Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apostolul: Evr 2,11-18; Evanghelia: Mt 2,13-23.
A doua zi după un praznic împărătesc, praznic în care protagonist este Dumnezeu, se amintesc cei ce au colaborat cu Dumnezeu la realizarea evenimentului prăznuit. În cazul Crăciunului, în 26 decembrie facem pomenirea de mama lui Isus Cristos, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, de maternitatea divină. De paternitatea spirituală adoptivă a lui Iosif logodnicul, regească a regelui David și ecleziastică a lui Iacob fratele Domnului, se face pomenire în duminica de după Crăciun.
Evanghelia zilei (Mt 2,13-23: fuga în Egipt sau din Betleem la Nazaret), se compune din trei episoade simetrice: fuga în Egipt (vv. 13-15); uciderea pruncilor inocenți (vv. 16-18); și întoarcerea la Nazaret (vv. 19-23), episoade care explică cum Mesia din Betleem a ajuns Isus Nazariteanul. Episoadele sunt structurate la fel: un ordin; execuția lui; și o „formulă de împlinire” a unei profeții, care indică sensul episodului în planul etern al mântuirii.
Fuga (coborârea) în Egipt din fața lui Irod, ca fuga lui Moise din fața lui Faraon (Ex 2,15), este consecința directă a vizitei Magilor, care avertizați în vis, nu s-au întors la Irod, care avea gânduri criminale, pentru a-i indica locul (casa) unde era Pruncul pe care l-au adorat. Magii s-au retras spre țara lor pe altă cale (Mt 2,12), ceea ce a iritat pe Irod, care declanșează uciderea pruncilor din Betleem și toate împrejurimile lui (v. 16).
Un înger al Domnului a avertizat (binevestit) pe Iosif a doua oră în somn prin vis (v. 13). Așa vizita Dumnezeu pe drepții și înțelepții din Israel. Maria, intuitivă ca femeile, a avut parte de o singură bunavestire. Iosif „visător” a avut parte de patru bunavestiri, pentru că misiunea lui era mai dificilă și bărbații, mai raționali, înțeleg mai greu. În primele trei bunavestiri din cele patru, se repetă verbul a lua (verb tehnic al tradiției divine), a accepta ceea ce se dăruiește din partea lui Dumnezeu: pe Mama Pruncului (Mt 1,20) și pe Prunc și Mama lui (vv. 13.19). Iosif nu a comentat. Tăcut și ascultător, ca și la prima bunavestire, Iosif a acceptat și s-a retras în Egipt în grabă, noaptea (v. 14). A rămas în Egipt până la moartea lui Irod (v. 15). Prin colaborarea unui alt Iosif, „visător” (Gen 37,5-11) și tâlcuitor de vise (Gen 40-41), au ajuns evreii în Egipt.
Tema Egiptului este bivalentă. Pământ al refugiului în timp de foamete, ca în cazul lui Avram sau Iacob (Gen 12,10; 42,1-3), sau în timp de criză politică, ca în cazul lui Ieroboam, liderul scindării împărăției lui Solomon (3 Regi 11,40 LXX). Sau pământ al sclaviei și genocidului, din care Dumnezeu a eliberat pe poporul său prin exod. Exodul este evenimentul prototip. Ori de câte ori Dumnezeu intervine pentru a elibera acționează după „tipicul” exodului.
Sfânta Familie a vizitat Egiptul, leagănul poporului Israel. Maria a vizitat pe Elisabeta și păstorii pe Pruncul născut la Betleem (Lc 1,39-45; 2,15-20). Isus Cristos a coborât și a ieșit din Egipt, l-a vizitat, înnoind istoria mântuiri și împlinind rugăciunea psalmistului: „Dumnezeule al Puterilor, întoarce-te dar și caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o Dreapta ta, și o desăvârșește” (Ps 80,15-16 TM). Ca Iosif, el este binefăcătorul Egiptului. Ca Moise, el este eliberatorul și întemeietorul alianței noi și definitive.
Copilăria lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, se aseamănă cu copilăria lui Israel, popor fiu a lui Dumnezeu. Cuvintele „din Egipt l-am chemat pe fiul meu” (v. 15; Os 11,1 TM), au fost spuse despre Israel, popor fiu a lui Dumnezeu, născut prin exod, dar s-au împlinit în Isus Cristos, numit de Tatăl ceresc Fiul meu iubitul, la botez și transfigurare (Mt 3,17; 17,5). Profețiile adeseori sunt spuse despre unii (sensul istoric prezent), dar sunt împlinite prin alții (sensul profetic viitor).
La primul exod, Faraon a pus la cale uciderea pruncilor evrei în momentul nașterii cu colaborarea moașelor sau după naștere aruncându-i în Nil (Ex 1,16.22), dar Moise, conducătorul viitorului popor evreu, a fost salvat. La noul exod, Irod, noul Faraon, ucide toți băieții din Betleem și din împrejurimile lui (v. 16), dar Isus Cristos, capul viitorului popor creștin, a fost salvat.
Scopul exodului din Egipt a fost religios. Ultima etapă a exodului a fost intrarea în templul din Ierusalim pentru cultul divin. Bunăstarea socială și libertatea politică în pământul făgăduinței sunt consecințele cultului dumnezeiesc.
Coborârea în Egipt și întoarcerea la Nazaret este „exodul sacramental” a lui Isus Cristos. Toată viața istorică a lui Isus a fost un mare exod care a ajuns la împlinire la Ierusalim, exod despre care a vorbit cu Moise și Ilie la schimbarea la față (Lc 9,31). Exodul lui Isus a început cu ieșirea de la Tatăl și venirea în lume (întromenirea; a doua naștere) și s-a sfârșit cu lăsarea Egiptului lumii, trecând prin apele profunde ale morții, și întoarcerea la dreapta Tatălui prin învierea (a treia naștere), înălțarea și intrarea în sanctuarul ceresc (Evr 1,3; 9,12).
Cel care sfințește (Isus Cristos) și cei sfințiți (evreii, urmașii lui Avraam), au aceeași origine, au acelaș Tată, pe Dumnezeu (v. 15; Os 11,1 TM). De aceea Isus Cristos nu se rușinează să-i numească frați, făcându-se în toate asemenea fraților. Având cu frații acelaș sânge și aceeași carne, Isus Cristos, noul Moise, Mare Preot milos și credibil, a putut să moară și prin moarte să-l reducă la neputință pe cel care avea puterea morții, pe Diavol, și să-i elibereze pe aceia care, de frica morții, toată viața lor erau vinovați de robie de tip egiptean (Evr 2,11.14-17: apostolul zilei).
Exodul nostru începe cu nașterea în această lume și se împlinește cu ieșirea din această lume (moartea trupului) și întoarcerea la Tatăl, în locașurile pregătite de Isus Cristos ucenicilor (Io 14,2-3). Întoarcere rapidă după 40 de zile, dacă avem parte de prima înviere, sau întoarcere întârziată după 40 de ani (sau o mie de ani) și traversarea pustiului raiului sau al iadului și după învierea tuturor (a trupurilor) și judecata universală.
Dumnezeu le știe pe toate, dar nu le lucrează el pe toate. Dumnezeu știa nelegiuirea ce o va face Irod și a prezis-o prin profetul Ieremia (v. 18; cf. Ier 31,15, nici LXX, nici TM; unde Rahela, mama lui Iosif și Beniamin (Gen 35,24), simbol matern, plânge pe cei deportați de către asirieni din triburile lui Efraim, Manasse și Beniamin). Nu a împiedicat-o, a îngăduit-o. A respectat libertatea de voință a lui Irod. Cu toată opoziția lui Irod, Dumnezeu și-a realizat planurile sale, dând o mare dovadă a puterii sale.
Actualizarea exodului din Egipt a fost fundamentală pentru istoria mântuirii. Dumnezeu nu a lucrat ascuns, masonic, cu riscul ca din cauza magilor sau a fugii în Egipt să fie uciși pruncii nevinovați. Nu magii sau Iosif a fost autorul uciderii pruncilor, ci cruzimea lui Irod, neconvertit de la gândul ucigaș, după cum nu Petru a fost autorul uciderii paznicilor închisorii, ci nebunia lui Irod Agripa (Fap 12,19). Irod nu și-a schimbat gândul criminal, deși Dumnezeu i-a dat atâtea dovezi, din cartea creației prin magi și din cartea Scripturilor prin cărturari, că dumnezeiască era nașterea Pruncului. Dumnezeu a făcut totul pentru a-l îndrepta, dar Irod nu s-a convertit (cf. Ioan Gură de Aur).
A fost nedreaptă uciderea pruncilor nevinovați ? Da, dar din cauza nedreptății până la urmă va suferi cel ce o face. Celui care o îndură curajos, nedreptatea îi va fi socotită izbăvire de păcate sau dacă nu are păcate, ca pruncii inocenți, îi va fi răsplătită (2 Regi 16,11-12 LXX: David răsplătit cu bine în schimbul blestemului nedrept a lui Semei).
Moartea e sigură. Nu contează când murim (vrâsta), ci cum murim. Drepți sau nedrepți, sfinți sau păcătoși, certați sau împăcați, inocenți sau vinovați.
După moartea lui Irod (v. 19), Iosif este vestit în vis a treia oră să pornească cu Pruncul și Mama lui spre pământul lui Israel (v. 20), ceea ce a și făcut imediat (v. 21). Pe drum a aflat că Archelaos, tiran asemenea tatălui său Irod, domnește peste Iudeea, și s-a temut să meargă acolo. Ne știind ce să facă, a fost înștiințat în vis a patra oră, să meargă în părțile Galileii (v. 22). Acolo s-a stabilit în Nazaret (v. 23), unde a avusese loc bunavestirea Mariei (Lc 1,26).
Cu moartea lui Irod n-au dispărut irozii. Supravețuiesc în toate neamurile. Irozii popoarelor, sataniști promotori ai culturii morții, prin legi scelerate, reabilitează irozi ucigași și caini fratricizi, măcelărind copii inocenți în sânul mamei lor.
Urcarea din Egipt și stabilirea la Nazaretul („Turnul de veghe”) Galileii, n-a fost numai o măsură de siguranță, ci și o necesitate, pentru a împlini anunțul profeților (mai mulți, care ?), că „Nazarinean se va chema” (v. 23), de către el însuși (Fap 22,8) sau de către oameni (Fap 2,22; 3,6; 4,10; 6,14). Ucenicii lui Isus Cristos, în mediul ebraic, erau numiți nazarineni (Fap 24,5), iar în mediu grecesc erau numiți creștini, de la Christos, Mesia, „Cel uns” (Fap 11,26). Nu se știe care profeți pentru că unele cărți profetice au fost arse (Ier 36,23) sau au fost pierdute, cum a fost pierdută, dar regăsită, cartea Legii (4 Regi 22,8). Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament, Nemira 2011, pp. 219-225, propune profețiile din Is 11,1; Ier 23,5-6; Zah 3,8, despre Mlădița, Lăstarul sau Odrasla (neșer, în ebraică), lui Iesei, tatăl lui David. Mlădița din butucul lui Iesei (Is 11,1), va reînnoi (spiritual, nu politic) copacul tăiat al dinastiei lui David, dinastie detronată de robia babiloniană.
Isus Cristos nu se rușinează să se numească sau să fie numit Nazaritean, adică din Nazaretul Galileii, cetate din care nu poate ieși ceva bun (Io 1,46) și regiune din care nu s-a ridicat nici un profet (Io 7,52). Nu localitatea în care ai trăit și nici strămoșii te fac nobil, ci virtutea proprie. De multe ori puțina noblețe moștenită este anulată de răutatea voinței.
Comentariul evanghelie Mt 2,13-23, fuga în Egipt, se găsește și în Duminica după Crăciun.