Apostolul: Fap 5,12-20; Evanghelia: Io 20,19-31
Existența noastră nu se desfășoară evoluționist în sens darwinist. Isus Cristos confirmă o altă lege a evoluției existenței personale și universale, lege rezumată în trei cuvinte: continuitate existențială, cu ruptura morții și depășirea învierii. Apostolul Toma verifică corporalitatea, identitatea și continuitatea existențială între Isus Cristos răstignit și mort și Isus Cristos înviat. Semnele continuității sunt stigmatele, cicatricile rănilor din mâini și coastă, conservate de trupul înviat a lui Isus Cristos.
Buricul este semn al continuității dintre viața intrauterină și viața socială. Cordonul ombilical, care asigura interfața cu lumea intrauterină, a fost tăiat-omorât. Buricul, rana cicatrizată, este conservat în viața socială. Trupul este ”cordonul ombilical”, care asigură interfața cu mediul înconjurător în viața socială. Trupul lui Isus Cristos a fost tăiat-omorât prin pironirea pe cruce și străpungerea coastei cu sulița. Rănile cicatrizate sunt conservate de trupul înviat a lui Isus Cristos. Stigmatele sunt ”buricuri”, semne ale continuității dintre viața socială și viața de după viață, de după înviere, a lui Isus Cristos (cf. Camil Peteu).
Rănile mortale ale lui Isus Cristos sunt semnele jertfei totale a lui Isus Cristos. Iar jertfa (martiriul) este semnul nemincinos al iubirii (Io 15,13: ”nimeni nu are o iubire mai mare decât iubirea celui care-și pune viața pentru prietenii săi”). Isus Cristos dă semnele jertfei iubitoare tuturor. Grecilor care voiau să-l vadă, Isus Cristos le-a arătat semnul jertfei iubitoare, pe înțelesul lor: ”dacă bobul de grâu, căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dacă moare aduce mult rod” (Io 12,24). Evreilor care cereau un semn, Isus Cristos le-a dat numai semnul biblic a lui Iona profetul, semnul morții jertfelnice: ”așa cum Iona a fost în pântecele chitului trei zile și trei nopții, tot așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți” (Mt 12,40). Apostolului Toma, și prin el tuturor creștinilor, ca să credem în el, Înviatul ne arată stigmatele, semnele jertfei iubitoare, ”buletinul” său de identitate (vv. 25-27), ”certificatul de martir” (nu de revoluționar) și ”pașaportul” pentru a intra imediat în Împărăția cerurilor prin prima înviere.
Apostoli sunt martori oculari și propovăduitori ai învierii, nu martori ai lui Yehova. Pentru a fi martor adevărat este important să fi văzut cele mărturisite. Înviere este un eveniment istoric și transcendent, un fapt care scapă percepției umane așa cum invizibil este procesul transformării bobului de grâu în plantă. Dar Înviatul este vizibil cum vizibilă este planta răsărită. Ceilalți zece apostoli mărturisesc că l-au văzut pe Domnul, care le-a arătat mâinile și coasta, semnele cuielor și ale lăncii (v. 20). Toma, care era dispus să moară cu Domnul (Io 11,16) dar a fugit împreună cu ceilalți ucenici din Ghetsimani (Mt 26,56: ”ucenicii, toți, părăsindu-l, au fugit” ), nu era cu ceilalți ucenici în seara învierii (v. 24). Absent de la întâlnirea cu Înviatul, dorește să-l vadă și să-l palpeze și el (v. 25). Isus Cristos nu abandonează pe Toma ales apostol, ”pentru că darurile și chemarea Domnului nu pot fi luat înapoi” (Rom 11,29). După opt zile Înviatul apare din nou și se adresează lui Toma repetând, la pozitiv, să-l atingă și să creadă (v. 27), cuvintele spuse de Toma la negativ, condițional, cu trei ”dacă”: dacă nu văd, dacă nu pun degetul și dacă nu pun mâna (v. 25). Astfel Toma este reintegrat în grupul apostolilor care vor fi martori adevărați ai învierii, pentru că au văzut pe Înviatul. Din predicarea apostolilor naște credința fericiților creștini care cred fără a vedea (v. 29), ”credință tradițională” bazată pe mărturia altora. Dar va veni și timpul vederii personale, timp prefigurat de experiența personală a lui Toma, când el se va arăta, în „ziua când se va dezvălui Fiul Omului” (Lc 17,30), în ziua veșniciei, și-l vom vedea așa cum este pentru că vom fi asemenea lui (1 Io 3,2).
Experiența personală a lui Toma nu este o experiență generală necesară în viața aceasta, pentru a fi creștin. Chiar dacă l-am vedea pe Isus Cristos înviat nu l-am recunoaște, pentru că nu l-am văzut și cunoscut înainte de înviere, cum l-au văzut și cunoscut ucenicii. Isus Cristos a împlinit cererea lui Toma pentru că el l-a cunoscut înainte de înviere și a putut confirma că este acela de dinainte de înviere. Nici Saul nu l-a văzut Isus Cristos înviat. A văzut doar o lumină cerească care l-a orbit (Fap 9,3-9). Ștefan plin de Duhul Sfânt, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu (Fap 7,55-56), pentru că avea certificatul de martir, pașaportul pentru a intra în Ierusalimul ceresc.
Vederea și auzul posibile de aproape sau de la distanță pot fi imaginare, iluzorii, pot înșela. Pipăitul posibil numai de aproape presupune prezență reală și materială. Fără această vedere și pipăire, prin care a verificat prezența reală și materială a Înviatului, Toma ar fi fost un martor mincinos afirmând că l-a văzut pe Domnul fiind absent de la întâlnire. Martor mincinos asemănător cu străjerii mormântului care au afirmat că au văzut pe ucenici furând mortul în timp ce ei dormeau (Mt 28,13).
Ca și în cazul invitației tuturor ucenicilor de a-l pipăi (Lc 14,39), textul nu precizează dacă Toma l-a pipăit sau nu pe Înviat. Dar, probabil l-a pipăit, pentru că apostolii au mărturisit și au vestit ce era, ce au auzit și văzut, ce au pipăit cu mâinile, cu privire la Cuvântul vieții (1 Io 1,1).
Întruparea este fundamentul simbolismului în general și al icoanei în special. Spiritualul se face prezent în material. Lumea inteligibilă se ”întrupează”, se oglindește în lumea sensibilă. Învierea confirmă și desăvârșește simbolismul. Prezența simbolică devine ”prezență reală”, conform punctului culminant al prezenței, prezența euharistică a Înviatului. Isus Cristos înviat nu este o fantomă, un duh. El continua să aibă ”carne și oase” (Lc 24,39). Sensibilul (materialul) este divinizat, desăvârșit unit cu inteligibilul (spiritualul), simbolismul este desăvârșit.
Trupul lui Isus Cristos, în ”carne și oase”, este Biserica lui Dumnezeu, prezență reală, materială, ”vizibilă”. Iar trupul mistic, sacramental, este euharistia, prezență reală invizibilă, pentru că trupul divinizat este invizibil, cum invizibil este Dumnezeu.
Putem face icoană și cinsti moaștele, dacă ne-au lăsat trupul material, numai lui Isus Cristos Înviatul și celor care a avut parte de ”prima înviere”, de învierea lui Isus Cristos, pentru că există în prezent, nu în amintire (în trecut), realitatea material-spirituală a trupului înviat. Icoanele și moaștele celor care nu au avut parte încă de înviere sunt idoli.
Noi vedem indirect, simbolic, pregustând vederea directă, fericitoare (beatifică). Acum putem ajunge cel mult să vedea cum vede Dumnezeu, global (trecut, prezent și viitor). Putem să vedem de sus, ”copernican” ca Isus și nu numai de jos, pământesc, ”ptolemeic” ca Ioan Botezătorul (Io 3,31-32).
În seara zilei învierii, Înviatul a intrat prin ușile încuiate și a stat în picioare în mijlocul ucenicilor, adunați pentru a se încuraja și consola pentru moartea Maestrului, și le-a dăruit ca prim dar Pacea sa divină (v. 19), așa cum a promis (Io 14,27: pace vă las, pacea mea v-o dau). Minunea strecurării prin ușile încuiate, fapt care l-a contrariat pe „raționalistul” Toma, este consecința învierii și dovadă a dumnezeirii lui Isus Cristos și a divinizării trupului său prin înviere.
Duhul Sfânt a fost dăruit după preamărirea lui Isus Cristos (Io 7,39: încă nu era Duh pentru că Isus nu fusese încă preamărit). După preamărirea prin cruce și prin înviere, Duhul Sfânt a fost dăruit de Isus Cristos Înviat, după cum a promis (Mt 16,19; 18,18), pentru prelungirea misiunii primite de Isus de la Tatăl prin iertarea păcatelor mărturisite (în taina pocăinței). Duhul Sfânt a fost dăruit, ca la crearea omului (Gen 2,7: ”i-a suflat în față suflare de viață”), sub forma suflării (Io 20,21-23), pentru crearea noului popor a lui Dumnezeu, începând de la ucenici, pârga creației înnoite spre nestricăciune și slavă. Acest canal de dăruire a Duhul Sfânt este cel dăruit în taina preoției consacrate prin succesiune apostolică, cu punerea mâinilor (2 Tim 1,6-7), pentru ca jubileul mesianic al iertării datoriilor-păcate să fie actual în toți anii de har ai Domnului. O acțiune (suflarea), urmată de cuvinte care-i explicitează semnificația (primirea Duhului Sfânt pentru continuarea misiunii lui Isus Cristos), este tocmai definiția unui sacrament (taine).
Ca Eldad și Modad, din lista celor 70 aleși pentru a primi duh de prorocie, asupra cărora a poposit duhul și au prorocit, fără a fi prezenți fizic cu ceilalți 70 de bătrâni (Num 11,14-29), și Toma absent fizic (Io 20,24), a primit Duhul Sfânt de la Isus Cristos Înviatul, pentru că era pe lista apostolilor.
În viața „paradisiacă” a comunității apostolice, ca și în Paradisul antic, Satana intervine printr-un nou cuplu, Anania și Sapphira, și „umple” inima lui Anania, ca în acord cu soția, să mintă pe Duhul Sfânt și din avariție să oprească o parte din prețul moșiei vândute (Fap 5,3). Prima cădere s-a datorat tot minciunii și avariției (Gen 3,6: s-a înposedat din rodul pomului oprit) și s-a încheiat cu pedeapsa morții. Cu moarte drastică s-a încheiat și a „doua cădere” a cuplului Anania și Sapphira (Fap 5,5.10).
Toma ”necredinciosul”, îndoielnicul, sceptic, face pereche cu Maria Magdalena înlăcrimată, ”necredincioasa”, care nu admite realitatea învierii lui Isus Cristos numai după ce Înviatul i se arată, o consolează și o face misionară, ”apostol al apostolilor” (Io 20,11-18). La îndoiala sinceră a lui Toma sau la îndoiala sinceră a unor călugări care se îndoiau de prezența reală euharistică, Înviatul a răspuns, arătându-se.
Prin Isus Cristos, Mâna lui Dumnezeu (Lc 11,20; Mt 12,28: Duhul Degetul și Fiul Brațul) și Icoana Tatălui (Col 1,15), s-au făcut multe minuni. S-au făcut multe semne și minuni și prin mâinile apostolilor, ”mâini și icoane vii” ale lui Isus Cristos (Fap 5,12). Prin umbra lui Petru, adică ”icoana” lui Petru, Duhul Sfânt, de care era plin Petru (Fap 4,8), a înfăptuit minuni de vindecare (Fap 5,15: apostolul zilei). Succesul apostolilor taumaturgi naște invidia autorităților iudaice, care arestează întreg grup al apostolilor. Ei sunt eliberați în chip minunat, de Duhul Sfânt prin intermediul unui înger, pentru că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi oprită de zăvoarele închisorilor omenești (Fap 5,17-20).
Umbra este un cuvânt echivalent pentru icoană, pentru că umbra nu poate exista fără obiectul și lumina care o proiectează. Așa și pentru icoană trebuie să existe în prezent realitatea divinizată prin înviere și lumina Duhului Sfânt care să facă realitatea într-un fel prezentă.