Sâmbăta după Bobotează; ispitirile lui Isus Cristos

Ef 6,10-17; Mt 4,1-11

 Introducere.

Isus Cristos botezat în Iordan de către Ioan a fost dus de Duhul în pustiu, în ”cantonament” pentru antrenament, în vederea încercării (ispitirii, examinării) de către Diavol (Mt 4,1), într-un campionat de lupte libere spirituale. Luca pune între botez și ispitiri, o genealogie a lui Isus Cristos, genealogie care urcă până la Adam (Lc 3,23-38), pentru a sublinia că noul Adam biruie ispitele sub care a căzut primul Adam în Paradis (Gen 3,6).

Diavolul a atacat statutul lui Isus Cristos de Fiu a lui Dumnezeu manifestat de Tatăl ceresc la botez. Tatăl a declarat: ”acesta este Fiul meu, Iubitul” (Mt 3,17). Diavolul cere confirmarea statutului de fiu cu miracole inutile sau în favoarea înfăptuitorului. ”Dacă (îndoială) sau pentru că (afirmație) ești Fiul lui Dumnezeu”, spune ca pietrele acestea să se facă pâine (v. 3) sau aruncă-te jos (v. 6). Ca și pe ”primul Adam”, Diavolul a încercat să-l scoată pe Isus de sub ascultarea Tatălui, să-l despartă de Tatăl său, să nu-l iubească jertfelnic pe Tatăl ceresc.

Isus Cristos a ieșit victorios asupra Diavolului, cu tehnica contraziceri, a replicii (Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Deisis, Sibiu 2006), tehnică intelectuală. A refuzat dialogul direct (interviul). Dialogu-i ispita. Nu a răspuns direct Ispititorului, ci indirect. A folosit sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu (Ef 6,17), citând Deuteronomul (8,2-3; 6,16; 6,12-13).

Isus Cristos, noul Moise, noul Israel (Mt 2,15: din Egipt am chemat pe Fiul meu, pe primul Israel și pe noul Israel), noul Exod, a învins în ispite asemănătoare cu ispitele în care primul Israel sub Moise a căzut în timpul exodului prin pustiu, ispite la care trimit citările din Deuteronom 8,2-3; 6,16; 6,12-13. Israel a fost ispitit de Domnul (Isus Cristos de Duhul Sfânt) cu foame astâmpărată cu mană, nu cu hrană din Egipt (Ex 16; Num 11). Israel a ispitit pe Domnului (Diavolul sau Satana pe Domnul Isus Cristos) la Masa și Meriba, pentru lipsa apei (Ex 17,1-7; Num 20,1-13) și cu închinarea la vițelul de aur, cult sincretic (Ex 32; Deut 9,12-21).

Campionatul de lupte spirituale cu Ispititorul începe cu trei meciuri. Primul meci în deplasare în pustiu, unde a fost alungat (Mc 1,12: ekballei), condus (v. 1), ca Israel (Deut 8,2), mânat din interior (Lc 4,1) de Duhul de care era plin prin coborârea de la botez. Acolo a fost încercat de Ispititorul (v. 3). A fost dus în ispită de Dumnezeu, ca și poporul lui Israel în ispita cu foamea astâmpărată cu mană (Ex 16,4). Nu s-a dus singur, dând de înțeles să nu ne băgăm singuri în ispite, dar să le înfruntăm pe cele în care suntem duși. Duhul l-a dus ca un pedagog la profesorul examinator, la Ispititor, ca să fie ispitit, testat, examinat. Al doilea meci acasă la Ierusalim, pe terasa templului, în casa Tatălui (Lc 2,49), dus și încercat de Diavol (v. 5). Al treilea meci pe teren neutru, pe un munte înalt, dus și încercat de Satana (vv. 8.10).

Locul ispitirilor (pustiu, Ierusalim, munte), cine duce în ispită (Duhul sfânt, Diavolul, Satana), denumirea celui care ispitește (Ispititorul, Diavolul, Satana) și tipul de mesianism (social-economic, religios-bisericesc, politic), sunt o cheie importantă pentru a înțelege sensul ispitirilor.

În timpul (Lc 4,2) și după (v. 2), un post de 40 de zile și nopți, în ”cantonamentul” pustiului, Isus Cristos a fost ispitit, de către Ispititorul, Seducătorul, Păcală (v. 3), Șarpele seducător (Gen 3,1), Satana, Adversarul, Dușmanul, Potrivnicul, Acuzatorul (Mc 1,13) sau Diavolul, Schismaticul, Dezbinătorul, cel care aruncă în lături, divide, dezbină (Lc 4,2-3.5.13), opusul simbolului, care aruncă împreună, adună, îmbină, unește.

Trei sunt parusiile principale ale Celui Viclean. La începutul lumii, în Paradis, în primul rând ca Ispititor, Șarpe seducător (Gen 3,1). La sfârșitul lumi, în primul rând ca Satana, ca Anticrist, Adversar public, politic, violent, a lui Isus Cristos, pe care va încerca să-l elimine și să-l substituie prin imitație. La botezul lui Isus Cristos și  de la Cristos până la sfârșitul lumii, ca la începutul lumii ca Ispititor și ca la sfârșitul lumii ca Satan, dar în primul rând ca Diavol, ca Dezbinător, care încearcă să-l despartă pe Fiu de Tată, pe creștini de paternitatea spirituală preoțească. Încearcă să dividă Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Cristos, prin schisme sau prin erezii (adevăruri parțiale).

Pentru că Isus Cristos l-a iubit pe Tatăl ceresc, Diavolul a fost învins în confruntarea directă și s-a retras pentru un timp (Lc 1,13). L-a lăsat pe Isus Tatălui și Duhului care i l-au predat (Mt 4,11). S-a retras pentru a ataca indirect prin oameni, cu scopul ca să-l facă să calce porunca iubirii semenilor. Ispitire religioasă, prin cărturari, farisei și saduchei, care cer semn din cer, minuni (Mt 12,38-39; 16,1) sau pun întrebări ispititoare (Mt 19,3; 22,15.18.35; Io 8,6). Ispitire politică, mesianism politic, prin ucenicul Petru care propune ocolirea crucii, la care Isus a replicat ca și pe muntele înalt: ”pleacă din fața mea, Satană” (Mt 16,22-23). Ispitire social-economică, prin mulțimile care vreau să-l facă împărat după înmulțirea pâinilor și peștilor, (Io 6,14-15).

Campionatul ispitirilor lui Isus Cristos se termină cu meciul de la cruce, unde i s-a cerut să confirme faptul că e Fiul lui Dumnezeu și Rege a lui Israel prin minunea coborârii de pe cruce (Mt 27,39-44; Mc 15,29-32; Lc 23,35-38), unde l-au ținut pironit, nu cuiele, ci iubirea totală, până la capăt, până la sacrificiul suprem (Io 13,1). Condiția de Fiu a lui Dumnezeu a fost atacată de două ori. Din partea conducătorilor religioși a fost atacat, ca în pustiu (ispita economică), să se autosalveze de la moarte, nu de la foame mortală (Mt 27,43; Lc 23,35). Din partea poporului a fost atacat, ca la templu (ispita religioasă), să se autosalveze, aruncându-se jos de pe cruce, și astfel să nu reconstruiască templu trupului său în trei zile, prin înviere, și să dăruiască apa Duhului Sfânt (Mt 27,39-40; Mc 15, 29-30). Condiția de Rege a lui Israel (ispita politică, ca pe muntele înalt), a fost atacată de două ori din partea conducătorilor religioși (Mt  27,41-42; Mc 15,31-32) și a soldaților (Lc 23,36-38), care i-au cerut să coboare de pe cruce și să împărățească fără cruce și înviere (mesianism politic).

Timp îndelungat (Apoc 20,5: mia de ani care a început cu învierea lui Isus Cristos și se va termina cu învierea generală), campionatul de lupte spirituale va fi continuat pe pământ de către Trupul lui Cristos, de Biserica lui Dumnezeu, asistată din cer de martirii care domnesc și preoțesc împreună cu Cristos (Apoc 20,6). În acest campionat mănăstirile ar trebui să fie în seria A, iar parohiile în seria B.

Campionatul luptelor spirituale, cu victorii individuale sau cu victorii parțiale ale Mielului și ale Bisericii (Apoc 17,14: împărații de un ceas, coarnele Fiarei apocaliptice, biruiți de Miel și de cei ce sunt cu el, chemați, aleși și credincioși), se va termina cu victoria finală, de scurtă durată (trei ani și jumătate), a lui Satana, prin Fiara apocaliptică (Apoc 13,5.7: i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i învingă). Adevărata victorie finală și veșnică va fi a Împăratului împăraților și Domnul domnilor și a oștirilor cerești ale martirilor (Apoc 19,14.16), care vor învinge Fiara apocaliptică și pe aliații ei (Apoc 19,19-21) și pe Diavol (Apoc 20,10).

Ispitele, probele, încercările, examenele, sunt de multe feluri și neutre în sine. Sunt bune sau rele în funcție de cine duce în ispită (Duhul, Diavolul, pofta), de cine ispitește (Dumnezeu, Diavolul, oamenii, pofta) și cu ce intenție ispitește. În rugăciunea Tatăl nostru, cerem ca Dumnezeu să nu ne ducă în ispită cu ispititor diavolesc sau în ispită peste puterile noastre (Mt 6,13). Dumnezeu ne ispitește, ca pe Avraam (Gen 22,1) sau ca pe evrei în pustiu (Deut 8,2), nu pentru că nu ar ști ce-i în inima noastră. Ne încearcă pentru a ști noi, pentru a scoate la iveală ce-i înăuntru nostru (la Avraam disponibilitatea de a jertfi ce avea mai scump), pentru a arăta ce gândim și ce suntem, lucruri necesare pentru convertire, creștere și desăvârșire (Iac 1,2-4: încercarea (ispita) lucrează răbdare, iar răbdarea desăvârșire; Iac 1,13-15: Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele și nu ispitește (la rele), ispitește pofta).

  1. Prima încercare a lui Isus Cristos.

Prima ispitire a avut loc în pustiu (vv. 3-4), locul simbolic străbătut de Israel timp de 40 de ani, după botezul în mare (apă) și în Nor (Duh) (1 Cor 10,1-2), ca și continuare a botezului (în 40 de ani a murit o generație și s-a născut una nouă). Un pustiu în destrămare, mai pustiu decât pustiul în care predica Ioan Botezătorul. În pustiul lui Ioan s-a revelat sfânta Treimea. În pustiul lui Isus se revelează Diavolul. La Ioan veneau oameni. La Isus vin ființe neomenești. Satana, periculos pentru suflet. Fiare sălbatice, periculoase pentru trup. Îngeri, spectatori la lupta cu Diavolul și slujitori la masă (Mc 1,13).

În pustiu Dumnezeu a pus la încercare pe poporul lui Israel ca să deslușească ce-i în inima lui, dacă va păzi sau nu poruncile lui, făcându-l să sufere de foame (Deut 8,2-3). În inima poporului era dorul după oalele de carne și pâinea robiei mâncată pe săturate în Egipt (Ex 16,3), nu dorul după laptele și mierea din țara promisă. În inima lui Dumnezeu era planul să-i hărănească el în pustiu cu carne și pâine (mană) pe săturate (Ex 16,8.12), ca să le daie de veste că omul nu va trăi numai cu pâine, ci va trăi omul din orice vorbă care iese din gura lui Dumnezeu (Deut 8,3).

Pâine noastră cea de toate zilele sau pâinea zile de mâine (Mt 6,11), este Cuvântul lui Dumnezeu și mana euharistică (pâinea cerului). Pâinea noastră cea de toate săptămânile sau lunile este salariul. Pâine cea de toți anii este recolta agricolă anuală.

Diavolul se apropie și atacă când lui Isus Cristos îi era foame, într-o situație de necesitate, ca a fiilor lui Israel în pustiu, când natura umană și-a arătat slăbiciunea. Îi propune să facă o minune pentru sine, pentru interesul propriu, nu pentru iubirea de oameni. Îi propune să verifice dacă este Fiul lui Dumnezeu. Atacă în punctul slab, foamea extremă. Nu propune un lucru imposibil. Dacă Dumnezeu poate face fii a lui Avram din pietre (Mt 3,6), cu atât mai mult ar putea să facă Fiul lui Dumnezeu pâine din piatră seacă (v. 3), verificându-și condiția de fiu. Dar în inima lui Isus Cristos era planul Tatălui, iar hrana sa era să facă voia Tatălui și să împlinească lucrarea lui (Io 4,34), nu voia Ispititorului. Voia Tatălui este ca Fiul să împlinească ceea ce hărănirea cu mană în pustiu da de veste (prefigura). Omul nu va trăi veșnic numai cu pâine vie din pământ (pâinea pământului), înmulțită minunat prin agricultură (Io 6,5-13), ci va trăi omul din Vorba (Verbul) lui Dumnezeu întrupat, din Pâinea vie coborâtă din cer, din „pâinea cerului” (Io 6,27-69), obținută zicând pâinii să se facă trup (minunea euharistică), nu pietrelor să se facă pâine.

Ispititorul, Seducătorul, încearcă să-l facă pe Isus Cristos să păcătuiască, să-l abată de la țintă, să greșească ținta (un sens al păcatului este ratarea țintei), dându-i preocupări inutile, noi, să facă din pietre pâine, ca și când n-ar exista posibilitatea ”tradițională” de a obține pâine prin agricultură. Ținta vieții sale pământești era să dăruiască Pâinea vie coborâtă din cer prin cruce și înviere. Știa Isus Cristos ce trebuia să facă (Io 6,6). Să dea Pâinea vieții sacrificând propria viață. Nu să facă Euharistie fără Cruce sau Cină fără jertfă.

Din al punct de vedere, Dumnezeu a lăsat ca hrană pentru om plante (după potop și carne fără sânge (viață), Gen 9,3-4), pentru a întreține viața trupului. Materie vie, semințe purtătoare de viață (Gen 1,29) care poartă amprenta Creatorului (viață), hrană iconică, nu materie moartă, pietre idolatre. Omul integral, trup și suflet, hărănește trupul, creat din pământ, cu pâine vie din pământ, iconică, și sufletul cu Pâinea vie coborâtă din cer. Cu pâinea Cuvântului vieții și învierii, care iese din gura Fiului lui Dumnezeu (v. 4), cuvânt viu și lucrător (Evr 4,12), și cu Pâinea euharistică.

În Ex 16, căderea fiilor lui Israel a constat în întoarcerea inimii de la laptele și mierea țării promise la hrana abundentă a robiei Egiptene. Până la intrarea în țara promisă Dumnezeu i-a hărănit cu mană, pâine din cer. Când s-au scârbit de mana minunată (mana avea gustul hranei care o doreau în momentul mâncării), ispitiți de poftă, cu dorul după peștii și legumele din Egipt (Num 11,4-6) și au cârtit cu răutate înaintea Domnului, care i-a pedepsit parțial cu foc. Locului aceluia i-au pus numele Tabera, Vâlvătaie (Num 11,1-2) și Chibrot-Hataava, Mormintele poftei, căci acolo au fost îngropați cei loviți de o plagă cumplită, după ce au mâncat carnea prepelițelor (mama prepelițelor) căzute în jurul taberei (Num 11,31-34).

Căderea creștinilor în ispita din Ex 16, constă în întoarcerea la pâinea numai pentru trup, și în ispita din Num 11, prin viciul individual al consumismului, devenit ”virtute socială”, în societatea de consum. Multiplicarea preocupărilor pentru sine cu activități nevitale, nenecesare, care restrâng libertatea oamenilor, îndepărtează pe oameni de la activitățile esențiale, vitale și mai ales de la mana cerească, Pâinea vieții coborâtă din cer, necesară pentru viață veșnică (Io 6,53-54).

Propunerea seducătoare a Ispititorului de a zice pietrelor să se facă pâine (mesianism social-economic) la care Isus Cristos a rezistat, o va realiza Fiara de pe uscat (Apoc 13,11-18), știința și tehnica, care va crea hrană moartă idolatră, pe care creștinii nu vor putea să o folosească ca să celebreze euharistia. Diavolul propune un antitradiționalism globalizat, care constă în a nu accepta lumea așa cum a fost creată de Dumnezeu, făcând el toate lucrurile noi, ca Dumnezeu (Apoc 21,5). Pâine nouă din piatră sau din culturi care n-au văzut pământul sau modificate genetic. Om nou prin tehnobiologie. Mântuire nouă tehnologică și paradis pământesc (toți vor trăi din munca roboților), prin proiectul Venus (Luceafărul).

  1. A doua încercare a lui Isus Cristos.

A doua ispitire (vv. 5-7), a avut loc în Ierusalim, unde a fost dus și ispitit de Diavol. Dacă la prima ispitire Isus Cristos a folosit sabia Cuvântului, și Diavolul în deplasare la templu, folosește Scriptura, citând Ps 90,11-12 LXX: ”îngerilor săi va porunci pentru tine și pe mâini te vor ridica, nu cumva să-ți izbești de piatră piciorul”, ca argument la propunerea ca Isus Cristos să se arunce jos de pe aripa templului (v. 6). Un psalm al încrederii în protecția divină, în care vv. 11-12 (purtarea pe mâini de către îngeri), este o imagine a protecției divine. Diavolul a scos textul din context, la „pervertit” (Mt 5,19) și l-a luat în sens material, literal, nu de tot neadevărat, pentru că după victoria în ispite, îngerii îi vor servi masa (Mt 4,11) și fiarele sălbatice au devenit domestice (Mc 1,13). Apoi textul se referea la un aspect al protecției (mersul orizontal printre bolovani), iar Diavolul îl generalizează și îl aplică la toate aspectele (inclusiv prăbușirea verticală sinucigașă din înălțimea templului peste bolovani). Pervertirea sfintelor Scripturi avea ca scop distrugerea Templului trupului lui Isus Cristos (Io 2,19-21: dărâmați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica; vorbea de Templul trupului său), prin sinucidere, nu moarte de mucenic și înviere necesare ca să poată da apa Duhului Sfânt. Dacă cineva nimicește Templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va nimici pe el (1 Cor 3,17).

Acest stil diabolic de citare a sfintei Scripturi, de a generaliza aplicarea unui verset și altor situații, este folosit și azi, cu scopul de a se suicide mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu (Templu), aruncându-se în brațele Adunărilor creștine sectare (unele Sinagogi ale Satanei, care își spun că sunt biserici dar nu sunt, ci mint: Apoc 2,9; 3,9). Exemple de generalizări. Textele biblice anti idolatre (Ex 20,4-5; Deut 5,8-9) sunt aplicate și la sfintele icoane, cu presupusul că toate imaginile sunt idoli (indirect inclusiv Cristos Icoana Tatălui: Col 1,15). Criticele lui Isus Cristos la adresa tradiției bătrânilor (Mc 7,1-23), sunt aplicate și Tradiției divine. Situația descrisă în parabola cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Lc 16,19-31), este generalizată la toți morții creștini (parcă toți ar fi bogați nemilostivi). Cerința credinței pentru botezului păgânilor (Mc 16,16), este aplicată și la botezul copiilor născuți din părinți creștini.

Isus Cristos a răspuns indirect și a indicat că, pe de altă parte (iarăși), scris este și: ”să nu-l pui la încercare (ispitești) pe Domnul Dumnezeul tău” (v. 7; Deut 6,16). Prin acest răspuns Isus Cristos a dat și o regulă de citire și citare a sfintelor Scripturi. Nu ajunge argumentul unui verset (scris este), fără a vedea ce mai este scris (scris este și). Înțelesul unui verset se dezvălui în contextul întregii Scripturi și al felului cum l-au înțeles oamenii lui Dumnezeu. De exemplu. Textul din 2 Tim 2,5 („unul este Dumnezeu și unul singur este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Cristos Isus”), folosit de sectari pentru a nega rolul Bisericii (Trupul lui Cristos), al preoției și al dumnezeieștii și îndumnezeitoare Liturghii, în mântuire, este adevărat pentru că la Dumnezeu Tatăl accesul este numai prin Isus Cristos. Dar la Isus Cristos cum se ajunge?. Scris este și că accesul la Isus Cristos este mijlocit de cei trimiși de Cristos, apostoli și succesorii lor (Lc 10,16: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă și cine vă respinge pe voi pe mine mă respinge, iar cine mă respinge pe mine îl respinge pe cel care m-a trimis”; Mt 10,40: „Cine vă primește pe voi pe mine mă primește și cine mă primește pe mine, îl primește pe cel care m-a trimis”; Io 13,20: „Cine-l primește pe cel pe care îl voi trimite eu, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, îl primește pe cel care m-a trimis”), adică sunt două etape ale mijlocirii lui Cristos integral Cap și Trup. Mijlocirea unică a Capului Isus Cristos la Tatăl și mijlocirea Trupului lui Isus Cristos, a Biserici, la Capul Isus Cristos.

Citatul din Deut 6,16, trimite la ispitirea lui Dumnezeu de către fiii lui Israel însetați, la Meriba (Ocară), că l-au ocărât pe Moise, sau la  Masa (Încercare), pentru că l-au încercat (ispitit) pe Domnul, când au zis: ”oare Domnul este între noi sau nu?” (Ex 17,7). Poporul însetat a murmurat, s-a descurajat, a pierdut încrederea și răbdarea, punând la îndoială prezența, puterea, providența și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de poporul său (Ex 17,1-3; Num 20,1-5), prezență iconic vizibilă în stâlpul de nor ziua și foc noaptea care-i călăuzea (Ex 13,21-22; Deut 1,32-33).

Dumnezeu răspunde ispitirii din partea poporului cu minunea țâșnirii apei din stâncă care a astâmpărat setea poporului (Ex 17,5-6; Num 20,8-11), minune ce prefigurează băutura duhovnicească a Duhului Sfânt ieșită din Stânca Isus Cristos (1 Cor 10,4), împuns în coastă (Io 19,34), pironit și lovit pentru păcatele noastre (Is 53,4-5).

Și Moise a fost neîcrezător și oscilant. Nu a fost ”fundamentalist”. Nu a arătat sfințenia lui Dumnezeu fiilor lui Israel (Num 20,12), fapt pentru care a văzut din depărtare țara promisă fără a intra în ea (Deut 32,51-52). Domnul dăduse porunca lui Moise și Aron să grăiască stâncii (Num 20,8) și apoi Moise să lovească stânca cu toiagul în prezența Domnului (Ex 17,6). Greșeala lui Moise a fost că a spus cu îndoială: ”oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Num 20,10), în loc să aibă încredere în puterea lui Dumnezeu și să spună că negreșit Dumnezeu va scoate apă din stâncă. A sporit îndoiala poporului. Apoi a lovit stânca cu toiagul de două ori, mai mult decât trebuia, fără să-i grăiască stâncii (Num 20,10-11). Astfel s-a încrezut în puterea magică a toiagului (materia sacramentală) mai mult decât în cuvântul Domnului (formula sacramentală). Adică a celebrat o minune sacramentală incomplet folosind numai materie îndoită (toiag de două ori), fără formulă sacramentală (cuvânt, grăire).

Ispitirea Domnului de către evrei a constat în lipsa de încredere, îndoială, descurajare. Diavolul, Dezbinătorul, propune ca dacă Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, să-l ispitească pe Tatăl cu îndoială și cu exces de încredere, cu prezumție temerară. Îi propune să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu și să-l verifice printr-o acțiune concretă, aruncându-se de pe templu (cf. Arsenie Boca). Să se separe de Tatăl prin îndoială și printr-o acțiune temerară și inutilă, suicidă, aruncându-se jos de pe aripa templului (v. 6). Va accepta moartea martirică pentru a dărui Apa Duhului Sfânt, prin sfânta Împărtășanie, nu moarte suicidă inutilă, propusă de Diavol.

Templul este locul căderii în sus în brațele ierarhiilor îngerești, nu al întoarcerii înapoi sau al căderii în jos, la pământ sau în abis, în brațele demonilor.

Nu-i temerară încrederea unora, care se consideră, își imaginează că sunt deja mântuiți, numai prin credință, fără fapte (Iac 2,26: credință moartă), fără tradiție divină, fără templu (Biserică), fără sfinți (drepți), fără taine, fără preoție și fără jertfă actuală, numai prin amintiri?

Cât de actuală este această ispitire? Mulți ispitiți cu versete scoase din context și din sensul global al Scripturii, urmând principiul diavolesc, dezbinător, eretic, ”sola”, ”numai”, ”doar” (”numai credința”, separând credința de fapte; ”numai Scriptura”, rupând Scriptura din Tradiția divină; ”numai harul”, separând harul de canalele harului, sfintele taine; ”numai Cristos”, separare criminală a Capului Isus Cristos de Biserică, trupul lui Cristos; ”laudă numai Dumnezeu”, despărțind pe Dumnezeu de sfinții săi), se sinucid spiritual, se aruncă din templul Bisericii lui Dumnezeu, construit ierarhic, în egalitarismul demo(no)cratic, în prăpastia destinată adunărilor de tip Core (Num 16), în „sinagogile Satanei” (Apoc 2,9; 3,9, pentru că se împotrivesc și substituie Bisericii Templu), în loc să rămână în Templul Bisericii lui Dumnezeu, pentru a se putea arunca și „cădea în sus” în Ierusalimul ceresc.

Alții, bazați numai pe preoția universală comună, anulând preoția sacramentală ierarhică, vorbesc Stâncii Cristos, fără să o lovească cu toiagul, celebrând Cina Domnului fără altar, fără jertfă și fără țâșnirea apei Duhului Sfânt, crezând că obțin Duhul Sfânt prin văicăreli afective, nu prin cuminecarea cu trupul și sângele Domnului. Divizează diabolic Evanghelia și evanghelizările de liturghia euharistică, locul unde Evanghelia nu-i găunoasă, pentru că ce se anunță la amvon se realizează pe altar (Evr 13,10: noi avem altar). Alții, pe urmele lui Moise, sporesc îndoiala poporului cu teologie istorico-critică și lovesc Stânca Cristos cu toiagul de două ori, fără a-i vorbi, celebrând Euharistia fără predică.

Precum evreii la Masa și Meriba au pus la îndoială prezența reală, providența și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de poporul său (Ex 17,7: oare Domnul este între noi sau nu ?), așa mulți creștini în dificultățile vieții (”în sete”), pun la îndoială venirea obiectivă prin Duhul Sfânt și prezența (parusia) reală și continuă a lui Isus Cristos în mijlocul nostru prin euharistie și în noi prin cuminecare (Lc 17,21), apelând la soluții subiective, imaginare, carismatice, la mântuire numai prin credință, la mântuire numai prin miracole sau numai prin moaște.

  1. A trei încercare a lui Isus Cristos.

Pentru a treia ispitire Isus Cristos a fost dus de Satana pe un munte foarte înalt, de unde i-au fost arătate într-o clipă (bliț, flash), toate împărățiile lumii locuite (oikoumene) și slava lor (v. 8; Lc 4,5). Pe munte Satana a jucat ultima carte. A atacat direct, oferindu-i toată stăpânirea și strălucirea împărățiilor pământului, în schimbul proșternării și închinării (v. 9). Satana afirmă că stăpânirea împărățiilor politice i-a fost dată lui și o poate da cui voiește (Lc 4,6). Isus Cristos nu a negat că Vrășmașul are putere (Lc 10,19) și este ”prințul (căpetenia) lumii”, în sens politic (Io 14,30), dar precizează că a fost judecat și osândit împreună cu lumea și azvârlit afară (Io 12,31; 16,11). Legat, aruncat și închis în hău, pentru o perioadă lungă (o mie de ani), ca să nu mai rătăcească neamurile (Apoc 20,2-3).

Muntele înalt este locul simbolic al apropierii de Dumnezeu în rugăciune (Mt 14,23: Isus se urca adesea pe munte să se roage singur) și al refugierii sub protecția lui Dumnezeu (Gen 19,17: Lot la distrugerea Sodomei; Mt 24,16: creștinii înainte de distrugerea Ierusalimului). Este muntele transfigurării lui Isus Cristos (Mt 17,1) și al contemplării Împărăției cerurilor, a Ierusalimului ceresc coborât din cer (Apoc 21,10), nu a împărățiilor pământului.

Munții sunt ”împărații” reliefului, iar împărații sunt ”munții” popoarelor (Apoc 17,9: cele șapte capete ale Fiarei sunt șapte munți și sunt șapte împărați).

Satana se prezintă foarte darnic în schimbul proșternerii și adorării, care nu-i un simplu gest de respect (v. 9). Proșternerea este semn exterior, vizibil, al adorării interioare. Adorație satanistă idolatră, mortală, pentru că Diavolul a fost ucigaș de la început (Io 8,44).

Satana păcălește prin generozitate trufașă și perfidă, mincinoasă, pentru că este mincinos și tatăl minciunii (Io 8,44). Se prezintă generos ca Tatăl ceresc care-i promite Fiului său popoarele ca moștenire și marginile pământului în stăpânire (Ps 2,7-8), dar după cruce și înviere. Trufia este darnică, sacrifică totul. Satana trufaș oferă totul (creditează) imediat, ca apoi după adorare, să ieie tot ce a dat (de fapt a împrumutat), plus pe adorator ca dobândă. Diavolul oferă posesia imediată a tuturor împărățiilor lumii (bogăție și putere), mesianism politic, fără cruce și înviere, cu prețul închinării sataniste, al vasalității, al sclaviei sataniste mortale.

Satana a vrut să-l cumpere pe Isus Cristos, să-l corupă, să-l mituiască (cf. Arsenie Boca). Să cumpere de la Isus Cristos adorație plătită cu prețul tuturor împărățiilor lumii. Scumpă-i adorația satanistă! Prețioasă poate fi dacă Satana dă prețul maxim. Miza-i mare, pentru că privește păgubirea sufletului și pierderea vieții veșnice (Mt 16,26: la ce-i va folosi omului dacă va dobândi lumea întreagă, dar își va păgubi sufletul sau viața ?).

Isus Cristos a efectuat un exorcism eficace: ”pleacă Satană!”, nu știi că este scris, înscris cu valabilitate veșnică, ”Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai lui să-i slujești” (v. 10). A citat Deut 6,13 adaptat, înlocuind ”să te temi” cu ”să te închini”, pentru a răspunde exact provocării Satanei.

Citatul din Deut 6,13 trimite la episodul din Ex 32. Poporul fără frâu, desfrânat, cu colaborarea lui Aron, care cedează inițiativei populare (v. 25), în absența autorității politice, a conducătorului pus de Dumnezeu (v. 1: Moise, care întârzia să coboare de pe munte), s-a corupt și a săvârșit fărădelege (v. 7), un păcat mare (vv. 21.31). S-a dedat idolatriei imitând cultul egiptean. Au amestecat cultul lui Yahve, simbolizat de altarul pentru Domnul (v. 5), pe care au adus jertfă de mântuire însoțită de orgii (v. 6: au mâncat, băut și jucat, eufemism pentru orgii), cu cel egiptean simbolizat de vițelul de aur, vițel care încerca să-l reprezinte pe Yahve (v. 8).

Moise, mânios, a spart tablele Legii în fața poporului (v. 19) și a intervenit (a mijlocit) și a diminuat mânia lui Dumnezeu izbucnită împotriva poporului și a lui Aron (Deut 9,19-20), pentru că răul nu era așa de mare încât să fie pedepsit cu nimicirea poporului  (v. 14), cu pedeapsa capitală. I-a pedepsit Moise pe toți, dându-i să bea apă poluată, amestecată cu cenușa vițelului de aur (v. 20). Prin mâinile consacrate ale leviților, care erau pentru Domnul, a pedepsit poporul parțial, ucigând trei mii de bărbați (vv. 26-29).

Poporul evreu, la ispitirea lui Dumnezeu cu vițelul de aur (Ex 32), în absența lui Moise (cap politic uns de Dumnezeu), dar în prezența lui Aron (cap religios uns de Dumnezeu), a căzut în cult sincretic de tip ”new age”, nu în cult satanist. Absența autorității politice și indiferența autorității religioase, duce la coruperea poporului și la păcat public, colectiv, la cult sincretic, la idolatrizarea omului prin antropocentrism și umanism masonic. La ce va duce prezența autorității politice sataniste ?. La impunerea cultului satanist, cu consecința pedepsirii cu poluarea naturii (Apoc 16: potirele mâniei lui Dumnezeu) și cu nimicirea tuturor structurilor de putere satanistă (aruncate de vii în lacul de foc, moartea a doua, fără avantajul primei morți și a eventualei convertiri) și uciderea a tot felul de oameni complici, liberi și robi, mici și mari (autorități), care au acceptat cultul satanist (Apoc 19,17-21).

Deocamdată imperiile creștine, cu funcție katechonică, au căzut. ”Moișii” (monarhii) unși de Dumnezeu lipsesc. ”Aronii” creștini neutri, sub presiunea inițiativelor populare, massmedist manipulate, ispitesc pe Dumnezeu, cedând cultului sincretic universal de tip new age, prin antropocentrism și prin ecumenism de inspirație masonică (ispita religioasă), fără a anunța judecata drastică a celor care divizează Poporul (Biserica) lui Dumnezeu (Num 16). Consideră logic necesar un guvern mondial spre beneficiul întregii umanități (ispita politică). Se eschivează de a judeca pe homosexuali (ispita socială), pe care Dumnezeu i-a judecat deja, odată pentru totdeauna, la nimicirea Sodomii și Gomorei (Gen 19).

Prin tehnica televizuală, de pe munții înalți ai releelor sau sateliților de telecomunicație, Fiara ieșită din pământ (știința și tehnica), arată și oferă contemplației împărățiile pământului pregătind omenirea pentru închinarea satanistă (Apoc 13,12).

Când creștinătatea va fi total neutralizată și condițiile tehnice, economice și politice se vor perfecționa, sistemul financiar mondial (Babilonul cel mare) va cădea, tot pământul și toți locuitorii lui vor fi constrânși să se închine lui Satan (Apoc 13,8.12.15). Consecințele închinării sataniste sunt grave. Mai grave decât consecințele cultul sincretic (și creștin și ”Charlie”, adică ateu hulitor), înaintemergător cultului satanist, cult sincretic parțial pedepsit (Ex 32,28). Cel care se va închina lui Satana, prin intermediul Fiarei sataniste și a statuii sale vorbitoare (televizorul ?), va bea vinul mâniei lui Dumnezeu din potirul furiei sale (Apoc 16), nu va avea odihnă nici ziua, nici noaptea și va fi chinuit cu foc și pucioasă în vecii vecilor (Apoc 12,15; 14,9-11).

  1. Încercările lui Isus Cristos în interpretare mistică.

Cheia de interpretare a încercărilor lui Isus, folosită mai sus, a fost trei din ispitirile lui Israel din pustiu (au fost mai mult de trei, vezi sinteza din 1 Cor 10,5-10), ispitiri la care trimite Isus Cristos citând Deuteronom 8,2-3; 6,16; 6,12-13. Interpretarea acoperă toate aspectele vieții omului: social-economic, religios-bisericesc și politic. Prezentăm mai jos interpretarea ispitelor făcută de părinții spirituali, interpretare în cheie mistică concentrată pe viața spirituală personală, având ca ispititor pofta.

Diavolul a folosit toate felurile de ispite (Lc 4,13). Cele trei ispite, prezentate de evanghelii, sunt ispitele sinteză și rădăcină a tuturor ispitelor. Din ele cresc toate celelalte ispite. Sunt numite și duhuri ale răutății sau gânduri ale răutății, pentru că sunt inspirate de demoni și intră în om prin gânduri. În formularea apostolului Ioan cele trei ispite ar corespunde cu: ”pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (1 Io 2,16).

Izgonirea din Paradis a fost consecința căderii lui Adam și a Evei în urma ispitirii cu cele trei rădăcini ale răului (1 Io 2,16), duhuri sau gânduri ale răutății. Conform Gen 3,6 LXX, ”femeia a văzut că pomul era bun de mâncat (pofta trupului), plăcut ochilor (pofta ochilor) și atrage curiozitatea cunoașterii (trufia vieții). Adam, Eva și Israel au căzut, Isus Cristos a învins.

Evagrie Ponticul (Tratatul practic. Gnosticul, Polirom, Iași 2003), pe urmele lui Origen, numește cele trei rădăcini ale răului: lăcomia pântecelui, iubirea de arginți și slava deșartă. Acestea sunt pentru războiul invizibil ceea ce este artileria pentru războiul vizibil. Sunt folosite ca pregătire de foc pentru a neutraliza și a deschide calea infanteriei demonice. Lăcomia pântecelui se completează cu desfrânarea. Iubirea de arginți cu mânia, întristarea și akedia, iar slava deșartă cu mândria, având astfel opt rădăcini ale răului. Izvorul și maica tuturor celor opt rădăcini ale răului este iubirea trupească de sine.

  1. Încercările lui Isus Cristos și monahismul.

Dacă comunitățile monastice sunt în seria A, a campionatului luptelor libere spirituale, să vedem cum au luptat monahi cu ispitele diavolești.

Monahismul primului mileniu a fost cel al specialiștilor, simbolizați de monahi pusnicii asceți, care au jucat în primul rând în deplasare, în pustiu pe terenul Ispititorului, ca să protejeze cetățile. Jucau în teren, purtau războiul continuu și nevăzut, admirați și aplaudați de poporul creștin spectator (fani).

Pusnicii prin viață ascetică s-au opus în primul rând poftei trupului, lăcomiei de hrană, bogăție și slavă deșartă, adică ispitei legată de prima încercare a lui Isus Cristos, cea social-economică. Retrași în pustiu, concentrați pe esențial (Calea Cristos, Apa Duhului și Oaza Împărăției), au renunțat la comoditățile civilizației romane, au rezistat ispitei puterii (ispita politică), refuzând puterea politică (dregătoriile) și puterea bisericească (preoția).

Concentrați pe sensul mistic al sfintelor Scripturi folositor vieții spirituale, nu au ispitit pe Dumnezeu cu trufia minții și sectarism, care are ca urmare căderea din templul Bisericii lui Dumnezeu, prin erezii (ispita religioasă).

Tendința semi schismatică a pusnicilor a fost stopată prin hirotonirea unor monahi (numiți ieromonahi) și crearea de comunități monastice integrate în structura Bisericii tradiționale locale, Biserică care capătă două note specifice, fiind preoțească și călugărească (monastică).

Monahismul mileniului doi a avut de înfruntat divizările vieții consacrate în ordine, congregații și mișcări religioase, axate pe misionarismul carității. În societatea creștină medievală, pentru orice necesitate socială sau spirituală se fonda o societate de viață ”consacrată” necesității apărute, un ordin, congregație sau mișcare religioasă, cu ”carismă” proprie și cu termen de valabilitate cât persistă necesitatea născătoare. Astăzi multe societăți de viață consacrată, cu termen de valabilitate ”expirat”, s-au reorientat spre alte carisme. Având ca și scop principal (carismă) o activitate socială, nu spirituală, societățile de viață consacrată au căzut în prima ispită, cea social-economică. Asistența socială ar trebui să fie atribut al comunităților parochiale prin practicarea dreptății și a economiei divine a vaselor comunicante.

Societatea medievală a atins maximul de încreștinare posibilă și necesară pentru a împiedica manifestarea tainei fărădelegii prin imperii creștine și Biserică imperială, ”sistemică” (cf. Camil-Pavel Peteu), cu funcție katechonică. Știind că orice împărăție care se dezbină nu poate dăinui (Mt 12,25), Diavolul a folosit tactica specifică a divizării societății creștine prin state naționale și partide politice atee și a Bisericii creștine ”sistemice” prin schisme pentru primat și protest anticlerical sectar pentru preoție universală. Această tactică corespunde cu a doua ispitire diavolească a lui Isus Cristos, cea religioasă (bisericească).

Tendința pulberizării sectare a vieții consacrate a fost parțial stopată integrând în structura Bisericii tradiționale, structurile paralele semisectare ale ”partidelor” religioase independente (ordine, congregații și mișcări religioase), ca structuri ”exempte”, ne integrate în bisericile locale și dependente direct de papa de la Roma, structuri care ar sluji ”carismei petrine” și comuniunii între bisericile locale, după cum s-a precizat în concluziile Sinodului de la Roma din 1995, cu tema „viața consacrată”.

În societatea modernă laicizată, ateizată (în varianta ateismului militant comunist sau în varianta ateismului practic capitalist), în curs de satanizare, Satana dezlegat, lucrează la înșelarea neamurilor din cele patru colțuri ale pământului (ispita politică) prin demo(no)crație globalizată, capitalism și adunarea tuturor neamurilor pentru războiul anticreștin (Apoc 20,7-9). Monahi ar trebui să reziste ispitei politice și să demascheze taina fărădelegii care de mult timp a început să lucreze (2 Tes 2,7) prin adevărații conducători din spatele marionetelor politice, lucrare la care suntem chemați să ne facem complici prin vot universal și stilul de viață modern.

Nu lipsește nici pericolul căderii în ispita economico-socială prin consumism capitalist și robie socială (Apoc 13,16-17: pecetea semn de proprietate). Monahi ar trebui să reziste ispitei economico-socială, de a mânca pâine din asfalt, și să se pregătească, prin agricultură, să iasă din Babilonul cel mare (Apoc 18,4), când va începe pecetluirea.

În ispita religioasă se poate cădea prin relativism teologic susținut de ecumenism masonic și prin închinarea satanistă globalizată (Apoc 13,4.8: toți locuitorii pământului). O dictatură universală are nevoie și de o religie universală. Monahi ar trebui să se opună ispitei religioase cultivând discernământ, teologie simbolică patristico-monastică, ecumenism între schismatici, misionarism în denominațiuni creștine sinagogale eretice sau chiar sataniste sau în alte religii și pregătire pentru martiriu.

Profeții au făcut din taina mântuirii prin Mesia, ținta cercetării și căutării lor stăruitoare, încercând să vadă ce timpuri și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte taina mântuirii (1 Pt 1,10-11). Monahii mileniului trei ar trebui să facă din taina lui Dumnezeu (Apoc 10,7: taina mântuirii și taina fărădelegii), mai ales din taina fărădelegii, ținta cercetării și căutării lor stăruitoare, pentru a vedea timpul și împrejurările avute în vedere de Dumnezeu, când i-a deschis o ușă în cer lui Ioan (Apoc 4,1) și i-a arătat, într-un limbaj și imagini simbolice, ce se va întâmpla de la Cristos până la sfârșitul lumii (istorie la viitor). În mod special ultima parusia a Vicleanului, ca Satana, Adversar politic global.

Comunitatea de tip monastic este aceea care joacă în campionatul spiritual de lupte libere cu duhurile, gândurile sau rădăcinile tuturor răutăților, cu uneltirile Diavolului, nu cu firea omenească (carne și sânge). Jucători ”cristofori”, nu spectatori ”cristofani” (cf. Camil-Pavel Peteu). Jucătorii (luptătorii) biruesc dacă folosesc toată armătura lui Dumnezeu. Coapsele încinse cu adevărul. Îmbrăcați cu platoșa dreptății. Picioarele încălțate cu zelul pentru propagarea Evangheliei păcii. Scutul credinței. Coiful mântuirii. Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef 6,10-17; apostolul zilei).

Cele trei ispitiri ale lui Isus Cristos, ca și ispitirile lui Israel (de cinci ori, cf. 1 Cor 10,6-10; ”de 10 ori” cf. Num 14,22 TM sau ”a zecea oară” cf. Num 14,22 LXX), s-au întâmplat ca să fie exemple (tipuri) și au fost scrise ca avertizare pentru noi, cei la care au ajuns sfârșitul veacurilor (1 Cor 10,6.11). Dumnezeu, care este credincios, nu va permite să ne ajungă vreo ispită care să depășească măsura omenească sau să fim ispitiți peste puterile noastre. Odată cu ispita, ne va pregăti și ieșirea din ea, ca să o putem suporta (1 Cor 10,13). Lui să-i fie slava, în vecii vecilor.

Postat în Cuvinte liturgice