Apostolul: Fap 6,1-7; Evanghelia: Mc 15,43-16,8
Pentru a crede în învierea lui Isus Cristos, condiția prealabilă este dovedirea faptului că a murit și a fost îngropat. Moartea a fost constatată de sutașul care i-a ”luat pulsul” prin străpungerea coastei cu sulița și îndată a ieșit sânge și apă (Io 19,33-35). Sutașul a confirmat lui Pilat faptul că a murit. Pilat a fost uimit auzind că deja murise (Mc 15,44-45). Trupul mort a lui Isus Cristos nu a fost aruncat într-o groapă comună, cum se obișnuia cu cadavrul unui condamnat dacă nu era cerut de rude, pentru că Iosif din Arimateia l-a cerut de la Pilat. Iosif împreună cu Nicodim, care a adus 100 de litre de smirnă și aloe (32 kg), l-au dat jos de pe cruce, l-au îmbălsămat și înfășurat în giulgiu precum era obiceiul îngropării la iudei (Io 19,39-40). Faptul cu giulgiul curat (Mt 27,59), lăsat de Înviat în mormânt (giulgiu conservat la Torino), este prefigurat de enigmaticul tânăr care în Ghetsimani lăsând giulgiul cu care era acoperit a fugit gol (Mc 14,51-52), tânăr ce reapare și la mormântul gol (Mc 16,5). Au depus trupul lui Isus Cristos într-un mormânt nou („mormânt” înseamnă „amintire” în limba greacă), a lui Iosif (Mt 27,60), tăiat în stâncă (Mc 15,46; Lc 23,53), care era într-o grădină (Io 19,41), noul Eden, o grădină ca cea din Ghetsimani (Io 18,1). Au închis mormântul rostogolind o piatră rotundă mare, probabil o veche piatră de moară (Mc 15,46).
Când toți ucenicii l-au părăsit, Iosif din Arimateia stă alături de Isus Cristos mort. El era membru de vază al sinedriului (Mc 15,43), om bogat (aluzie la profeția din Is 53,9: mormântul lui a fost cu cel bogat), care fusese și el ucenic a lui Isus, dar în ascuns de teama iudeilor (Mt 27,57; Io 19,38), ca și fariseul Nicodim, fruntaș al iudeilor (Io 3,1-2; 19,39) sau alte căpetenii (Io 12,42). Iosif, care ca mulți iudei aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu (Mc 15,43; Lc 23,51), bun și drept, nu a consimțit la condamnarea la moarte a lui Isus Cristos (Lc 23,50-51). Unii (Cristian Bădiliță, Evanghelia după Marcu, Ed. Vremea, București 2015), îl consideră pe Iosif trimis al sinedriului pentru a urmări până la capăt ”cazul” Isus și a le asigura pe căpetenii că ucenicii n-au furat trupul lui Isus. Alții, îl consideră numai un evreu pios grijuliu de a observa legea care nu îngăduia ca răstignitul să rămână peste noapte pe lemn (Dt 21,22-23).
Femeile, care l-au urmat pe Isus Cristos din Galileia (Lc 23,55), au privit cu luare aminte unde a fost pus mortul (Mc 15,47), au pregătit miresme vineri seara (Lc 23,56) și duminică dimineața (Mc 16,1). În prima zi a săptămânii iudaice, a treia zi de la moarte (Lc 24,7), duminică dis-de-dimineață, la răsăritul soarelui (Mc 16,2), femeile merg la mormânt ca să-l privească (Mt 28,1), adică să împlinească plângerile rituale și să completeze ungerea corpului mort (Mc 16,1), gesturi de onoare și serviciu, pe care n-au avut timp să le facă vineri seara, pentru că moartea lui Isus Cristos le-a prins nepregătite de înmormântare. Nu aveau nici miresme pentru îmbălsămare nici mormânt. Iosif și Nicodim au venit pregătiți pentru îmbălsămarea (Io 19,39-40) și au folosit pentru îngropare mormântul nou a lui Iosif, săpat în stâncă (Mt 27,60).
Femeile erau îngrijorate de imposibilitatea rostogolirii pietrei mari de la ușa mormântului (Mc 16,3), pe care o văzuse pusă vineri seara. Dar, ca la moartea lui Isus Cristos și la învierea lui, are loc un cutremur de pământ (Mt 27,51; 28,2), semn apocaliptic al intrării în era escatologică. Un înger al Domnului, coborât din cer, cu aspect strălucitor și veșmânt alb ca zăpada, asemănător cu Isus Cristos la transfigurare (Mc 9,3), rostogolește piatra, foarte mare, de la intrarea în mormânt și revelează taina învierii (Mt 28,2-3; Mc 16,4-5), taină care cutremură pe femei și pe paznicii mormântului (Mt 28,4). Îngerul știe că femeile căutau pe Isus crucificatul (Mc 16,6). O căutare printre morți a celui viu (Lc 24,5), cum și noi căutăm viață în lucrurile moarte. Dar Isus crucificatul a fost înviat de Tatăl, nu a rămas între cei morți, mormântul este gol (Mc 16,6).
Femeile primesc misiunea de a anunța pe ucenici și pe Petru că Înviatul îi va preceda în Galileia (Maestrul care merge înainte ucenicilor), după cum a promis (Mc 14,28: ”după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileia”). Acolo îl vor vedea ca să fie martori patentați ai învierii (Mc 16,7). Petru este indicat cu numele pentru ca nu cumva doborât de rușine și remușcări, ca Iuda, să nu vină la întâlnirea cu Isus Cristos înviat. În viața publică Isus Cristos a poruncit asistenților la miracole să nu-i facă publicitate, dar porunca nu era respectată (Mc 1,44). Acum când trebuia făcută publicitate învierii, femeile cutremurate, de teamă, nu spun nimănui nimic (Mc 16,8). Fără a face publicitate pe drum, probabil ucenicilor le-au spus, pentru că expresia nu exclude pe cei cărora le este adresat mesajul, ca în cazul leprosului: ”vezi să nu spui nimănui nimic, ci mergi și te arată preotului” (Mc 1,44).
Duminica mironosițelor vestitoare, sau mai bine zis duminica femeilor slujitoare, este ziua femeii creștine slujitoare, a noilor Eve. Ziua feministelor (barbatoloizilor) este ziua de 8 martie, iar ziua concubinelor și prostituatelor este Valentin day (ziua iubărețelor).
Din partea laterală a trupului (coastă) lui Adam bărbat (iș) adormit profund (în extaz, toropeală, leșin, cf. Gen 2,21 LXX), Dumnezeu a meștesugit o femeie (ișșah; ”bărbată”) (Gen 2,22-23). După cădere Adam a numit-o pe femeia lui Eva-Viață (Suflet), fiindcă este mama tuturor celor vii (Gen 3,20; 4,1.25), destinată supravețuirii specie umane prin urmași. Viața nouă biologică se concepe în general în dormitor și se sfârșește în adormirea morții trupului.
Mironosițele, Eve-Viață privesc îmbălsămarea și îngroparea lui Isus Cristos, fără a se implica, prefigurând o altă posibilitate de supravețuire, prin înviere. Au prefigurat pe Noua Evă-Viață, Biserica lui Dumnezeu, trup al Noului Adam-Viață veșnică, care concepe viața eternă în mica moarte-înviere a botezului și o naște cu prima înviere de după adormirea morții biologice.
Apostolii, martori și vestitori ai învierii, lipsesc de la rânduiala înmormântării lui Isus Cristos, îngropare de care s-au îngrijit Iosif și Nicodim, reprezentanți de seamă ai Legii vechi, pentru care înhumarea era un act de pietate și caritate (Tob 1,17-18; 2,4.7). Apostoli au lăsat morții să îngroape un mort (Lc 9,59-60).
Mironosițele, împreună cu Iosif din Arimateia și Nicodim, sunt martore oculare ale morții și înmormântării lui Isus Cristos. Fiind și martore ale învierii, mironosițele ca și apostolul Toma, certifică continuitatea existențială între Isus Cristos mort și înviat.
Femeile mironosițe au urmat în școala lui Isus Cristos secția ”asistență socială”. Ultimul act de asistență socială era îmbălsămarea și înmormântarea. De altă asistență socială nu era nevoie. E nevoie eventual de asistență spirituală pentru sufletul celui adormit (slujbe și părăstase). Femeile au prioritate în asistența socială care privește viața socială, în primul rând a trupului, conform principiului ”cine naște hărănește”. Biserica prin diaconia masculină potențează asistența socială legându-o de slujirea preoțească (Fap 6,1-6; apostolul zilei), pentru nașterea din nou ”masculină” din Isus Cristos și Duhul Sfânt. Asistența socială creștină, cu efecte limitate și trecătoare, pentru a nu fi simplă solidaritate masonică, trebuie legată de dumnezeiasca și îndumnezeitoarea Liturghie, de Liturghia darurilor (ofertoriul), de asistența spirituală preoțească cu efecte universale și veșnice.
Ultimul act de asistență socială feminină este plângerea, îmbălsămarea și îngroparea. În cazul lui Isus Cristos acest tip de asistență a fost oferit de doi bărbați, Iosif și Nicodim. Femeile, care l-au asistat pe Isus Cristos din Galileia până la cruce, stăteau și priveau. Moartea lui Isus Cristos le-a luat prin surprindere și nepregătite pentru îngropare. Probabil că sperau că Isus Cristos se va pogorî de pe cruce. De ultimul act de asistență socială feminină (preoția de casă) n-a mai fost nevoie pentru că mortul a înviat. Gestul de ”moașe” a lui Iosif și Nicodim și al ucenicului iubit de lângă cruce (Io 19,26), care au asistat la chinurile nașterii din moarte la viață a lui Isus Cristos, prefigurează începutul asistenței spirituale masculină (preoția de biserică). Asistența spirituală bărbătească începe cu inițierea creștină: botez (moarte, îngropare și înviere cu Isus Cristos); mir (îmbălsămare și împodobire cu Spiritul Sfânt). Continuă cu hărănirea spirituală masculină la masa Cuvântului și a euharistiei, după principiul: ”cine naște hărănește”.
Asistența spirituală (Fap 6,4: rugăciunea liturgică și slujirea Cuvântului) și asistența socială (Fap 6,1-2: împărțirea ajutoarelor și servitul mesei), asigurate cu oferta liturgică liberă, de la zece la sută (zeciuială), la sută la sută, ar trebui să fie cele două picioare cu care Biserica lui Dumnezeu umblă prin lumea aceasta ca străină și călătoare. Pentru a face impactul social al Bisericii mai puțin eficient, statul modern a sustras de la Biserică asistența socială. Asistența socială statală este asigurată cu taxe și impozite obligatorii, de până la 50 la sută din venituri. Nu trebuie ca toți să facă toate slujirile asistenței spirituale și sociale, pentru a evita împrăștierea și superficialitatea. Ca organele unui trup viu, fiecare trebuie să-și îndeplinească bine slujirea specifică spre folosul întregului organism. Cuplurile de slujire, femei ucenice (mironosițe) și bărbați (Iosif și Nicodim), apostoli slujitori ai Cuvântului și diaconi slujitori la mese, trebuie să fie complementare, cum complementară a fost Eva în raport cu Adam, nu egală, colaborând, nu disputându-și întâietatea sau privilegiile, ca „elenizații” și „evreii” din comunitatea creștină apostolică (Fap 6,1). Colaborarea face acțiunea eficientă atât în bine cât și în rău. La prima cădere Adam a colaborat cu Eva (care a avut inițiativa), iar la a doua cădere Sapphira a încuvințat inițiativa soțului Anania (Fap 5,1-2).
Duminica cea mai apropiată de 10 mai, ziua regalității, ar putea să fie duminica regalității unse, regalitate destinată asistenței sociale a întregului popor. Funcția fundamentală a regele uns este să asigure sănătatea și bunăstarea poporului pe care-l guvernează, îl ține în viață.