Apostolul și Evanghelia zilei și ale morților: Apostolul: 1 Cor 10,23-28; 1 Ts 4,13-17; Evanghelia: Lc 21,8-9.25-27.33-36; Io 5,23-30
Israel, poporul fiu a lui Dumnezeu, era o „persoană corporativă”. Când un evreu credincios murea era „adăugat la poporul său” (Gen 15,8: despre Avraam; 35,29: despre Isaac; 49,29.33: despre Iacob). Moartea nu era un act solitar, ci solidar, obștescul sfârșit. Viața veșnică era înțeleasă ca înviere (Os 6,1-2; Dan 12,1-3). Nu numai înviere individuală, ci înviere colectivă a întregului popor, lucrare a Duhului Sfânt, cum este descrisă în Iez 37,1-14.
În formă explicită și elaborată rugăciunea (jertfa) pentru cei morți o găsim 2 Mac 12,39-46 LXX, unde, cu gândul la învierea morților, se decide să se facă jertfă pentru păcat, pentru ca cei morți cu evlavie să fie dezlegați de păcate.
Contextul evangheliei morților (Io 5,23-30), este intenția iudeilor să-l omoare pe Isus Cristos, sub pretextul că nu respecta (dezlega) sabatul și că s-a numit Fiul lui Dumnezeu, făcându-se egal cu Dumnezeu (Io 5,16.18). Răspunsul și apărarea lui Isus Cristos a fost că el acționează, nu ca și creator călcând sabatul, ci ca susținător al creației, ca guvernator, ca suveran (împărat, rege) judecător (vv. 22.27), dătător de viață (vv. 21.26), funcție primită de la Tatăl, nu prin participare, ci prin ființă, fiind Fiul lui Dumnezeu și Fiu al Omului.
Tatăl, Fiul și Duhul au lucrat împreună la crearea cosmosului. După terminarea creației s-au odihnit de acest tip de activitate, odihnă a cărei imagine este sabatul (Gen 2,2-3). Dar Dumnezeu continuă să acționeze cu alt tip de activitate, cea de guvernare a creației, ca providență, ca rege judecător susținător al vieții. Isus Cristos identifică activitatea sa, nu cu cea de creator, ci cu cea continuă de suveran judecător, ca Tatăl ceresc (Io 5,17), făcând tot ce face Tatăl (Io 5,19). Prin urmare a respectat semnificația sabatului ca odihnă după ce a terminat de creat lumea.
Marele proces al lumii, în care Isus Cristos este judecător suprem, a fost inaugurat odată cu prima venire a Fiului lui Dumnezeu, când Tatăl i-a dat Fiului toată puterea-autoritatea (exousia) supremă de a judeca, a cerne și discerne, a separa, a tria spre a promova (Io 5,22.27), fără a condamna definitiv (osândă provizorie), judecată de mântuire, de susținere a vieții (Io 3,17; 12,47) și se va termina cu venirea ultimă și cu judecata universală și finală, din ziua de pe urmă, judecată de separare cu promovare și cu condamnare definitivă (osândă veșnică) la distrugere a morții și a rebuturilor (Mt 25,31-46; Apoc 20,14-15).
Judecata (krisis) de mântuire, cu drept de apel, judecata credinței și a convertirii, constă în a alege acum între viață și moarte, între Dumnezeu Tatăl și Tatăl minciunii (Diavol), între Cristos-Viață și Anticrist-Moarte, între lumină și întuneric, între bine și rău (Io 3,18-21). De fapt are loc o autojudecată, o alegere între a auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și a trăi în „raiul bisericesc” deschis la Betleem (înviere spirituală anticipată), din izvorul vieții integrale (vv. 24.26) sau a nu auzi și a rămâne în moarte spirituală (v. 25), în urmările izgonirii din rai. Autojudecată de mântuire, judecata credinței, cu opțiunea pentru ascultarea de cuvântul lui Isus Cristos și a crede în Tatăl ceresc și în Fiul său Unul-născut, echivalează, anticipă și anulează judecata escatologică de condamnare la moarte fără drept de apel (v. 24: are viață veșnică și nu va ajunge la judecată, ci s-a mutat din moarte la viață; cf. Io 3,16-18).
Cuvintele-fapte ale lui Isus Cristos, Viața personificată, respinse voluntar, ne primite în această viață, vor fi judecători (acuzatori) în ziua de pe urmă a judecății finale (Io 12,48). Nu va fi valabilă scuza că nu am știut.
Acum învie spiritual numai cei care vor să audă glasul Fiului lui Dumnezeu (vv. 24-25), minune care n-ar trebui să ne mire (v. 28). Dar va veni ceasul minunii minunilor, când sufletele tuturor morților vor auzi glasul Fiului Omului, auz care va contribui la învierea escatologică a tuturor trupurilor (v. 28). Pentru cei care au făcut fapte bune, înviere spre viață veșnică, iar pentru cei care au săvârșit josnicii, înviere spre judecata de osândă (v. 29; Dan 12,2), adică înviere spre condamnare la a doua moarte în balta de foc (Apoc 20,14).
Cel ce a adus la ființă cele ce nu existau, va putea să aducă la viață pe cei care au existat odată și au murit. Lucrarea și puterea care a creat, va și învia trupul, va recrea trupul (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei).
La sfârșitul lumii, primii care vor auzi glasul Fiului Omului sau al arhanghelului, vor fi cei care l-au auzit, l-au primit pe Isus Cristos și au adormit-murit în Cristos (moartea este adormire și odihnă pentru că creștinii morți biologic trăiesc, cf. Io 5,25). Ei vor învia întâi (1 Tes 4,16; apostolul morților). Creștinii pe care parusia ultimă îi va prinde în viață, vor fi transformați, instantaneu morți și înviați (1 Cor 15,51-53) și conduși împreună cu cei înviați la întâlnirea cu Domnul în văzduh, pentru a fi pururea cu Domnul (1 Tes 4,17).
În toate cuvintele tale, adică în tot ceea ce faci și gândești, adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și-n veac nu vei mai păcătui (Sir 7,36 LXX). Cele de pe urmă, sau de apoi, ale omului sunt evenimentele finale ale condiției umane: moartea, judecata, promovarea sau corigența.
Creștinul prin taina botezului a anticipat moartea, împreună cu Isus Cristos a murit și a înviat (Rom 6,8) și trăiește mortificat, omorând mădularele firii pământești (Col 3,5). Slujba de înmormântare este un ultim act al botezului creștin unic pentru că este continuu, dacă cel adormit în Domnul are parte de prima înviere. Dacă nu are parte de prima înviere este necesar și botezul focului purgatorului iad.
În taina pocăinței (și post) se înnoiește botezul pângărit și se realizează o anticipare a judecății private și a judecății universale. Are loc o autojudecată, spre a nu fi judecați odată cu lumea (1 Cor 11,31-32). În tribunalul pocăinței Isus Cristos este judecătorul suprem (mărturisirea se face în fața icoanei lui Cristos). Penitentul este acuzatul și acuzatorul. Duhovnicul este martorul și grefierul care anunță în numele judecătorului suprem sentința iertării.
Dacă cele de pe urmă, moartea și judecata cu sentința de iertare sunt depășite, sunt în trecut, înseamnă că înainte, în viitor, avem numai viața, iar moartea trupului este pe drept cuvânt numită adormire, somn (1 Tes 4,13) și intrare în odihnă sabatică, iar învierea trezire, sculare. Cine a terminat agricultura spirituală a smulgerii patimilor și a cultivării virtuților va intra în odihna purgatorul raiului sau în cer dacă a ajuns maturitatea spirituală (Ef 4,13: la omul desăvârșit, la măsura staturii plinătății lui Cristos), iar cine nu a terminat-o în muncile purgatorul iadului, unde buruienile patimilor rămase vor fi stârpite cu erbicidul focului pentru cei care se vor căi. În rugăciunile pentru morți din ritul bizantin, cererea care intervine cel mai des este cea pentru odihna din rai a sufletului adormitului rob a lui Dumnezeu mutat dintre noi.
Totodată slujba înmormântării este și o festivitate de absolvire a școlii vieții (cu invitați, flori, discursuri și „banchet” fără absolvent) și de admitere în Rai sau în Împărăția cerească, și un prim recurs la sentința judecății particulare dacă este defavorabilă, adică este reconfirmată condamnarea inițială, de după căderea protopărinților, la închisoarea iadului, pentru că am repetat greșeala lui Adam și Eva, fiind mai vinovați decât ei, pentru că am greșit ca oameni maturi care au experimentat consecințele păcatului.
Universul sau cosmosul creat are un „trup” vizibil, material, nerațional, sensibil și un „suflet” invizibil, spiritual, rațional, inteligibil. Trupul cosmosului este muritor ca trupul oamenilor, iar sufletul cosmosului (lumea îngerilor) este nemuritor. La învierea (eliberarea) trupurilor oamenilor, întemnițate de moarte, va învia (elibera) și trupul cosmosului, creația care geme sub robia stricăciunii (entropiei), așteptând arătarea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,19-23).
Învierea spre viață a trupului cosmosului se va realiza datorită împărtășaniei cu trupul lui Isus Cristos, prin intermediul trupului mort, sacramentalizat, al creștinilor. Când trupul omului se integrează în țărâna din care a fost luat, nu se întoarce în pământ o simplă țărână, ci o țărână sacramentalizată, botezată, miruită, cuminecată cu trupul și sângele lui Isus Cristos. De aceea slujba înmormântării creștine este o rânduială de împărtășanie a cosmosului cu trupul lui Isus Cristos prin intermediul corpului unui mădular al Trupului lui Isus Cristos. Cum nu ne cuminecăm cu împărtășanie împachetată sau arsă, nici cosmosul nu ar trebui împărtășit cu trup împachetat în sicriu și beton sau cu cenușă (trup ars în crematoriu).
Prima moarte, moartea trupului defunctului (scos din funcțiune), adică separarea provizorie a sufletului de trup, nu este numai o pedeapsă pentru păcat (Rom 6,23: plata păcatului). Ea este și un act de iubire a lui Dumnezeu, ca răul să nu fie etern (cf. Rugăciunea de dezlegare la morți). La fel, anihilarea în gheenă, cu moartea a doua, a trupului înviat și a sufletului care s-au separat de izvorul vieții (Mt 10,28), anihilarea Diavolului și a iadului (Apoc 20,10.14), în focul gheenei, va fi un act de iubire a lui Dumnezeu, ca întradevăr răul să nu fie veșnic.
Vezi și sâmbăta săptămânii 7 a Paștilor, din ajunul Rusaliilor.