Parimii; Apostolul Vecerniei: 1 Cor 9,19-27; Evanghelia Vecerniei: Lc 3,1-18; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Mc 1,9-11; Laude; Doxologia Mare. Cîți în Cristos v-ați botezat; Antifoanele, Apostolul și Evanghelia Bobotezei: Tit 2,11-14; 3,4-7; Mt 3,13-17. Sfințirea mare a apei: 1 Cor 10,1-4; Mc 1,9-11
„Circumcizia făcută de mână”, adică „botezul” (confirmarea sau mirul) evreiesc, se împlinește în „circumcizia lui Cristos”, circumcizie totală (Col 2,11-12), prin patimă, moarte și înviere, și în botezul creștin, moarte și înviere mistică cu Isus Cristos (Rom 6,3-5). Primul botez creștin este a lui Isus Cristos, în apa Iordanului și în Duh Sfânt, botez prelungit prin „botezul postului” de 40 de zile din pustiu (Mt 4,2), ca împlinire a botezului ascetic a poporului lui Israel în pustiu timp de 40 de ani, timp în care a murit o generație și s-a născut (înviat) una nouă. În vechime unii creștini țineau postul de 40 de zile ca prelungire a Bobotezei, începând din 7 ianuarie.
Spre deosebire de teofania, care înseamnă manifestarea lui Dumnezeu, epifania înseamnă arătare, manifestare împrejur a lui Dumnezeu, arătare realizată prin nașterea din Fecioara Maria, prin păstori (Lc 2,1-20), prin magii de la Răsărit (Mt 2,1-11), prin botezul din Iordan de la Ioan (Mt 3,13-17) și prin prima minune (semn) de la nunta din Cana (Io 2,1-11).
În cele 14 citiri din VT (parimii) de la vecernia sărbătorii botezului Domnului (Boboteaza), avem prefigurări ale diferitelor aspecte ale tainei botezului creștin. Sensuri și efecte ale botezului sunt invocate și în partea de memorial a rugăciunii de sfințire a apei botezului, rugăciune importantă pentru teologia tainei botezului.
Gen 1,1-13: duhul lui Dumnezeu se purta, plutea peste apă (v. 2), ca o cloșcă pe cuibar, ”încălzind” apa pentru nașterea făpturilor, dându-i putere de sfințire și viață. Prefigurează rolul Duhului Sfânt, invocat de trei ori la epicleza sfințirii apei botezului, în nașterea din nou care se realizează în taina botezului.
Gen 6-8: potopul, prin care este pedepsită lumea nelegiuită și salvat, din apă prin intermediul corăbiei, Noe predicatorul dreptății, împreună cu alte șapte persoane (2 Pt 2,5), este prefigurarea (týpos-ul) salvării prin apa botezului creștin (antitypos-ul) și corabia bisericii creștine (1 Pt 3,21).
Ex 14,15-18.21-23.27-29: eliberarea poporului Israel din robia lui Faraon prin Moise la trecerea mării Roșii sub protecția stâlpului de nor (v. 19), adică botezul poporului în mare (apă) și în Nor (Duh) prin Moise (1 Cor 10,2), prefigurează eliberarea noului popor a lui Dumnezeu din robia Diavolului prin botezul creștin în apă și Duh, prin noul Moise, Isus Cristos. Origen (Hom. Ios. 4,1) vede în trecerea mării Roșii un simbol al catechumenatului (eliberarea de Satana prin repetatele lepădări) și în trecerea Iordanului un simbol la botezului (vezi Septuaginta, CNE 2, p. 28).
Ex 15,22-16,1: îndulcirea apelor bolnave (amare) de la Mera prin lemnul arătat de Domnul cel care vindecă (vv. 25-26), prefigurează botezul în apele amare ale morții, ape vindecate și vindecătoare datorită lemnul crucii Domnului.
Isus Navi 3,7-8.15-17: trecerea Iordanului și intrarea în Țara promisă cu despărțirea apei Iordanului, prefigurează botezul ca mică înviere care oprește cursul vieții noastre spre moarte. După Origen (Hom. Ios. 4,2), apele care se varsă în marea Moartă simbolizează pe botezații care leapădă credința (apostați), iar apele care se opresc ca un zid (fermitate, statornicie) simbolizează pe creștinii statornici în harul botezului (vezi Septuaginta, CNE 2, p. 30).
4 Regi 2,6-14 LXX: despicarea apei Iordanului cu cojocul lui Ilie și răpirea lui Ilie la cer în car de foc, lăsându-l moștenitor al duhului profetic pe Elisei, prefigurează taina botezului care ne dă arvuna Duhului și ne deschide prin apă calea răpirii la cer după ce vom fi dezbrăcați de cortul acesta pământesc (2 Cor 5,1-9), simbolizat de cojocul lui Ilie.
4 Regi 5,9-14 LXX: curățirea de lepră a lui Naiman sirianul prin înșeptita scăldare în apele Iordanului, prefigurează taina botezului prin care se realizează curățirea de lepra păcatului.
Is 1,16-20: păcatele ca și cârmâzul sau roși ca purpura vor fi spălate și curățate devenind albe ca zăpada sau lâna, prefigurează botezul ca iertare a păcatelor mărturisite cu părere de rău.
Gen 32,1-11: împăcarea lui Iacob cu fratele său Esau (Gen 33), prefigurează botezul ca împăcare, reconciliere fraternă.
Ex 2,5-10: Moise condamnat la moarte prin înec în apele Nilului este salvat printr-un coș de papură și înfiat de fiica Faraonului, prefigurează botezul ca salvare de la moarte și înfiere. Fiica Faraonului stearpă și fără copii este simbol al culturii profane, acceptabilă dacă continuăm să bem laptele mamei noastre adevărate, Biserica.
Jud 6,36-40: izbăvirea Israelului din robie prin mâna lui Gedeon confirmată prin lâna rourată abundent (a stors un vas de apă), prefigurează botezul ca izbăvire din robie, izbăvire confirmată de roua de sus (Cristos) coborât pe lână (Fecioara Maria).
3 Regi 18,30-39 LXX: întoarcerea de către Ilie a Israelului din rătăcirea idolatră prin jertfa udată de trei ori și mistuită de foc ceresc, prefigurează taina botezului care curăță omul de idoli și-l întoarce la Dumnezeul cel adevărat, prin întreita cufundare în apă și prin coborârea Duhului Sfânt (focul ceresc), vezi Septuaginta, CNE 2, p. 514.
4 Regi 2,19-22 LXX: lecuirea apelor moarte și neroditoare cu sare de către Elisei, prefigurează pe botezați ca ”sare a pământului” (Mt 5,13) care dau gust acestei vieți serbede și împiedică corupția lumii (sarea ca și conservant).
Is 49,8-15: restabilirea de către Dumnezeu a Israelului umilit în exilul babilonez, prefigurează taina botezului ca restaurare a poporului lui Dumnezeu umilit și exilat din Paradis.
Ioan Damaschin (Dogmatica 4,9) precizează că există opt feluri de botezuri: ”Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului (Gen 7,17-24). Al doilea, botezul prin mare și nori (1 Cor 10,1-2; Num 9,15-22), căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spală cu apă, ba încă își spală și hainele și astfel se intră în tabără (Lev 15). Al patrulea, botezul lui Ioan (Mt 3,1-12; Mc 1,4-8; Lc 3,2-18), care a fost introductiv și conducea la pocăință pe cei botezați ca să creadă în Cristos… Al cincilea, botezul Domnului (Mt 3,13-17 și par.), cu care s-a botezat el însuși… Al șasălea botez este botezul prin pocăință și lacrimi, care este cu adevărat greu. Al șaptelea, botezul prin sânge și mucenicie, cu care însuși Cristos s-a botezat în locul nostru; el este foarte cinstit și fericit, pentru că nu se pângărește a doua oră cu întinăciunea. Al optălea botez și ultimul (focul cel veșnic de după judecata obștească), nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea, iar pe de altă parte pedepsește necontenit”. Al optălea botez, ultimul posibil, ar putea fi botezul ”purgatorului”, adică în iad sau în rai, pentru cei ce nu au parte de prima înviere, de botezul muceniciei.
Ioan Botezătorul anunță că Mesia va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Mt 3,11). Botez „cu” (instrumentul) sau ”în” (mediul) Duh Sfânt, pentru cei care se convertesc și recunosc pe Isus ca Mesia, și botez cu sau în foc pentru cei din purgatorul iad, dacă se căiesc. Botezul „cu” apă justifică botezul prin turnare, iar botezul „în” apă justifică botezul prin cufundare.
Ca Ioan Botezătorul care a apărut (venit) în pustiul Iudeii, predicând convertirea (Mt 3,1) și Isus Cristos a apărut (venit) de bunăvoie, pe neașteptate, din Nazaretul (care înseamnă ”Turnul de veghe”) Galileii în Iudeia, la Iordan (v. 13). Vine, Stăpânul cu robii, Judecătorul cu vinovații, cu scopul ca să fie botezat de către Ioan, după ce s-a botezat tot poporul (Lc 3,21) și să primească investitura mesianică de la Tatăl ceresc.
Ioan Botezătorul nu a fost un impostor. A refuzat postura de Mesia (Lc 3,15-16) și de superioritate față de Cel care venea în urma lui și căruia nu era vrednic să-i ducă încălțările (Mt 3,11). Ca Petru care va refuza ca Isus Cristos să-i spele picioarele, dar a acceptat ca să aibă parte de moștenire cu Isus (Io 13,6-9) și Ioan Botezătorul a refuzat, s-a opus cererii lui Isus de a-l boteza. A considerat că el are nevoie să fie botezat de Isus (v. 14), dar a acceptat să-l boteze pe Isus ca să se împlinească toată dreptatea (v. 15). Să împlinească planul sau voia lui Dumnezeu exprimată prin Lege, pentru că drept este numai cea ce vrea Dumnezeu.
Unele manuscrise latine au adăugată precizarea: „și, când era botezat, o lumină uriașă a țâșnit din apă, așa că toți care veniseră acolo s-au speriat”. Un comentator siriac al Evangheliei, amintea că o mare lumină a strălucit; Iordanul s-a acoperit de nori; mulțimi de ființe cerești au început să cânte imnuri; miresme s-au răspândit în văzduh (cf. Cristian Bădiliță, Evanghelia după Matei, Editura Vremea, București 2015, p. 159). Acest fapt poate sta la baza denumirii botezului ca taină a iluminării și a botezaților ca iluminați.
Isus Cristos este asemenea nouă, dar fără de păcat. Deci nu avea nevoie de botezul lui Ioan, botez de pocăință spre iertarea păcatelor mărturisite (Mt 3,6). Dar Ioan îl indică pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Io 1,29), ridicare a păcatului care începe cu botezul în apă și în Duh Sfânt și se împlinește cu botezul în apele profunde ale morții și în Duh.
Cerurile au fost închise ploilor, trei ani și jumătate, datorită rătăcirii izabelice, în timpul lui Ilie (Lc 4,25). Cerurile au fost deschise pentru ploaie (Deut 28,12), pentru mană (Ps 78,23-24 LXX), pentru viziuni divine (Iez 1,1; Fap 10,11; Apoc 4,1; 19,11) și pentru intrarea protomartirului Ștefan (Fap 7,56). Cerurile i s-au deschis (s-au despicat, sfârșiat: Mc 1,10) lui Isus în rugăciune (Lc 3,21), pentru ca din ele să coboare Duhul lui Dumnezeu (Lc 3,21: Duhul cel Sfânt în chip trupesc; subliniată materialitatea și vizibilitatea Duhului), sub chipul unui porumbel (v. 16), ca în Gen 1,2 (Duhul se purta peste ape), pentru o nouă geneză. Porumbelul este simbol a lui Israel (Os 7,11; 11,11) și al Miresei (Cântarea Cântărilor 1,14; 2,14; 4,1; 5,2; 6,9). Trimite și la porumbelul cu ramura de măslin care anunță sfârșitul potopului (Gen 8,8-12).
La botezul lui Cristos s-a manifestat sfânta Treime. Fiul întromenit s-a arătat la Iordan ca să fie botezat de Ioan (v. 13). Spiritul lui Dumnezeu aterizează peste umanitatea lui Cristos ca un porumbel pe cuibul său (v. 16). Glasul Tatălui ceresc mărturisește: ”acesta este Fiul meu” (proclamare publică a filiației, nu a înfierii), nu Ioan Botezătorul, sau ”tu ești Fiul meu” (Mc 1,11; cf. Ps 2,7: proclamație personală); ”iubitul”, ca Isaac destinat jertfei (Gen 22,2: ”ia-l pe fiul tău iubitul”); ”în care am binevoit” (v. 17), adică bunăvoința (eudokesa) Tatălui în Cristos este între oameni (Lc 2,14: ”slavă întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoința”).
Ioan Botezătorul era fiu de arhiereu, născut în mod minunat dintr-o femeie stearpă, pusnic ascet în vestimentație și alimentație, cu o viață ieșită din comun. Isus Cristos era cunoscut ca fiu al unei fete sărmane, căsătorită cu un văduv, locuia în casă și se îmbrăca ca toți ceilalți, trăia o viață comună. Având un CD mai bun decât Isus, nu-i de mirare că mulți îl considerau pe Ioan Botezătorul mai mare ca Isus Cristos. Botezul însă a arătat cine era Isus Cristos cu adevărat: Iubitul Fiu al Tatălui ceresc, prin care bunavoință paternă a ajuns la oameni (cf. Ioan Gură de Aur).
Botezul, unul din cele trei rituri indisolubile ale inițierii creștine (botez, mir și cuminecare), în limbajul creștinătății antice, desemna toată taina inițierii creștine, așa cum printr-o parte a ființei umane trihototomice (1 Tes 5,23: trupul, sufletul și duhul) se desemnează toată persoana umană. Întreitul legământ făcut de Dumnezeu cu Avram, căruia îi promite urmași ca nisipul mării (descendență pământească, evreii) și ca stelele cerului (descendență cerească, creștinii) (Evr 11,12) și țara dintre Egipt și Eufrat (Gen 15,18), completat prin legământul făcut cu evrei prin Moise, prefigurează inițierea creștină. Primul legământ cu Avram, pecetluit prin animalele de trei ani spintecate la mijloc și așezarea jumătăților una în fața celeilalte, iar Avram așezat între ele adoarme cuprins de frică și întuneric mare (Gen 15) și botezul evreilor în mare (apă) și în nor (Duh), prin Moise (1 Cor 10,1-2; episodul din Gen 15 trimite la robia egipteană), prefigurează botezul creștin. Al doilea legământ cu Avram, cu schimbarea numelui și promisiunea că va fi tatăl multor neamuri, care are ca semn tăierea împrejur a bărbaților (Gen 17), prefigurează mirul, pecetea sau confirmarea creștină. Al treilea legământ, cu punerea la încercare (ispitire) a credinței lui Avram, prin disponibilitatea de a jertfi pe fiul său Isaac (Gen 22,1-19) și legământul încheiat prin Moise prin stropirea altarului și a poporului cu sângele jertfelor (Ex 24), prefigurează participarea la jertfa Noului Legământ prin cuminecarea cu trupul și sângele lui Isus Cristos.
La botez (inițierea creștină), „baia renașterii și a înnoirii Duhului Sfânt” (Tit 3,5), am primit împachetat totul, tot patrimoniul genetic spiritual cristic. Viața se poate desfășura după tipicul vieții lui Isus Cristos noul Adam, devenit înaintemergătorul nostru (Calea), cu aceiași finalitate ca a lui Cristos, moștenirea vieții veșnice, la arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos (Tit 3,7; 2,13: apostolul zilei).
Viața istorică a lui Isus Cristos a fost un mare exod, care a început cu fuga în Egipt, trecând „marea roșie” a uciderii pruncilor din Betleem, de către noul Faraon, Irod. Drumul prin pustiu l-a parcurs în timpul vieții ascunse din Nazaret. Trecerea Iordanului și intrarea în țara promisă prin botezul în Iordan de la Ioan, la începutul activității publice. Trăirea în condiții paradisiace (din ce dă natura), în timpul vieții active. Intrarea în templul și Ierusalimul ceresc cu botezul morții martirice, cu învierea și înălțarea la cer.