Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Io 12,28-36; Laude; Doxologia Mare. Crucii Tale ne închinăm; Antifoanele, Apostolul și Evanghelia Înălțării Crucii: 1 Cor 1,18-24; Io 19,6-11.13-20.25-28.30-35. Post și ajun
Crucea, altar de jertfă.
Isus Cristos săvârșește minuni, dintre care cele mai multe sunt de vindecare, ca semne ale sosirii erei mesianice și ca semn al dumnezeirii sale, dar nu mântuiește prin minuni ci prin suferință, prin jertfa crucii și prin înviere. Jertfa Crucii fiind mântuitoare este „făcătoare de viață” prin înviere. Sufletul este vindecat de boala păcatului prin jertfa Crucii, iar trupul este vindecat de boala morții prin înviere.
Salvarea trupului de la moarte este o ispită diavolească la care a fost supus și Isus Cristos de către trecători, preoți și cărturari, care-i cereau, că dacă este Fiul lui Dumnezeu să se coboare de pe cruce (Mt 27,39-44). Salvarea sufletului, vindecarea prin convertire și iertarea păcatelor, suflet care supravețuiește morții trupului, este importantă, pentru că nu este indiferent în ce starea așteaptă sufletul învierea trupului și judecata universală.
Isus Cristos și-a luat crucea, a înălțat-o, când a acceptat să moară pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. A anunțat de trei ori ucenicilor perspectiva morții pentru înviere și s-a îndreptat cu hotărâre fața (și-a întărit fața) spre Ierusalim unde se va și împlini exodul despre care a vorbit cu Moise și Ilie la transfigurare (Lc 9,31.51). Purtarea fizică a crucii o va face, ajutat de Simon din Cirene (Mt 27,32), între pronunțarea condamnării la moarte și execuția de pe Golgota.
Răstignirea și apoi moartea, de tipul morții pe cruce, este necesară pentru a ne izbăvi din asemănarea cu dobitoacele, prin căderea în cunoaștere numai sensibilă, trupească, dobitocească, care confundă binele cu plăcerea și răul cu durerea. „Dobitocul din noi” trebuie stăpânit, înfrânat, răstignit. Moartea trupului este lăsată de Dumnezeu ca pedeapsă pedagogică pentru păcat, dar și act de iubire de oameni, ca răul să nu fie etern și pentru că așa cere folosul sufletului (cf. Slujba înmormântării, Rugăciunea de dezlegare).
Trei obstacole separă pe om de Dumnezeu: condiția de creatură, păcatul și moartea, ultima consecință a păcatului. Obstacolul condiției de creatură este depășit prin taina întromenirii. Dacă nu ar fi fost căderea omului, s-ar fi realizat tot planul lui Dumnezeu de îndumnezeire a omului, prin întrupare. Căderea a ridicat în calea lui Isus Cristos obstacolele păcatului și al morții, obstacole depășite prin cruce și înviere. Prin urmare o cheie de înțelegere a tainei Crucii este „taina” păcatului, a fărădelegii, a păcatului lui Adam și al Evei, care au căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu dobitoacele.
Taina Crucii se exprimă prin formule paradoxale. Prin moarte la viață. Prin pierdere la câștig (Mt 16,25: cine își pierde viața din cauza lui Cristos o va găsi). Dăruind vei dobândi.
Crucea este simbolul suferinței, al jertfirii și al morții trupului acceptate cu îndelungă răbdare, numai din iubire. Semnul iubirii adevărate și supreme este jertfa. Nimeni nu are iubire mai mare decât cel ce își dă viața pentru cel pe care-l iubește (Io 15,13). Cu iubire suntem mereu datori (Rom 13,8), pentru că datoria iubirii se plătește total cu jertfă totală.
Decât jertfele necurmate de animale, Dumnezeu aprecia la evrei mai mult jertfa de laudă, care-l preamărește pe Dumnezeu (Ps 49,8.14.23 LXX), pentru că ne-a dăruit totul. Creștinii sunt îndemnați să aducă prin Isus Cristos lui Dumnezeu, jertfa continuă a laudelor, adică rodul buzelor care se roagă și mărturisesc Numele lui Dumnezeu, jertfa binefacerii și a comuniunii (Evr 13,15-16) și jertfa vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu a trupului (Rom 12,1), prin post și slujire de robi a dreptății (Rom 6,19). La evrei liturghia continuă era în primul rând sacrificială și secundar imnică, de laudă. La creștini liturghia continuă este jertfa de laudă și săptămânal euharistică (sacrificiul lui Cristos integral, Cap și Trup). În cer liturghia este numai imnică (cf. Apocalipsa lui Ioan).
- Crucea, tron împărătesc.
Înălțarea pe tronul Crucii este prima treaptă a înălțării lui Isus Cristos ca Împărat al iudeilor și Împărat al împăraților, funcție despre care a fost cercetat de către Pilat în procesul politic, proces în care cuvântul „rege” apare de 11 ori (Io 18,33.37; 19,3.12.14.15.21) și cuvântul „împărăție” de trei ori (Io 18,36). Împăratul se îngrijește de sănătatea și hrana poporului. Isus Cristos ne vindecă de boala sufletească a păcatului prin jertfa Crucii și ne hărănește continuu cu pâinea Cuvântului vieții și învierii și cu trupul și sângele său sub chipul pâinii și al potirului cu vin.
Încoronarea lui Isus Cristos cu spini trimite la spinii și pălămida destinați lui Adam după cădere (Gen 3,18), iar îmbrăcarea cu haină purpurie trimite la tunica de piele cu care au fost îmbrăcați Adam și Eva goi de har (Gen 3,21), destinați a fi împărați (stăpâni) peste toate vețuitoarele creației (Gen 1,26-28). Astfel echipat Isus Cristos este prezentat de Pilat iudeilor, involuntar dar profetic, zicând: „iată omul!” (Io 19,5) și „iată regele vostru!” (Io 19,14), adică iată prototipul omului, omul care recapitulează întreaga umanitate și Regele iudeilor (Io 19,19) și al întregii creații, Mesia așteptat, întronizat pe tronul tribunalului lui Pilat și pe tronul crucii cu inscipția în ebraică (limba sacră și națională), în latină (limba oficială) și în greacă (limba internațională): „Isus nazarineanul Regele iudeilor” (Io 19,19).
Cuvântul Crucii, limbajul Crucii, discursul care provine de la Cruce, predica Crucii (Crucea fiind tron și catedră divină, fizic înălțată pe amvonul bisericii din Ierusalim): pentru greci (simbolul păgânilor), care caută înțelepciune, este nebunie; pentru evrei, care cer semne (manifestări ale puterii divine), este scandal; dar pentru creștini, pentru cei aleși, chemați și mântuiți, dintre evrei și greci, este puterea ce înfăptuiește semne și înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor 1,22-24: din apostolul zilei).
- Crucea, pat nupțial.
Isus Cristos moare în ziua a șasea, vineri (Io 19,31), ziua în care a fost creat Adam (Gen 1,31). Din coasta lui Isus Cristos mort, templul nou (Io 2,19-22) a ieșit sânge și apă, simboluri ale euharistiei și botezului. Sânge ispășitor, adică viață (Lev 17,11) și apă (Io 19,34), apa vieții (Iez 47,1-3), adică Duhul Sfânt (Fapte 2,33), promisă samaritenei (Io 4,10-14) și mulțimii în templu la sărbătoarea corturilor (Io 7,37-39). Duhul, sângele și apa sunt mărturia lui Dumnezeu că ne-a dat viață veșnică în Fiul său (1 Io 5,6-12).
Din coasta lui Adam adormit a fost „fabricată” Eva (Gen 2,21-23). Tot așa din coasta Noului Adam, adormit de bună voie prin moartea pe cruce, a fost fabricată Noua Evă, Biserica, Mireasa iubită. Patul nupțial este și rămâne Crucea și mormântul, în care trebuie să intre Mireasa martiră ca să se unească cu Mirele prin somnul morții și puterea învierii (cf. Tommaso Federici).
Israelul, mireasa Mirelui Cristos, face fițe când se apropie timpul nunții mesianice. Mirele Isus Cristos nu renunță, nu o siluește, ci își manifestă iubirea totală prin jertfă oferindu-se ca hrană. Moare pentru a putea fi mâncat, pentru că omul nu se hărănește decât cu mâncare moartă. Mireasa Biserică răspunde iubirii jertfelnice a lui Isus Cristos prin jertfa maternității continue și prin martiriul roșu sau alb (ascetic).
- Crucea, balanța dreptății.
Atitudinile celor doi tâlhari răstigniți cu Isus Cristos, exprimă două atitudini în fața crucii, a durerii, pătimirii și morții (Lc 23,39-43). Unul hulind, a cerut salvarea trupului de la moarte și s-a coborât în iad. Celălalt și-a salvat sufletul. A recunoscut că sunt pedepsiți pe drept, primind răsplată cuvenită pentru faptele lor, pe când Isus este pedepsit pe nedrept. Pocăința și mărturisirea l-a ridicat la rai. Acesta s-a lepădat de sine, a acceptat răstignirea ca fiind răsplată cuvenită pentru răul înfăptuit, adică și-a luat cruce și l-a urmat pe Isus Cristos până în rai.
Troparul orei a noua comentează: „în mijlocul a doi tâlhari cumpănă a dreptății s-a aflat Crucea ta; unul s-a coborât în iad cu greutatea hulei, iar celălalt s-a ușurat de greșeli, spre cunoștința cuvântării de Dumnezeu, Cristoase Dumnezeule mărire ție”.
- Crucea, pomul vieții.
În mijlocul raiului, grădina desfătării (Gen 3,23-24), spațiu ecologic perfect echilibrat și loc de agrement, de plimbare pentru Dumnezeu (Gen 3,8-9), era pomul vieții (Gen 2,9). După căderea lui Adam și a Evei, prin mâncarea din „pomul aflării ce se poate ști despre bine și rău” (Gen 2,9.17), pomul morții, Dumnezeu i-a alungat din grădina desfătării și a pus heruvimi și sabie de foc, ca să păzească drumul către pomul vieții, ca nu cumva protopărinții să mănânce din pomul vieții și să trăiască veșnic în starea căzută (Gen 3,22-24). Lemnul pomului vieții din paradis este recuperat de „lemnul crucii”, pe care a fost înălțat și atârnat Isus Cristos (cf. Fap 5,30; 10,39; Gal 3,13: l-au omorât atârnându-l pe lemn). Fructul pomului crucii este trupul și sângele lui Isus Cristos, care mâncate dau viață veșnică (Io 6,54).
Pomul vieții este recuperat în pomul crucii, iar raiul este recuperat în templul, casa Domnului, din Ierusalim, care prefigura Templul sau Biserica lui Dumnezeu, formată din temple Duhului Sfânt, care sunt trupurile de carne ale creștinilor (1 Cor 6,19). În veșnicie raiul și pomul vieții vor fi recuperate în Ierusalimul ceresc coborât pe pământ (Apoc 22,1-2).
Omul nu evoluează continuu ajungând progresiv la învierea spre viață veșnică. Viața istorică a Fiului lui Dumnezeu confirmă o altă lege existențială. Continuitate de existență cu ruptura morții și depășirea învierii. Această lege existențială este valabilă și la nivelul întregii creații, pământ și cer. Continuitate de existență a creației, cu ruptura morții prin foc (2 Pt 3,10.12: elementele cerului se vor topi și pământul va fi ars) și depășire prin învierea creației ca cer nou și pământ nou, populat cu cei salvați în Ierusalimul ceresc coborât pe pământ (Apoc 21,1-2). Așa cum Isus Cristos n-a confirmat un mesianism politic nu va confirma nici realizarea un rai pământesc spre care omenirea va înainta progresiv prin evoluție și „mântuire” tehnologică, precum gândesc cei din mișcarea zeitgeist (timpul minții).