Duminica după Înălțarea sfintei Cruci; costurile uceniciei

Apostolul: Gal 2,16-20; Evanghelia: Mc 8,34-9,1

 Contextul biblic al evangheliei de azi este examenul de maturitate al apostolilor cu mărturia lui Petru: „Tu ești Cristosul (Mesia)” (Mc 8,27-30); anunțarea tainei suferinței, morții și învierii lui Isus Cristos, prin care se precizează ce fel de Mesia este Isus și indicarea temei examenului de licență al apostolilor; „reproșurile” diplomatice a lui Petru care nu poate concepe un Mesia ucis și propune ocolirea crucii (Mc 8,31-33; Mt 16,21-23). Evanghelia de azi precizează că pentru a fi ucenic nu ajunge numai a-l mărturisi pe Isus Cristos cu gura ca Petru, sau numai a-l urma ca mulțimile de „suporteri” (Lc 14,25), ocolind calea crucii. Ucenicia, urmarea lui Isus Cristos cu un pas înapoia Maestrului, presupune lepădarea de sine, purtarea crucii personale (autocrucificarea) și însoțirea călăuzei sau comandantului Isus Cristos chiar cu prețul vieții (v. 34). Ucenicia creștină deplină se realizează în viața călugărească.

Fără lepădarea de rude, ba chiar de propria viață și de tot ce ai nu poți fi ucenic a lui Isus Cristos (Lc 14,26-27.33). Ne avem pe noi, avem rude și avem avere. De noi (sine) ne lepădăm prin ascultare de bunăvoie și arătarea gândurilor duhovnicului (exagoreusis). De rude (Lc 14,26), ne lepădăm prin înstrăinare și celibat de bunăvoie, ne mai creând noi rude prin căsătorie și urmași. Creștinul căsătorit este împărțit. Se îngrijește de cele ale lumii, cum să-i placă soției, pe când celibatarul se îngrijește de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, ca să fie sfânt în trup și în duh (1 Cor 7,32-34). De avere ne lepădăm prin sărăcie de bunăvoie.

În vechime elevul (școlarul) era dus la maestru de către pedagog și readus acasă după un număr de ore. Ucenicul abandona familia și vechiul stil de viață și adera la stilul de viață al maestrului. Se năștea la o viață nouă. Maestru era noul părinte, gradul întâi de rudenie. Rudele trupești treceau pe locul doi și trei ca și grad de rudenie (Mt 10,37). Așa, de exemplu, a fost renăscut Onisim ca ucenic a lui Pavel (Filimon 10: „te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele”). Cel ce aderă la Isus Cristos, Noul Născător al umanității, Noul Adam, devine un singur duh cu el (1 Cor 6,17), relație veșnică, mai puternică decât aderarea soțului la soție cu care devine un singur trup (Gen 2,24). Rudenia trupească este trecătoare, moartea o anulează.

Sinele uman, diferit de eu, se manifestă cel mai puternic prin libera voință. Lepădarea de sine (a muri nouă înșine) este lepădarea de egoism (iubirea trupească de sine) și de propria voință pentru a împlini voința lui Dumnezeu, ca și Cristos (Io 6,38: am coborât din cer nu ca să fa voia mea, ci voia celui care m-a trimis), trăind ca rob și copil a lui Dumnezeu, total dependent de Dumnezeu. Robul este el însuși proprietatea stăpânului. Robul sau copilul nu are proprietate personală numai îmbrăcămintea (Lc 14,33: sărăcie de bună voie). Nu acționează după voința proprie, împlinind voința stăpânului exprimată prin poruncile sale (ascultare de bună voie). Lepădarea, tăgăduirea, negarea, de sine, implică arestarea și condamnarea la moarte prin răstignire a sinelui, „mortificarea” lui, înainte de moartea trupului. Lepădarea de un semen înseamnă înstrăinarea de el. Așa s-a lepădat Petru de Isus Cristos afirmând că nu-l cunoaște (Mt 26,69-75). Lepădarea de sine este înstrăinare de sine, de părerea sau imaginea pe care noi (sau alții) o avem despre noi. Eul este ceea ce întru adevăr suntem (cf. Camil Peteu).

În vechime condamnații la moarte prin răstignire (condamnare rezervată străinilor și sclavilor), erau obligați să-și ducă singuri crucea până la locul răstignirii. Ucenicul lui Cristos în lumea aceasta este unul care conștientizează că este străin și călător în lumea aceasta și acceptă  crucea ca semn al condamnării la moarte, pentru ca răul să nu fie etern. Viața pe pământ a ucenicului lui Cristos este un drum al crucii, cu sinele răstignit, drum care începe la botez cu acceptarea condamnării la moarte și se termină la locul execuției, la mormânt. Unii ucenici ai lui Isus Cristos și ucenicii martiri, cunosc dinainte momentul și împrejurările morții fizice, așa cum și Martirul Cristos le-a cunoscut și anunțat de trei ori ucenicilor săi.

Un ucenic a lui Cristos, pusnic, este anunțat că îl caută fratele său ca să împartă moștenirea fiindcă a murit tatăl lor. El trimite vorbă fratelui spunând că a murit înaintea tatălui său.

Cei care poartă crucea personală (trupul sau destinul), adică sunt însemnați pe frunte cu semnul crucii (taw), se deosebesc de ceilalți prin gemete și suferință pentru nelegiuirile din jurul lor, nelegiuiri față de care au murit (Iez 9,4). Drumul crucii este drumul pocăinței, al autocrucificării față de păcat, drum care începe cu moartea tainică a botezului și se termină cu moartea fizică a trupului, după purtarea crucii și atârnarea pe cruce.

Cine vrea să-și salveze viața trupului, așa cum i-a propus Petru lui Isus Cristos (Mt 16,21-23) sau cum a gândit unul dintre tâlharii răstigniți cu Isus Cristos, o va pierde. Trupul mai devreme sau mai târziu tot va muri. Cine își pierde viața trupului pentru Cristos și Evanghelie, prin martiriu roșu sau alb (ascetic), își salvează sufletul/viața (acelaș cuvânt în grecește: psychen), suflet mai valoros decât toată lumea aceasta pieritoare, pentru că poate fi înveșnicit (vv. 35-36). Este imposibil să-ți salvezi sufletul/viața de unul singur, prin schimb comercial, fără Isus Cristos (v. 37). Martirul își pierde trupul, pierdere recuperabilă prin învierea trupului, pentru a nu-și pierde înveșnicirea sufletului sau viața veșnică, prin apostazie, pierdere irecuperabilă.

Unii dintre ascultătorii lui Isus, ucenicii Petru, Iacob și Ioan, înainte de a gusta moartea, au văzut Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, la schimbarea la față, înviere anticipată (Mc 9,2-8). Alți ucenici, au văzut Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, la învierea lui Isus Cristos, transfigurare eternizată. Privilegiul gustării Împărăției lui Dumnezeu, încă din viața aceasta (Evr 6,4-5: gustarea darurilor cerești și a puterilor veacului viitor) este și a unora dintre ucenicii lui Cristos, isiaștii contemplativi, apărați de sfântul Grigore Palamas.

A fi ucenici total a lui Isus Cristos (ardere de tot, holocaust) este un privilegiu atât pentru viața aceasta cât și pentru viața de după moartea trupului. Privilegiul de a fi ucenici martiri este că, după moartea trupului, martirii vor beneficia de „prima înviere”. În perioada lungă (mia de ani), de la învierea lui Isus Cristos până la învierea tuturor (Apoc 20,4-6), vor domni și preoți în cer, în Ierusalimul ceresc, împreună cu Isus Cristos înviat. Privilegiu pentru viața aceasta este intrarea de acum în Împărăție și faptul de a putea beneficia de carismele (puterea) Spiritului Sfânt (puterile lumii viitoare: Evr 6,5), așa cum, de exemplu, au beneficiat cei 70 de ucenicii trimiși într-o misiune de antrenament (Lc 10,17-20: putere asupra demonilor). Binele înfăptuit pe pământ este restrâns la puțini oameni în puținul timp al vieții pământești. Binele înfăptuit din Ierusalimul ceresc, ca preoți creștini (Apoc 20,6: preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos) este pentru toți oamenii, tot timpul, adică universal în spațiu și timp.

Chemarea lui Isus Cristos la opțiunea uceniciei s-a adresat mulțimilor și apostolilor (Mc 8,34). Ucenicia este un privilegiu pentru cine vrea (Mc 8,34: dacă vrea cineva să mă urmeze) și pentru cine poate. Isus Cristos, îndrăgostit (iubitor) de oameni, caută să atragă voința în mod liber, prin iubire jertfelnică, nu prin forță, teamă sau interes. Putința de a te lepăda de toate (jertfă totală, martiriu alb) și a merge până la martiriu roșu trebuie verificată înainte de angajare, așa cum se verifică puterea financiară înainte de a începe construirea unui turn sau puterea militară înainte de a începe un război (Lc 14,25-33). Ucenicii sunt angajați la zidirea Ierusalimului ceresc și la războiul invizibil cu duhurile răutății din văzduh, duhuri care încearcă să împedice comunicarea între pământ și cer.

Cine nu poate fi ucenic total (jertfă parțială) nu-i discriminat, având alte șanse. Cine crede cu toată inima în învierea lui Isus Cristos și mărturisește cu gura pe Isus ca Domn, va fi mântuit (Rom 10,9), dacă va înfăptui cel puțin dreptate. De cine se rușinează de moartea rușinoasă, batjocoritoare, de pe cruce a lui Isus Cristos și de cuvintele sale și nu-l mărturisește, se va rușina și Fiul Omului când va reveni în slavă (v. 38). Cine primește și miluiește pe ucenicii apostoli a lui Isus Cristos va primi răsplată de ucenic. Consecința identificării ucenicului cu Isus Cristos este că cine primește un ucenic apostol, caracterizat cu apelativul biblic de „profet” și „drept” sau un părinte spiritual, primește pe Apostolul Tatălui, Isus Cristos și pe Părintele (Tatăl) ceresc și va primi răsplată de ucenic profet și drept. Chiar și minimul de dărnicie, un pahar de apă rece, dat unui ucenic va fi răsplătit (Mt 10,40-42). Chiar și caritatea inconștientă a „drepților” (Mt 25,37.46) față de frații mici ai lui Isus Cristos (Mt 25,40.45), va fi recompensată cu moștenirea Împărăției, a vieții veșnice, după judecata finală și universală (Mt 25,34.46). Pentru ucenicii totali Isus Cristos este mântuitor direct. Pentru ceilalți poate fi mântuitor mijlocit de ucenicii deplini.

Isus Cristos este modelul suprem de Ucenic total (jertfă totală prin martiriu) și Apostol al Tatălui, iar Pavel exemplu de ucenic total și apostol a lui Isus Cristos.

Saul din Tars după întâlnirea personală cu Isus Cristos Înviatul, pe drumul Damascului (Fap 9,3-6), a devenit apostol al neamurilor (Fap 26,17), asemănător cu cei doisprezece apostoli, cu care s-a consultat, pentru a nu fi alergat în zadar (Gal 2,1-2). Pavel a fost îndreptățit prin credința în Isus Cristos, prin adeziune totală la Isus Cristos, și nu prin precedentele fapte ale Legii, care singure nu pot îndreptății, că dacă ar putea îndreptății, atunci Isus Cristos a murit ”gratis” (dôreán), adică fără nici un câștig, degeaba (Gal 2,21). Identificarea ucenicului Pavel cu Isus Cristos, a fost totală, pentru că a fost răstignit împreună cu Isus Cristos, încât nu mai trăia el viața spirituală, ci Isus Cristos trăia în el, iar viața biologică (în carne, sárx) o trăia prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru el și pentru toți oamenii (Gal 2,19: apostolul zilei). Ucenicul și apostolul Pavel la sfârșitul vieții biologice s-a mutat la Domnul (2 Cor 5,8), având parte de prima înviere, de învierea lui Isus Cristos.

Acelaș comentariu la aceeaș evanghelie (Mc 8,34-9,1), se găsește și în Duminica 3 a sfântului și marelui Post.

Postat în Cuvinte liturgice