Sfânta și marea Joi; Cina cea de taină

Denia Joii Mari; Evanghelia Utreniei: Lc 22,1-39. Liturghia sfântului Vasile cu Vecernie; Apostolul: 1 Cor 11,23-32; Evanghelia Vecerniei: Mt 26,2-27,2; Io 13,3-17; Lc 22,43-44. Spălarea picioarelor; Evanghelia: Io 13,1-17.

Sinaxarul zilei precizează că „în sfânta și marea Joi, dumnezeieștii părinți, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniei (tradiției) dumnezeieștilor apostoli și sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru taine: sfânta spălare a picioarelor; Cina cea de taină, adică predarea cutremurătoarelor Taine; rugăciunea cea mai presus de fire; vânzarea Domnului”.

Citirile din evanghelie în această zi sunt: Mt 26,2-27,2; Lc 22,1-44; Io 13,1-17. Ele prezintă următoarele episoade din ultimele zile ale vieții istorice a lui Isus Cristos:

1. Complotul autorităților împotriva lui Isus Cristos (Mt 26,1-5; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2);
2. Ungerea din Betania (Mt 26,6-13; Mc 14,3-9; Io 12,1-8);
3. Târgul lui Iuda (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6);
4. Pregătirea mesei pascale (Mt 26,17-19; Mc 14,12-16; Lc 22,7-13);
5. Spălarea picioarelor (Io 13,1-20);
6. Prevestirea trădării lui Iuda (Mt 26,20-25; Mc 14,17-21; Lc 22,14.21-23; Io 13,21-30);
7. Cina cea de Taină (Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20);
8. Mai-marele trebuie să servească (Lc 22,24-27; cf. Mc 10,35-45; Mt 20,20-28);
9. Testamentul lui Isus Cristos (Lc 22,28-30; cf. Mt 19,28; Io 14-17);
10. Prevestirea tăgăduirilor lui Petru (Mt 26,31-35; Mc 14,26-31; Lc 22,31-34; Io 13,30-38);
11. Noua misiune. Cele două săbii (Lc 22,35-38);
12. Agonia de pe muntele Măslinilor (Mt 26,36-46; Mc 14,32-42; Lc 22,39-46);
13. Predarea și arestarea lui Isus Cristos (Mt 26,47-56; Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; Io 18,1-11);
14. Isus Cristos în fața sinedriului (Mt 26,57-68; Mc 14,53-65; Lc 22,63-71; Io 18,12-14.19-24);
15. Tăgăduirile lui Petru (Mt 26,69-72; Mc 14,66-72; Lc 22,56-62; Io 18,15-18.25-27).

Pentru  episoadele: 1. Complotul autorităților împotriva lui Isus Cristos (Mt 26,1-5; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2); 2. Ungerea din Betania (Mt 26,6-13; Mc 14,3-9; Io 12,1-8); 3. Târgul lui Iuda (Mt 26,14-16; Mc 14,10-11; Lc 22,3-6); vezi: Sfânta și marea Miercuri.

4. Pregătirea mesei pascale (Mt 26,17-19; Mc 14,12-16; Lc 22,7-13).

În prima zi a azimelor, 14 Nisan, când începea să se mănânce pâine ne dospită și să se „jertfeau paștele”, adică se tăiau mieii pentru masa pascală, Isus Cristos a trimis doi ucenici (Lc 22,8: Petru și Ioan), să găsească locul din cetate (Ierusalim), unde să pregătească masa pascală. Casa o va indica un om (bărbat), care le va ieși în cale cu un urcior cu apă (Mc 14,13; Lc 22,10). O raritate pentru că apa o cărau femeile în burdufuri de piele, nu în urcioare. Camera de sus mare și „așternută” (se sta la masă întinși pe paturi, semn al eliberării), sala de oaspeți (han, katalyma) a lui Isus (Mt 14,14: încăperea mea) unde să pregătească paștele pentru Învățător și ucenici, o va indica stăpânul casei (Mc 14,15; Lc 22,12). La naștere (Lc 2,7) nu a avut loc în sala de oaspeți (katalyma), acum are sala sa de oaspeți. Ucenicii au mers în cetate și au găsit totul așa cum a prevăzut Învățătorul (prevestirea lui s-a adeverit) și au pregătit paștele în sala gata pregătită (Mt 26,19; Mc 14,16; Lc 22,13). Ca și în scena intrării în Ierusalim (Io, 12,12-16; Mt 21,1-11; Mc 11,1-11; Lc 19,28-44), Isus a cunoscut și a pregătit totul.

Locul unde Isus a mâncat ultimul paște cu ucenici este locul cinei de Taină, simbol al Bisericii creștine, sală de oaspeți, sală publică de han a lui Isus Cristos (Mt 14,14: încăperea mea), pregătită și în continuă pregătire de doi ucenici (nu de toți). Este noul Templu, în care ucenicii sunt înserați prin preotul care botează (bărbatul cu urciorul de apă). Încăperea de la etaj este naosul bisericii în care se primește cuminecarea de la succesorii apostolilor. Parterul este pronaosul, iar etajul doi altarul. În micro biserică, în trupul creștin, templul Duhului Sfânt (1 Cor 6,19), încăperea de la etaj este cavitatea toracică, cu inima tabernacol. Parterul este cavitatea abdominală, iar etajul doi, cavitatea craniană.

5. Spălarea picioarelor (Io 13,1-20).

Preoții leviți erau consacrat printr-o serie de rituri: spălare cu apă și îmbrăcare cu veșminte (Ex 29,4-5); ungere cu ulei și cu sângele jertfei (Ex 29,7.20); înmânarea materiei de jertfă (Ex 29,24) și intrarea în cortul întâlnirii (Lev 9,23). Așa și Isus Cristos a fost spălat în Iordan la botez; a fost îmbrăcat și uns cu Spiritul Sfânt și cu sângele crucii; a primit materia de jertfă, trupul său (Evr 10,5) și cu învierea și înălțarea la cer, a intrat în cortul ceresc, ne făcut de mâini omenești (Evr 9,11-12).

La spălarea picioarelor (Io 13,1-17), Isus Cristos a înfăptuit primul act de consacrare preoțească a apostolilor, pentru ”a avea parte” la moștenirea slujirii sale preoțești (v. 8) și la domnie după înviere. Este mai mult decât un simplu act de ospitalitate sau de umilă slujire, un ”ritual al smeririi”. Este un act de consacrare pentru slujire preoțească, slujire jertfelnică, care realizează baia totală în taina botezului și spălatul picioarelor în taina pocăinței. Picioarele cu care atingem pământul sunt simbol al trupului care realizează interfața cu lumea pământească care ne pângărește. Cine s-a îmbăiat odată (în baia botezului) nu are nevoie să se spele decât pe picioare în mod repetat (în taina pocăinței) și este curat pe de-a-ntregul (v. 10).

Spălatul picioarelor apostolilor are și un sens mistic și profetic, pe care apostoli îl vor înțelege mai târziu (v. 7: ”ce fac eu tu nu știi încă, dar vei înțelege după acestea”). În tainele credinței creștine înțelegerea (știința) deplină vine după celebrarea tainei. Fericiți sunt apoi numai cei care fac ceea ce știu (v. 17).

Isus Cristos transmite ucenicilor un mesaj important printr-un gest șocant. Anunță că slujirea preoțească trebuie să fie jerfelnică. Preotul trebuie să-și pună viața pentru păstoriți, după pilda Păstorului cel mare (v. 15: v-am dat pildă, cum v-am făcut eu să faceți și voi).

Isus Cristos s-a ridicat de la ospăț, și-a pus hainele deoparte și s-a încins cu un ștergar (v. 4). După ce se va ridica de la ultima cină, va fi despuiat de hainele sale și va fi răstignit pe cruce gol cu un ștergar (lințol) în jurul șoldurilor. Prin moarte a fost despuiat, dezbrăcat și de haina trupului, de cortul trupului (2 Cor 5,1-4). Gestul punerii hainelor deoparte face aluzie la jertfă Păstorului cel bun, care își pune viața/sufletul pentru oile sale (Io 10,11.15.17). Isus Cristos își pune viața pentru oile sale și o ia din nou (Io 10,17-18). După ce a spălat picioarele, și-a luat hainele și s-a așezat iar la masă (v. 12). Luarea hainelor face aluzie la învierea hainei trupului, iar așezarea din nou la masă prefigurează așezarea la masa Împărăției.

Fiul Omului Isus Cristos n-a venit să fie slujit, ci să slujească (Mt 20,28). Întradevăr a slujit în toate treptele slujirii preoțești, fiind ”diaconul tăierii împrejur” (Rom 15,8); ”mare arhiereu (preot)” (Evr 4,14) și ”episcopul sufletelor noastre” (1 Pt 2,25).

Din preoția lui Isus Cristos (Capul Bisericii) derivă preoția Bisericii creștine (Trupul lui Cristos), nu egală pentru toți creștinii, ci distribuită în grade, ordine și funcții variate: unii apostoli, alții proroci, alții evangheliști, alții păstori și învățători (Ef 4,11: mâna cu cinci degete a colaborării Bisericii cu Dumnezeu). Slujirea preoțească are în vedere zidirea în dragoste a trupului lui Cristos, maturizarea mădularelor trupului lui Cristos, creșterea copiilor lui Dumnezeu până la statura Capului Cristos (Ef 4,12-16).

Spiritul Sfânt, care este Domnul unic al VT, precede, întovărășește și urmează pe Cristos întromenitul. Spiritul Sfânt cu care a lucrat (liturghisit) Isus Cristos, lucrează (liturghisește) și cu preoții creștini pe care-i consacră cu plinătatea harului (dumnezeiescul har care pe toate le vindecă și le împlinește, cf. Rugăciunea hirotonirii în ritul bizantin), pentru a fi slujitori ai lui Cristos și administratori ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor 4,1).

Chiar dacă clerul, ajuns instrument de unitate politică a imperiului creștin, a monopolizat preoția, toată biserica locală, cler și popor, este preoțească prin taina mirului (1 Pt 2,9; Apoc 1,6). Fiind preoțească, prin supra abundență, poate sfinți preoți pentru a prezenta Tatălui jertfa Bisericii (Evr 5,1; 1 Pt 2,5: daruri și jertfe spirituale), unită cu jertfa lui Cristos, și a exprima epicleza Bisericii către Tatăl pentru Spiritul Sfânt, Spirit care realizează prezența (parusía) lui Cristos în toate sfintele taine și în mod special în taina tainelor, taina sfintelor mistere (euharistia).

6. Prevestirea trădării lui Iuda (Mt 26,20-25; Mc 14,17-21; Lc 22,14.21-23; Io 13,21-30).

Seara, după apusul soarelui, când începea prima zi de paște, Isus Cristos cu cei doisprezece apostoli s-a așezat la masă (Mt 26,20; Mc 14,17; Lc 22,14). În timpul cinei, când Diavolul aruncase deja în inima lui Iuda gândul de a-l preda (Io 13,2), s-a ridicat și a spălat picioarele apostolilor (Io 13,4-20). Apoi tulburat în duhul său prevestește trădarea lui Iuda spunând tuturor: „Amin, amin zic vouă unul din voi mă va preda” (Mt 26,21; Mc 14,18; Io 13,21). A precizat apoi că mâna trădătorului care-l va preda în mâinile dușmanilor este lângă mâna lui pe masă (Lc 22,21).

Apostolii s-au întristat foarte. Lezați de bănuiala de trădare, au început să se iscodească unii pe alții întrebând cine ar putea să facă așa ceva (Lc 22,23; Io 13,22). Încrezându-se mai mult în cuvintele lui Isus decât în propria conștiință au început pe rând să întrebe pe Isus Cristos: „nu cumva sunt eu, Doamne?”, considerându-se toți posibili agenți ai trădării (Mt 26,22; Mc 14,19). Probabil că numai Isus și Iuda au continuat să mănânce întinzând mâna în farfurie, așa că Isus precizează că trădătorul este cel care înmoaie cu el în farfurie (Mt 26,23; Mc 14,20). Ca ultim avertisment, cu speranța că Iuda va renunța, cu durere, Isus prevestește soarta cumplită a trădătorului (Mt 26,24; Mc 14,21; Lc 22,22: vai de trădător, mai bine-i era dacă nu se năștea).

Prin ucenicul pe care Isus îl iubea, Simon Petru cere informații suplimentare cu privire la identitatea trădătorului. Isus l-a indicat pe Iuda. A muiat o îmbucătură (nu de euharistie), a dat-o lui Iuda (Io 13,23-26), ca să se împlinească Scriptura: „cine mănâncă pâinea mea și-a ridicat călcâiul asupra mea” (Io 13,18; cf. Ps 40,10 LXX). Ca și sărutul, oferirea unei îmbucături este semn de prietenie niciodată refuzată de Isus, dar refuzată de Iuda care se dă Satanei. După îmbucătură Satana a intrat din nou în Iuda (Lc 22,3; Io 13,27), pentru ultima ispitire a lui Isus Cristos, care cere Satanei să facă repede ce are obiceiul să facă (Io 13,27), să ucidă (Io 8,44), iar lui Iuda îi dă putere să împlinească trădarea semănată în gândul lui Iuda de către Satana (Io 13,2; 19,11: nici Pilat nu ar fi avut putere asupra lui Isus, dacă nu i-ar fi fost dată de sus). Iuda a ieșit îndată din casă și din comunitatea ucenicilor, s-a excomunicat (Io 13,30). Era noapte, ora puterii întunericului (Lc 22,53).

7. Cina cea de Taină (Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20).

Din toate momentele cinei pascale evangheliștii au selectat numai pe cele învestite cu o nouă semnificație. Nu sunt amintite mielul pascal, ierburile amare și toate cele patru potire cu vin. Mielul pascal a fost înlocuit de Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Io 1,29), iar ierburile amare, de amărăciune și tristețea trădării.

În timp ce mâncau Isus Cristos a luat o pâine și după ce a adus mulțumire (euharistie) și binecuvântând a frânt-o și dând-o ucenicilor săi zicând: „Luați (acceptați), mâncați, acesta este trupul meu (Mt 26,26; cf. Mc 14,22), care s-a dăruit pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; cf. 1 Cor 11,24; apostolul zilei).

După cină (Lc 22,20), luând un pahar și aducând mulțumire, le-a dat lor zicând: „Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu, al Legământului care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor ” (Mt 26,27-28) sau „Acesta este sângele meu, al Legământului, care se varsă pentru mulți” (Mc 14,23-24: mulți (polloi), nu toți (pantes)) sau „Acest potir este noul Legământ încheiat cu sângele meu vărsat pentru voi (L 22,20). Faceți aceasta în amintirea mea, ori de câte ori veți bea din el” (1 Cor 11,25). Ca și în Ghetsimani, paharul este simbol al suferinței și sacrificiului (Mt 26,39.42). Noul Legământ (Ier 31,31), încheiat între Isus Cristos și Biserica lui Dumnezeu, desăvârșește vechiul Legământ (Ex 24,3-8), cu sângele uneia dintre părți, a lui Isus Cristos, care-i dă garanție maximă. Din rodul viței, Isus Cristos nu va mai bea până îl va bea nou, împreună cu apostolii, în Împărăția Tatălui său (Mt 26,29; Mc 14,25) sau „până când nu va veni Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 22,18), Împărăție care a venit, vine și va veni (Lc 17,20-37; vezi comentariul în sfânta și marea Marți).

Datorită învierii, înălțării și coborârii Spiritului Sfânt, euharistia este mai mult decât o simplă aducere aminte. Noi facem memorialul, dar Isus Cristos se face prezent real la epicleză pe unda electromagnetică a Spiritului Sfânt. Undă emisă din și de Isus Cristos înviat, de la dreapta Tatălui. Se face prezent real, nu ca la imaginea televizuală, coajă fără substanță, ci substanță fără schimbarea cojii, a aspectului. Adică se realizează transubstanțierea pâinii și a vinului.

În altarul bisericii de casă, hrana crudă este pregătită de preoția feminină, cu focul natural și asimilată de corpul uman prin cuminecarea universală cu pâinea pentru trup. Natura este umanizată. Devenim fizic ceea ce mâncăm. Din prescura pregătită la altarul familiei, preoția masculină, cu focul Spiritului Sfânt, pregătește cuminecarea cu trupul și sângele lui Isus Cristos, prin care creștinul este asimilat de Isus Cristos, devenind trupul său. Creștinul este divinizat. La învierea trupului creștin va învia și natura, care geme sub robia stricăciunii (entropiei), așteptând învierea (Rom 8,19-23).

8. Mai-marele trebuie să servească (Lc 22,24-27; cf. Mc 10,35-45; Mt 20,20-28);

Disputa cu privire la ierarhia din Împărăția lui Dumnezeu și în comunitatea creștină, iscată de cererea mamei fiilor lui Zebedeu (Mt 20,20-28), a lui Iacob și Ioan (Mc 10,35-45), a fost reluată și după Cina cea de taină (Lc 22,24). Această ceartă a dat din nou ocazie lui Isus Cristos, ca testamentar să lămurească problema mai-marelui  comunității creștine. Mai-marele trebuie să fie opusul regilor păgâni, care domnesc și sunt numiți „binefăcători” (Lc 22,25). Mai-marele să fie mic, iar „liderul” creștin să fie slujitor la mesele comunității, după etalonul Isus Cristos (Lc 22,26-27), care și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru mulți (Mt 20,28; Mc 10,45). Isus Cristos a instituit regalitatea mesianică slujitoare și jerfitoare, ne înțeleasă nici de iudei nici de păgâni.

9. Testamentul lui Isus Cristos (Lc 22,28-30; cf. Mt 19,28; Io 14-17);

Înainte de despărțire Isus Cristos rostește un testament în care apreciază meritele ucenicilor, care până la Cina pascală nu l-au părăsit (după toți s-au poticnit) și le lasă ca moștenire Împărăția pe care, ca fiu, a moștenit-o de la Tatăl (Lc 22,29). Moștenirea constă din un loc pentru fiecare la masa ospățului Împărăției mesianice și la înnoirea lumii, când Fiul Omului se va așeza pe tronul slavei sale, un tron pentru fiecare pentru a ședea judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Lc 22,30; Mt 19,29).

În posesia moștenirii ucenicii vor începe să intre după moartea și învierea lui Isus Cristos când se vor întâlni din nou în Galileea, unde va merge înaintea lor ca păstor (Mt 26,32; Mc 14,28; cf. Mt 28,7.10: mesajul îngerului de la mormântul gol), locul primei întâlniri. Până atuncea, chiar în noaptea Cinei de taină, toți vor începe să se poticnească din cauza arestării și morții umilitoare a lui Mesia, fapt care face parte din planul lui Dumnezeu, pentru că „scris este: voi bate păstorul și se vor risipi oile turmei” (Mt 26,31; Mc 14,27; cf. Zah 13,7 LXX: loviți păstorul și risipiți oile). Profeția anunță nu numai risipirea ucenicilor, ci și lovirea Păstorului Isus Cristos, în sensul unei intervenții divine pentru mântuirea păcătoșilor (cf. Is 53,4: lovit de Dumnezeu).

10. Prevestirea tăgăduirilor lui Petru (Mt 26,31-35; Mc 14,26-31; Lc 22,31-34; Io 13,30-38).

După ieșirea rapidă a lui Iuda de la cină și dispariția lui în noaptea exterioară și interioară (Io 13,30: a ieșit îndată), Isus Cristos a anunțat că îndată Fiul Omului și Dumnezeu se vor preamării reciproc (Io 13,31-32). Preamărirea implică despărțirea de ucenici și plecarea într-un loc în care ucenicii nu pot merge (Io 13,33, cf. 8,21: unde mă duc eu voi nu puteți veni), decât mai târziu (Io 13,36). Petru și-a declarat loialitatea și fidelitatea (Mt 26,33; Mc 14,29: chiar dacă toți se vor poticni de tine, eu nu se va poticni niciodată), afirmând că e pregătit să meargă acum cu Isus și în temniță și în moarte (Lc 22,33; Mt 26,35; Mc 14,31). Isus Cristos i-a prevestit solemn (amin zic ție) că chiar în noaptea aceea, înainte de a cânta cocoșul de două ori, de trei ori va tăgădui (renega) că-l cunoaște (Mt 26,34; Mc 14,30; Lc 22,34; Io 13,38).

Satana a cerut ca toți apostoli să fie puși la încercare, să fie ispitiți (Lc 22,31). Toți ucenici vor fugit de încercare. Petru va înfrunta diplomatic încercarea și va tăgădui că-l cunoaște pe Isus Cristos. Preventiv Isus s-a rugat pentru Petru ca să nu-l părăsească definitiv credința. Să fie întărit în credință, ca la rândul lui, când se va converti, să-i poată întări pe frații lui (Lc 22,32). Isus Cristos a prevăzut tăgăduirile lui Petru dar și convertirea lui.

11. Noua misiune. Cele două săbii (Lc 22,35-38).

În prima misiune de antrenament ucenicii au fost trimiși să evanghelizeze fără nimic pentru întreținere și apărare (Lc 22,35; cf. Lc 9,1-6). Acum, în noua misiune, au nevoie de provizii (pungă și desagă) și chiar de săbii pentru a se apăra (Lc 22,36), pentru a împlini profeția: „între cei fărădelege a fost socotit” (Lc 22,37; cf. Is 53,12 LXX). Profeția se referă la dreptul nevinovat ucis pentru păcatele altora. Isus Cristos se umilește pregătindu-se pentru a fi arestat ca un tâlhar (un fărădelege) însoțit de tâlhari și ca un Mesia războinic (Lc 22,52: ca la un tâlhar ați venit noaptea). Cele două săbii au fost suficiente ca obiecte de decor (Lc 22,38). Nu va permite să fie folosite, căci cine scoate sabia de sabie va muri (Mt 26,52), iar dacă totuși a fost folosită o sabie, ca să taie urechea slugii marelui preot, Isus Cristos a vindecat imediat rana (Lc 22,50-51).

12. Agonia de pe muntele Măslinilor (Mt 26,36-46; Mc 14,32-42; Lc 22,39-46).

După Cina cea de taină, cântând psalmi, Isus Cristos cu ucenicii a ieșit din cenacol și din Ierusalim și a mers, ca de obicei, dincolo de torentul Kedron (Io 18,1), pe muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani, care înseamnă „presă de ulei” (Mt 26,30; Mc 14,26; Lc 22,39). Muntele Măslinilor a fost locul agoniei dar și al Înălțării la cer (Fap 1,12), preludiu și apoteoza unei drame cu actul central pe Golgota.

Agonia (Lc 22,44: agon, înseamnă luptă) din Ghetsimani a fost o confruntare cu frica de suferință (de paharul mâniei lui Dumnezeu) și cu frica de Domnul și o luptă cu Diavolul într-o nouă încercare/ispitire (ca să ocolească Crucea), folosind armele privegherii și rugăciunii, luptă terminată cu o victorie. Lupta a fost înverșunată încât Isus Cristos a asudat sudoare ca de sânge (Lc 22,45; sudoarea este semn al intensității luptei). Întărit de un înger (Lc 22,44), Isus Cristos a acceptat paharul suferinței și a mers la moarte știind că va învia, pentru că anunțase de trei ori că va învia după patimă și moarte (Mt 16,21; 20,18-19; Lc 9,31). Isus Cristos scârbit, întristat pentru soarta sa și a ucenicilor (Mt 26,37: „nespus de trist este sufletul meu, până la moarte” și înfiorat (Mc 14,33), s-a îndepărtat de ucenici ca la o aruncătură de piatră, a îngenunchiat (Lc 22,41), a căzut cu fața la pământ (Mt 26,39) și s-a rugat pentru sine și ucenici ca, dacă este cu putință, să treacă de la el timpul suferinței, zicând „Abba, Tată, toate îți sunt cu putință. Îndepărtează paharul acesta de la mine; dar să nu fie ceea ce vrea eu, ci ceea ce vrei tu” (Mc 14,35-36; cf. Mt 26,39; Lc 22,42). Rugăciunea a fost stăruitoare, fiind repetată încă de două ori (Mt 26,42.44; Mc 14,39.41). Prin rugăciune Isus Cristos a primit încredințare de la Tatăl că fuga ucenicilor se va termina cu întoarcerea (convertirea) lor viitoare.

Ca martori ai agoniei au fost selectați Petru, Iacob și Ioan (Mt 26,37; Mc 14,33), cei ce au asista la învierea fiicei lui Iair (Mc 5,37) și la transfigurare (Mc 9,2), ca după ce au văzut divinitatea umanității la transfigurare să vadă umanitatea divinității la agonie, fără a se scandaliza. Ucenicilor în general și lui Petru în mod special, pentru că știa că-l va tăgădui, Isus Cristos le-a cerut să vegheze și să se roage (ideal monahal), ca să nu ajungă sau să intre în încercarea/ispita tăgăduirii, pentru că „Duhul este plin de zel/sprinten, dar carnea este slabă/moleșită” (Mt 26,41; Mc 14,38). Pentru a rezista în ispită, moleșeala cărnii trebuie trezită prin iuțimea sau zelul duhului, în veghe și rugăciune. Cauza somnolenței ucenicilor a fost tristețea sufletească (Lc 22,45: adormiți de întristare), nu numai moleșeala cărnii, tristețe cu care s-au asociat la tristețea lui Isus Cristos (Mt 26,37) și au participat măcar cu atât la agonia lui Isus Cristos. Ucenici nepregătiți prin veghe și rugăciune au căzut în ispită și au intrat într-un somn adânc (Mt 26,45: dormiți în continuare și vă odihniți!), al lepădării și uitării, din care se vor trezi numai după învierea lui Isus Cristos.

13.Predarea și arestarea lui Isus Cristos (Mt 26,47-56; Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; Io 18,1-11).

Ceasul predării Fiului Omului în mâinile păcătoșilor s-a apropiat prin aproprierea celui care-l va preda (Mt 26,45-46; Mc 14,41-42). Iuda, unul din cei doisprezece, în fruntea unei gloate numeroase (Io 18,3: și cohortă de soldați), trimisă de arhierei, cărturari și bătrâni, înarmată cu săbii, ciomege, felinare și făclii, semn că se așteptau la rezistență din partea ucenicilor, a sosit la intrarea în grădina Ghetsimani (Mt 26,47; Mc 14,43; Lc 22,47). Isus Cristos știind tot ce avea să se abată asupra lui, l-a ieșit în întâmpinare întrebându-i pe cine caută. Fiind că era căutat el, a cerut ca ucenicii să fie lăsați în pace, ca să poată fugi (Io 18,4-8). Mai bine fugă decât arestare și suferință cu pericolul apostaziei. Instrumentele luării în posesie a lui Isus Cristos și a predării din mână în mână ca o marfă, au fost banii, săbiile, ciomegele și săruturile.

Iuda s-a apropiat și salutând pe Isus Cristos cu formula „bucură-te rabbi”, l-a sărutat lung și apăsat (Mc 14,45), ca aibă timp însoțitorii să-l identifice, confirmând astfel că el este cel ce trebuie arestat, conform semnalului convențional pe care-l stabilise cu cei  veniți să-l aresteze (Mt 26,48-49; Mc 14,44-45). Isus a oferit lui Iuda o ultimă ocazie de convertire, cu atenționarea: „Iuda cu o sărutare îl predai pe Fiul Omului?” (Lc 22,48), adică de ce transformi sărutul semn de prietenie și salut, în semn de trădare. Ucenicii au înțeles ce urma să se petreacă, dar nu erau siguri ce atitudine să ia și au cerut voie lui Isus Cristos să lovească cu sabia (Lc 22,49). Petru nu a așteptat răspunsul lui Isus și a folosit arma adversarilor, a lovit cu sabia și a tăiat urechea lui Malhus, servitorului Marelui Preot (Mt 26,51; Mc 14,47; Lc 22,50; Io 18,10). Isus Cristos a profitat de incident și a vindecat urechea tăiată (Lc 22,51), ultima acțiune regească de vindecare miraculoasă, cu efecte limitate și trecătoare, după care începe patima, acțiune preoțească cu efecte universale și veșnice. A interzis continuarea violenței (Lc 22,51: încetați, până aici!), cerând lui Petru să pună sabia în teacă (Mt 26,52; Io 18,11), pentru că dacă ar avea nevoie de apărători nu s-ar baza pe doisprezece ucenici cu două săbii, ci pe Tatăl, care i-ar pregăti îndată douăsprezece legiuni de îngeri, dar atunci nu s-ar împlini Scripturile (Mt 26,53-54) și nu ar bea paharul dat de Tatăl (Io 18,11). Gloata înarmată l-a arestat ca pe un tâlhar deja dovedit (Mt 26,55; Mc 14,48-49; Lc 22,52-53), procesul fiind o mascaradă juridică. Arestarea ca a unui tâlhar anunță felul morții, răstignirea rezervată tâlharilor și criminalilor. Ne lăsându-se apărat, ucenici, considerându-se inutili, au fugit cu toții (Mt 26,56; Mc 14,50), cum a fost prevestit la Cina cea de Taină.

Pe un tânăr înfășat în giulgiu (sindon, veșmânt de înmormântare), pus direct pe trupul gol, care-l însoțea pe arestat, au vrut să-l aresteze, dar el a lăsat giulgiu și a fugit în pielea goală (Mc 14,51-52), ca Iosif în Egipt (Gen 39,12), salvându-și viața. Un tânăr îmbrăcat în stolă (veșmânt de ceremonie) va apare la mormântul gol anunțând femeilor mironosițe învierea lui Isus Cristos (Mc 15,46), așa că episodul prefigurează învierea lui Isus Cristos și învierea batezimală.

14. Isus Cristos în fața sinedriului (Mt 26,57-68; Mc 14,53-65; Lc 22,63-71; Io 18,12-14.19-24).

Cohorta, comandantul și slujitorii iudeilor l-au dus pe prizonier mai întâi la Anna mare preot „emerit” (6-15 dC), socrul lui Caiafa mare preot în funcție (18-36 dC), cel care, după învierea lui Lazăr, profetic a sfătuit sinedriu să hotărască uciderea lui Isus, că este mai de folos să moară un singur om pentru popor (Io 18,15-18; cf. Io 11,47-53). Deși „dosarul de urmărire informațională” (DUI), nu putea să nu fie cunoscut de Anna, el cu prefăcută amiciție l-a întrebat pe Isus despre numărul ucenicilor și felul învățăturii (Io 18,19). Isus demască subtil prefăcătoria arhiereului, cu prețul unei palme, afirmând că a grăit pe față, nu în ascuns, tuturor în locuri publice. Pe străzi, lumii, oamenilor simpli. În sinagogi, cărturarilor și fariseilor, iar în templu și preoților (Io 18,20). La argumentul de bun simț, considerat ofensiv, sluga arhiereului răspunde cu o palmă (Io 18,22-23).

După interogatoriul prealabil și privat înainta lui Anna, Isus Cristos a fost trimis la palatul lui Caiafa (Io 18,24), unde era adunat tot sinedriu (Mt 26,57; Mc 14,53; Lc 22,54), care putea condamna la moarte pentru delicte religioase grave, dar executarea sentinței revenea romanilor. Sentința de moarte a fost luată de sinedriu după învierea lui Lazăr (Io 11,53), acum trebuia oficializată cu martori mincinoși, ale căror mărturii nu se potriveau (Mt 26,59; Mc 14,55-56). Până la urmă s-au găsit doi care să-l acuze că a zis că va distruge templul făcut de mână și în trei zile va zidi altul, ne făcut de mână (Mc 14,58; cf. Mt 26,61). Acuză mincinoasă pentru că Isus a zis „dărâmați acest templu” (Io 2,19), deci nu a amenințat cu dărâmarea, ci cel mult s-a lăudat cu reconstrucția. La această acuză Isus a tăcut (Mt 26,62-63; Mc 14,60-61; cf. Is 53,7: chinuit fiind nu și-a deschis gura). Atunci Caiafa a cerut o mărturie sub jurământ: „te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești tu Cristosul, Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 26,63; cf. Mc 14,61; Lc 22,70). Isus a replicat ca și lui Iuda (Mt 26,25), „tu ai zis” (Mt 26,64) sau ca și cohortei (Io 18,5-8), „eu sunt” (Mc 14,62; cf. Lc 22,70: voi spuneți eu sunt). Întrebarea arhiereului conține răspunsul. Isus Cristos a recunoscut titlul rostit de Caiafa fără a se auto declara Mesia, Fiul lui Dumnezeu. A denunțat posibilitatea unui adevărat dialog cu sinedriu (Lc 22,67-68: dacă vă spun n-o să mă credeți, dacă voi întreba, nu răspundeți), mulțumindu-se să afirme: „de acum îl veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta Puterii și venind pe norii cerului” (Mt 26,64; Mc 14,62; Lc 22,69; cf. Dan 7,13-14; Ps 109,1 LXX). La auzul acestor cuvinte Caiafa și-a sfârșiat hainele, în semn de amărăciune și eroare în fața presupusei blasfemii, și a conclus că nu-i mai nevoie de martori, au auzit toți blasfemia din gura lui Isus. Verdictul unanim a fost că Isus Cristos e vrednic de moarte (Mt 26,65-66; Mc 14,63-64; Lc 22,71).

Patimile au început cu scuipări în față, în semn de dispreț, loviri cu palma și cu pumnii peste fața acoperită, cerând să prorocească cine l-a lovit (Mt 26,67-68; Mc 14,65; Lc 22,63-65). Isus Cristos a fost batjocorit ca profet, dar și confirmat ca profet, de împlinirea profeției cu privire la tăgăduirile lui Petru.

15. Tăgăduirile lui Petru (Mt 26,69-72; Mc 14,66-72; Lc 22,56-62; Io 18,15-18.25-27).

După arestarea lui Isus Cristos toți ucenicii au fugit, s-au îndepărtat, numai Petru l-a urmat de departe (Mt 26,58; Mc 14,54; Lc 22,54) împreună cu „un alt ucenic”, ne numit, probabil „ucenicul pe care Isus îl iubea”. Acesta fiind cunoscut arhiereului Anna, a intrat cu Isus în curte și Petru a rămas la poartă. S-a întors înapoi și a vorbit cu portăreasa și l-a introdus și pe Petru în curte (Io 18,15-16). Isus a fost interogat în palatul lui Anna și și-a afirmat identitatea de Mesia Fiul lui Dumnezeu, iar Petru interpelat de trei ori în curte și-a negat identitatea de ucenic (Io 18,17.25.27).

Petru ședea lângă foc și se încălzea, pentru că i s-a răcit și credința din cauza fărădelegii arestării lui Isus Cristos (Mt 24,12). O slujnică a marelui preot, l-a văzut stând în lumina focului (Lc 22,56), a putut să-i distingă trăsăturile și să-l identifice. Privindu-l țintă în ochi i-a zis: „și tu erai cu Nazariteanul, Isus” (Mc 14,67). Petru s-a eschivat, făcându-se că nu știe și nu pricepe despre ce vorbește slujnica (Mt 26,69-70; Mc 14,66-68; Lc 22,56-57; Io 18,17).

Petru s-a retras spre poartă din lumina flăcărilor care i-au trădat identitatea. Bănuind că vrea să fugă, slujnica îl pârește la ceilalți slujitori afirmând că și el a fost cu Isus Nazareul, dar Petru a tăgăduit cu jurământ (Mt 26,71-72; Mc 14,69-70; Lc 22,58; Io 18,25). Cei prezenți au luat parte slujnicei și i-au confirmat afirmația că Petru este dintre ucenicii lui Isus, pentru că este galilean, după cum îl dă în vileag felul de a vorbi, adică dialectul folosit. Mai mult o rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea a mărturisit că l-a văzut în grădină cu Isus (Io 18,26). A treia oră Petru a tăgăduit solemn, cu jurământ și blesteme, că nu îl cunoaște pe omul acela (nu-i rostește numele) despre care vorbesc martorii (Mt 26,73-74; Mc 14,70-71; Lc 22,58-59; Io 18,26-27).

Al doilea cântat al cocoșului (Mc 14,72) și privirile lui Isus Cristos (Lc 22,61), l-au pus pe gânduri pe Petru, care și-a amintit cum i-a profețit Isus tăgăduirile. A conștientizat renegarea și minciuna și a ieșit din curte arhiereului pocăindu-se plângând amarnic (Mt 26,75; Mc 14,72; Lc 22,61-62).