Apostolul: 2 Cor 6,16-7,1; Evanghelia: Mt 15,21-28
Episodul cu exorcizarea de la distanță a fiicei femeii cananeancă (Mt 15,21-28), relatat și în Mc 7,24-30, s-a petrecut după polemica lui Isus Cristos, cu cărturarii și fariseii veniți din Ierusalim, despre abaterile de la datinile bătrânilor (Mt 15,13: răsaduri ne răsădite de Dumnezeu, care vor fi smulse din rădăcină), prin mâncatul fără spălatul mâinilor, fapt care l-ar face pe om impur (Mt 15,1-20). După întâlnirea cu femeia cananeancă, impură într-un ținut impur, urmează participarea mulțimilor la ospățul mesianic și săturarea lor prin a doua înmulțirea a pâinilor și a peștilor, înmulțire destinată păgânilor (Mt 15,29-39: vezi locul înmulțirii pâinilor (Mc 7,31: ținutul Decapolis) și simbolistica numerelor folosite; 7 pâini și 7 coșuri cu frânturi; 4 mii (4×1000) de bărbaţi săturați).
Isus Cristos nu se spurcă acceptând la fărâmele ospățului mesianic pe o femeie păgână (elenă) din punct de vedere religios și de neam siro-fenician (Mc 7,26), numită de evrei cu numele generic de cananeancă (v. 22), după numele populației care a locuit ținutul Tirului și al Sidonului când au sosit evreii în țara promisă.
Fii lui Dumnezeu (evreii și creștinii), cărora le-a fost încredințați talanții sunt examinați pentru a fi admiși la administrarea Tezaurului divin și la ospățul Împărăției, la bucuria Stăpânului (Mt 25,14-30: pilda talanților). Străinii (cananeii) sunt și ei examinați pentru a fi admiși la pâinea fiilor, la ospățul mesianic, simbolizat de a doua înmulțire a pâinilor și a peștilor, punând la încercare credința lor.
Tirul și Sidonul erau cetăți comerciale înfloritoare, bogate și vicioase a căror cădere va deveni simbolul căderii Marelui Babilon (Iez 27-28; Apoc 18). Păcatul ne acceptării lui Cristos de către cetățile evreiești este mai mare decât cel al cetăților păgâne Tirul și Sidonul, care în ziua judecății vor avea o pedeapsă mai ușoară decât Horazinul și Betsaida (Mt 11,21-22), datorită faptului că unii evrei sunt mai necredincioși decât păgânii.
Isus Cristos s-a retras, silit de împrejurări, în ținutul impur al Tirului și al Sidonului (v. 21) și s-a „ascuns” într-o casă (Mc 7,24: voia să-l nu știe nimeni), pentru un moment de liniște și pentru a se feri de năvala mulțimilor sau de mânia lui Irod care-l executase pe Ioan Botezătorul. Probabil stătea la masă cu ucenicii când a sosit femeia cananeancă, pentru că nu întâmplător a folosit argumentul cu pâinea copiilor care nu se dă câinilor.
Cananeanca ca și samariteana avea două defecte moștenite. Era femeie, ceea ce pentru antici era „un rău necesar”, uneori plăcut. În plus era cananeancă adică descendentă a lui Canaan fiul lui Ham care a făcut publicitate batjocoritoare unui lucru rușinos (goliciunea tatălui beat), fapt pentru care a fost blestemat de Noe ca să fie sluga fraților săi (Gen 9,18-28). Cananeii, simbol al degradării religioase și morale, erau atât de desprețuiți de către evrei, încât nu erau acceptați să treacă la religia iudaică.
Cu cananeanca este singura dată când Isus Cristos se comportă dur și încă cu o femeie. S-a purtat dur nu ca să o ocărească, ci ca să o atragă și să descopere comoara ascunsă în ea. O atitudine pedagogică spre a da o lecție practică ucenicilor bărbați evrei „naționaliști” (respingerea femeii caneaneancă de către Isus Cristos le-a confirmat naționalismul), care disprețuiau pe păgâni. Cunoștea marea credință a cananencei, o femeie păgână, și „caratele” caracterului său și de aceea a supus-o la un examen sever pe care-l trece cu brio, fiind admisă la ospățul mesianic al fiilor (cf. Pr. Nicolae de la Rohia).
„Iată”, cuvânt care anunță un miracol (Lc 1,31: iată vei naște un fiu), o femeie cananeancă l-a întâmpinat (v. 22) și l-a urmat până în casa unde s-a ascuns. Ca și cei doi orbi (Mt 9,27), femeia l-a implorat pe Isus cu titlul mesianic „miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!” (v. 22). Regele mesianic era un binefăcător, care trebuia să asigure sănătatea și prosperitatea poporului. Cananeanca avea nevoie de vindecarea fiicei sale demonizate.
Ispitirea lui Isus Cristos de către cananeancă, ca să-și extindă misiunea și la păgâni, a fost respinsă de trei ori. Prima dată Isus s-a făcut că nu o aude (ureche șută), nu a răspuns, a rămas mut, insensibil (v. 23). Aceasta este atitudinea normală în fața unei ispite. A doua respingere a avut loc la intervenția (pila) ucenicilor ca să o „dezlege”, s-o lase să plece, nu să o alunge. Pe ucenici, mijlocitori nu hăituitori, lamentația imploratoare a femeii i-a mișcat (nu i-a deranja strigătul femeii asemănat cu lătratul unui câine, cu cred unii). Isus Cristos se eschivează și motivează că femeia nu face parte din „parohia sa” evreiască (v. 24: n-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel, cf Mt 10,5-6: restricție impusă și apostolilor). La a treia respingere, care a avut loc după insistența femeii ca să fie ajutată (v. 25: Doamne, ajută-mă!), motivul invocat de Isus Cristos este proverbul, că nu-i bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței (v. 26), adică pâine evreilor și să o dai păgânilor. Evreii erau fii și fiice „de sânge” ai Tatălui ceresc, prin legământul ratificat cu sânge purtător de viață, legământ concentrat în formula: „eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu”, în sensul că „eu vă voi fi Tată și voi îmi veți fi fii și fiice” (cf. 2 Cor 6,16.18, apostolul zilei). Creștinii, Templul Dumnezeului celui viu, sunt fii a lui Dumnezeu în Fiul, chemați la Pâinea fiilor, care este Fiul (Euharistia), la desăvârșirea sfințeniei (2 Cor 7,1), la asemănare cu Dumnezeu sau îndumnezeire, nu numai la simplă mântuire sau salvare dintr-un pericol de moarte. Cananeanca nu era pe lista copiilor lui Dumnezeu primii invitați la ospățul mesianic.
Astăzi mulți părinți „înfiază” animale și iau afectivitatea sau chiar pâinea datorată copiilor ș-o dau animalelor de companie sau mulți copii iau afectivitatea datorată părinților și fraților și o dau cățeilor.
În treacăt fie spus că formula de terminare a liturghiei euharistice, în ritul bizantin, se numește „dezlegare”, nu de tot, adică îngăduință de a pleca acasă pentru o săptămână, după ce am participat la înnoirea liturgică solemnă a Legământului celui Nou în sângele lui Isus Cristos, adică după ce ne-am „legat” cu Legământul cel Nou.
Asemănată fiind cu cățelele, cananeanca nu se simte ofensată, nu se dă bătută. Nu pretinde privilegiile evreilor și nici „frânturile”, bucăți mari de pâine, care au prisosit la înmulțirea pâinilor copiilor (Mt 14,20). Se mulțumește cu foarte puțin, cu firimituri, bucăți mici de pâine, resturi destinate animalelor, rămase de la „ospățul mesianic” zicând: „da, Doamne, dar și cățeii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). Prin răspunsul „mintos” a dat dovadă și de o strălucită inteligență. Examenul de admitere la masa (pâinea) fiilor, prin credință, nu prin moștenire, a fost promovat cu nota maximă.
Ce să admirăm la această femeie: insistența deranjantă, rugăciunea stăruitoare, credința mare, arta dialogului, curajul de a înfrunta o situație ce părea imposibilă sau dragostea femeii pentru copila ei? (cf. Camil Peteu). Inteligentă și umilă l-a „învins” pe examinator.
Când Isus Cristos a întețit refuzul, numind pe evrei fii (v. 26: copii), nu oi ca mai înainte, iar pe femeie cățelușă (v. 24), cananeanca rabdă și crede, întețește rugăciunea stăruitoare, recunoscând condiția ei de roabă a evreilor stăpâni (v. 27), conform blestemului din Geneză 9,25-27 (Canaan blestemat să fie robul fraților lui).
Isus Cristos nu a vrut să fie neascultător față de Tatăl ceresc, care l-a trimis numai la oile pierdute ale casei lui Israel (v. 24). Afirmă regula, dar acceptă excepția, nu din proprie inițiativă, ci presat de insistența ucenicilor și de credința femeii cananeancă. El, trimis să caute și să mântuiască ce era pierdut (Lc 19,10), nu a putut refuza pe femeia care l-a căutat. Isus a ieșit din ținutul (hotarele) lui (v. 21) și femeia din ținutul ei (v. 22), desfințând frontierele geografice, sociale și religioase (a creat un spațiu „schengen”), și astfel au fost posibilă întâlnirea și cu păgânii. Nu o întâlnire programată, ca cea de la templu, cu poporul său, la 40 de zile de la naștere (Lc 2,22-40), ci o întâlnire neprogramată, pe teren neutru, la frontieră.
La nunta din Cana, lui Isus Cristos încă nu-i sosise ceasul manifestării ca Mesia (Io 2,4). Cum evreica Maria, Femeie, noua Evă-Viață (Io 2,4; 19,26: Femeie, cf. Gen 2,23: ișșah, „bărbată”, care derivă de la iș, bărbat, primul nume nobil al Evei-Viață, cf. Gen 3,20), a anticipat, a grăbit timpul iudeilor, declanșând începutul semnelor, așa și Cananeanca, o altă Femeie, Evă-Viață (v. 28: „Femeie, mare este credința ta!”), a anticipat, a grăbit timpul (kairos-ul) păgânilor, care va începe după Rusalii, ospătându-se cu fărâmele de la masa fiilor evrei. Evreii, copii ai lui Dumnezeu prin alegere și alianță, au prioritate la ospățul mesianic. După moartea și învierea lui Isus Cristos, anunțată simbolic grecilor prin asemănarea cu bobul de grâu care trebuie să moară pentru a aduce roadă (Io 12,20-33), și după săturarea fiilor (Mc 7,27), vor participa și păgânii la pâinea fiilor, care este Fiul (euharistia), la frânturi nu numai la fărâme, prin mijlocitori, în casa Domnului, unde trupul lui Isus Cristos se ascunde (Mc 7,24) sub chipul pâinii și al vinului.
Isus a admirat credința mare a femeii păgâne (v. 21: femeie, mare este credința ta), așa cum a admirat și credința sutașului roman, și el păgân (Mt 8, 10: „la nimeni în Israel n-am găsit atâta credință”) și a vindecat pe copila femeii cananeancă, de la distanță prin cuvânt activ (verb), folosind „telecomanda” verbală. De la distanță, din cer, prin Spiritul Sfânt și prin mijlocirea (telecomanda) apostolilor, trimiși în toată lumea la toată făptura (Mc 16,15), prin Pâinea fiilor, prin Euharistia din casa Domnului, va acționa Isus Cristos pentru mântuirea păgânilor.
Femeia cananeancă, îngrozită de gravitatea posesiei demonice, s-a rugat pentru sine. A folosit de trei ori apelativul Doamne, nume atribuit lui Isus Cristos după înviere: „miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!” (v. 22), „Doamne, ajută-mă! (v. 25) și „da, Doamne” (v. 27). Nu s-a rugat pentru fiica minoră îndrăcită, pentru că fiica nu era conștientă de gravitatea bolii. Rugăciunea și marea credință a mamei are consecințe benefice (vindecătoare) asupra copiilor, care sunt dependenți de părinți până la căsătorie. Rugăciunea perseverentă (stăruitoare), rezultat al credinței mari, este eficace, chiar dacă este inoportună și supărătoare precum a fost și a prietenului de la miezul nopții (Lc 11,5-8). Mijlocirea femeii cananeancă pe lângă Isus Cristos a fost mai eficientă decât mijlocirea apostolilor, pentru că a fost mai plină de credință și mai stăruitoare.
După cum ne rugăm și în Tatăl nostru, oamenii ar trebui să împlinească voința lui Dumnezeu (Mt 6,10). În acest caz Dumnezeu împlinește voința femeii: „fie ție cum voiești”, zice Isus femeii (v. 28). În alte cazuri Isus Cristos zice numai „mergi, să-ți fie după cum ai crezut!” (Mt 8,13). Credința mare, adeziune totală la cel în care crezi, te face să intri în căile planului divin. Voința umană a credinciosului este asimilată de voința divină și astfel devine eficientă (lucrătoare), se împlinește.
Când femeia caută să te seducă sau demoni să te ispitească, trebuie să fii mut, insensibil (ca Isus Cristos la prima respingere a femeii cananeancă). Dacă accepți dialogul (ca Isus la a doua respingere a femeii cananeancă) vei fi învins (ca Isus după a treia respingere a femeii cananeancă). Isus Cristos a ispitit (examinat) pe cananeancă și a fost ispitit (încercat) și s-a lăsat „învins” de credința femeii cananeancă și de iubirea de oameni, pentru că nu există nici o vinovăție când se acționează din iubire, pentru a face un bine, destinat pentru moment numai oilor pierdute ale casei lui Israel. A călcat o restricție provizorie, nu una absolută, anticipând și prefigurând accesul prin apostoli al păgânilor la ospățul mesianic, la Pâinea fiilor, când Isus Cristos înviat va acționa de la distanță, de la dreapta Tatălui, prin Duhul Sfânt, în casa Domnului, Biserica, Trupul său.