier într-un an de muncă și au invocat grija pentru cei săraci în general, ca o soluție mai bună pentru utilizarea valorosului nard (Mc 14,5; Io 12,5), neglijând că săracul săracilor în acel moment era tocmai Isus Cristos (Mt 8,20: ”vulpile au viziuni și zburătoarele cerului, cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-și plece capul pentru odihnă”).
Femeia care l-a uns tace, nu se apără și nu se justifică. Numai Isus Cristos i-a înțeles gestul și îi ia apărarea femeii, dezvăluind sensul profetic al gestului, ungere în vederea îngropării, ungerea de pe urmă (Mt 26,12; Mc 14,8; Io 12,7). Îmbălsămare anticipată, pentru că vineri seara femeile nu vor fi pregătite și nici nu vor avea timp să îmbălsămeze trupul mort a lui Isus, iar duminică dimineața nu va mai fi nevoie. Gestul femeii va fi imortalizat. Ce a făcut ea se va povesti întru amintirea ei, în întreaga lume, unde se va vesti Evanghelia (Mt 21,13; Mc 14,9). Ungerile cu mir ale lui Isus Cristos în vederea îngropării, sunt fundamentul tainei sfântului Maslu. Dacă inițierea creștină se face cu botez, mir și prima cuminecare, pregătirea pentru moarte se face cu botezul lacrimilor (taina pocăinței) și botezul postului, cu maslu în loc de mir și cu ultima împărtășanie în loc de prima împărtășanie.
Boala sau neputințele bătrâneții sunt anticamera morții. Taina maslului are în vedere vindecarea provizorie (repararea) și pregătirea pentru moarte, cu vindecarea totală prin înviere. Pentru că considerăm mereu ”meciul” acestei vieți neterminat, în taina maslului se pune accentul pe cererea de prelungiri ale meciului vieții acesteia, pe amânarea morții, prin rugăciuni pentru vindecare. Omul are înscrisă în trup prin boală sau prin bătrânețe și în buzunar prin diagnosticul medicului, sentința de condamnare la moarte, moarte anticipată tainic la botez.
Pe săracul Isus Cristos nu-l avem mereu cu noi, dar pe săracii îi avem tot timpul cu noi (din vina noastră) pentru a le face bine când vrem (Mt 26,11; Mc 14,7; Io 12,8), pentru că ”nevoiașul nu va dispărea de pe fața pământului” (Deut 15,11). Nevoiașul este sacrament de mântuire pentru cei ce gestionează bogății, dacă aceștia vor fi generoși, deschizând cu adevărat brațele către fratele sărman sau către străinul nevoiaș (Deut 15,11). Bogați sunt toți care au mai mult decât necesarul pentru a trăi. Iertarea din anul jubileului biblic pregătea calea ca să nu existe nevoiaș în poporul lui Dumnezeu (Deut 15,4), ceea ce se va realiza în comunitatea creștină apostolică în care nu vor exista frați care să ducă lipsă (Fapte 4,34). Într-o comunitate creștină autentică n-ar trebui să existe săraci.
- Târgul lui Iuda (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6);
Gestul profetic și gratuit al femeii care l-a uns cu mir (maslul), contrastează cu gestul comercial a lui Iuda, care în aceiaș zi îl vinde pe Isus Cristos autorităților religioase, cu treizeci de arginți (Mt 26,14-16). Femeia întinde mâna ca să-l ungă pe Isus Cristos cu parfum scump de mare preț (Mt 26,7). Iuda întinde mâna ca să ia cei treizeci de arginți (Mt 26,15). Arhiereii întind mâna ca să-l primească pe cel predat pe mâna lor de Iuda (Mt 26,16). Probabil ungerea din Betania a umplut paharul frustrărilor lui Iuda lent acumulate. Mobilul adevărat al trădării ne scapă: avariție frustrată (Io 12,6), posedare (Io 13,2; Lc 22,3), mesianism ratat, decepția unui zelot care încearcă să verifice și să forțeze manifestare unui mesianism politic, orgoliu rănit?
În predarea lui Isus Cristos arhiereilor (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6), Iuda Iscariotul posedat de Satana (Lc 22,3: a intrat Satana în el; cf. Io 13,2.27), a avut inițiativa (Mt 26,14; Mc 14,10; Lc 22,4: s-a dus la arhierei și a vorbit cu ei cum să-l predea), pentru că probabil era la curent cu planul lor de a-l aresta pe Isus cu viclenie (Mt 26,3-5; Lc 22,2). După ispitirile (încercările) din pustiu, Diavolul s-a îndepărtat de Isus până la momentul prielnic (Lc 4,13). Momentul potrivit al patimilor a sosit și Satana lansează un nou atac împotriva lui Isus prin intermediul apostolului Iuda, nu pe față ca în pustiu. Satana a fost adevăratul dușman a lui Isus Cristos. Personajele umane au fost doar unelte cu rol secundar, fapt pentru care Isus a fost reținut în a răspunde Sinedriului, lui Pilat și lui Irod.
Iuda a întrebat pe arhierei ce ar voi să-i dea în schimbul predării lui Isus (Mt 26,15). Arhiereii s-au învoit și i-au făgăduit să-i dea bani (Mc 14,11; Lc 22,5). Iuda a acceptat și căuta prilej potrivit să-l predea pe Isus arhiereilor, fără știrea mulțimii (Mt 26,16; Lc 22,6). Arhiereii i-au pus în mână lui Iuda 30 de arginți (Mt 26,15; cf. Zah 11,12), sumă jignitoare, cât prețul unui rob, preț datorat stăpânului dacă robul a fost împuns de un taur (Ex 21,32). Târgul lui Iuda trimite și la episodul vinderii lui Iosif ismaeliților, cu 20 de galbeni, la propunerea lui Iuda, alt fiu a lui Iacob (Gen 37,26-28).