Sfântul mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință; 23 aprilie

Parimii. Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Lc 21,12-19; Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Mucenicului: Fap 12,1-11; Io 15,17-16,2

 Sfântul mare martir Gheorghe (lucrător al pământului) este numit purtător de trofee ale victoriei, ale biruinței lui Isus Cristos Învingătorul Diavolului, al morții și al lumii (Io 16,33: îndrăzniți, eu am biruit lumea). Cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu și este născut din Dumnezeu, biruiește lumea (1 Io 5,4-5), pentru că Isus Cristos care este în creștini este mai mare decât cel ce este în lume (1 Io 4,4).

Isus Cristos înviat promite cununi și răsplată biruitorilor (învingătorilor), nu învinșilor. Învingătorul va mânca din pomul vieții, nu va fi vătămat de moartea a doua, va primi mană și nume ascunse, va primi putere peste neamuri, va fi îmbrăcat cu veșminte albe, va fi făcut stâlp în templul lui Dumnezeu, va ședea pe tronul lui Isus Cristos (Apoc 2,7.11.17.26; 3,5.12.21).

Evanghelia zile face parte di discursul lui Isus Cristos de adio, sau mai bine zis de ”la revedere”, pentru că se va revedea cu apostolii după înviere. Îi avertizează pe apostoli asupra urii, opoziției și persecuției la care vor fi supuși, ca știind dinainte ce-i așteaptă, când se vor întâmpla acele lucruri, să reziste mai ușor și să nu se scandalizeze (Io 16,1.4).

Porunca iubirii reciproce (v. 17), este semn de recunoaștere a ucenicilor lui Isus Cristos (Io 13,35). Nu este o poruncă nouă în mod absolut, ea existând și în Vechiul Testament: ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuși” (Lev 19,18). Noutatea constă în termenul de comparație, nu eu însumi ci Cristos: ”să vă iubiți unii pe alții cum eu v-am iubit” (Io 13,34). Și Isus Cristos ne-a iubit până la capăt (Io 13,1), până la sacrificiul suprem.

Iubirea dintre ucenici este pusă în contrast cu ura de care vor avea parte ucenicii din partea lumii. De la Tatăl prin Fiul în Spiritul Sfânt, iubirea ajunge la ucenici. De la Diavol ura lumii este îndreptată spre Fiul și spre Tatăl (Io 15,23) și apoi și spre ucenici (v. 18), pentru că precum spune proverbul ”nu există slujitor mai mare ca stăpânul său” în a fi prigonit (v. 20) și în a servi spălând picioarele unii altora (Io 13,16).

La apostolul Ioan lumea are o conotație negativă, fiind omenirea păcătoasă revoltată față de Bunul Dumnezeu, omenire în spatele căreia stă Diavolul, ucigașul și tatăl minciunii. Lumea oamenilor răi de care vorbește Isus Cristos este în primul rând lumea iudaică (indirect lumea romană), seminția lui Avram care prin respingerea lui Isus Cristos Adevărul a ajuns copii Diavolului (Io 8,33-44). Față de această lume rea creștinii trebuie să fie ne conformiști (Rom 12,2: nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții, ca să discerneți care este voința lui Dumnezeu). Astăzi lumea față de care creștinii ar trebui să fie neconformiști este lumea finanțelor (mamona) care stăpânește pe oameni și lumea opiniei publice manipulată de mijloacele de comunicare în masă, mai ales prin realitatea virtuală (cf. Papa Benedict al XVI-lea).

Reducând economia divină la aspectul cădere-mântuire lumea apare negativă datorită căderii cauzate de Diavol. În perspectiva creație-îndumnezeire lumea apare pozitivă fiind creația lui Dumnezeu, foarte bună. Dumnezeu iubește lumea oamenilor (omenirea) atât de mult încât l-a dat pe Fiu său unul născut pentru ea (Io 3,16).

O primă cauză a urii din partea lumii, de care au parte ucenicii, este că ei nu aparțin lumii. Dacă ar aparține lumii, conform principiului că fiecare iubește ale sale, lumea i-ar iubi. Dar ucenicii trăiesc în lume fără să-i aparțină (Io 17,14-16), pentru că au fost aleși din lume, și de aceea lumea în loc să-i iubească îi urăște (v. 19), respingându-i ca și corpuri străine. Așa se apără sistemul lumii de corpuri străine.

Dacă lumea modernă laică, atee, anticristică și chiar satanistă, iubește pe creștini și ierarhi lor, înseamnă că și ei aparțin lumii moderne, căreia i-au devenit pe nesimțite complici.

O altă cauză a urii din partea lumii este că nu-l cunosc pe Tatăl care l-a trimis pe Fiul (v. 21). Ignoranța lumii iudaice nu-i scuzabilă pentru că Fiul l-a revelat pe Tatăl prin cuvintele și lucrările săvârșite, minuni publice, vizibile (v. 24). Dar ei au pus sub pază revelația adusă de Isus Cristos (v. 20), în sens negativ de a o încătușa, a o zăvorî ca să nu se răspândească, nu în sens pozitiv de a o respecta. Atitudinea lumii ebraice nu-i bazată pe logică, este irațională, fără temei, împlinind Legea (v. 25; Ps 68,5 LXX) sau spusele profeților, cum va preciza mai târziu Petru la vindecarea ologului de la poarta Frumoasă (Fapte 3,17-18). Ura lumii este bazată pe ură primară, viscerală.

In toiul persecuțiilor ucenicii vor fi întăriți cu mângâierea Mângâietorului trimis de Tatăl (Io 14,26) sau de Fiul de la Tatăl (nu din Tatăl), pentru a da mărturie pentru Isus Cristos (v. 26). În „procesul cosmic” intentat de lume Mântuitorului, Duhul Sfânt Avocat și ucenicii avocați ai apărării  depun mărturie în favoarea lui Isus Cristos, pentru că de la început au fost cu el (v. 27). Mărturia ucenicilor (oi în mijlocul lupilor), va fi universală, înaintea evreilor (sinedrii și sinagogi) și înaintea neamurilor (cârmuitori și regi), mărturie întărită de Duhul Sfânt (Mt 10,16-20).

Excomunicarea creștinilor din iudaism nu a fost o simplă scoatere din clădirea sinagogii. Au pierdut statutul social și privilegiile câștigate de evrei în Imperiul roman. Au fost persecutați ca un cult neautorizat, persecuție la care au colaborat și evreii crezând că aduc închinare lui Dumnezeu, închinare în sensul Vechiului Testament, adică aducerea unei jertfe (Io 16,2).

Isus Cristos nu salvează pe creștini de la moarte martirică (ci din moarte), așa cum nu s-a salvat nici pe sine coborând de pe cruce, cum a cerut trecătorii, căpeteniile sau unul din tâlharii răstigniți cu el (Mt 27,39-44). Martorii, mărturisitorii și martirii primesc răsplată însutită în veacul acesta împreună cu persecuții, iar în veacul ce vine, viață veșnică (Mc 10,30). Având parte de prima înviere, intră direct în Împărăția cerească, în Ierusalimul ceresc, unde domnesc și preoțesc împreună cu Isus Cristos înviat (Apoc 20,6).

Isus Cristos l-a biruit pe Diavol distrugându-i puterea morții și eliberându-i pe aceia care prin frica de moarte erau supuși robiei (Evr 2,14-15). A biruit omorând moartea cu moartea sa, învierea fiind moartea morții. Martirii sunt purtători de biruință, ca sfântul Gheorghe, pentru că murind pentru Isus Cristos au parte de învierea sa, de prima înviere. Biruitorii martiri sunt încoronați și întronizați ca domnitori și preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos (Apoc 20,5-6), în mia de ani de la învierea lui Isus Cristos (prima înviere) până la învierea tuturor (ultima înviere).

Chinuirea creștinilor, uciderea lui Iacob, fratele lui Ioan, și arestarea lui Petru, de către Irod, a fost pe placul lumii iudaice (Fap 12,1-3). Eliberarea miraculoasă a lui Petru adormit în temniță (Fap 12,4-10: apostolul zilei), este o replică la eliberarea (învierea) lui Isus Cristos din mormânt și prefigurează ”prima înviere”, din somnul și temnița morții, de care au parte apostolii, martirii și cei asimilați lor. Isus Cristos a înviat din mormântul-temniță, păzit de strajă, iar Petru a ieșit din temnița-mormânt, păzită strajnic de patru străji (Fap 12,4). Isus Cristos s-a arătat apostolilor și a plecat. Apostoli au fost anunțați de femeile ucenice, dar aceștia s-au îndoit de învierea lui Isus Cristos. Petru s-a prezentat la ceilalți apostoli, dar nu a rămas cu ei. Apostolii au fost prevestiți de slujnica Rode, dar ei s-au îndoit de eliberarea lui Petru (Fap 12,12-17).

Comentariul evanghelie zilei (Io 15,17-16,2), se găsește și la 26 octombrie, sfântul mare mucenic Dumitru, izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni.

 

Postat în Cuvinte liturgice