Apostolul: Fap 2,14-21; Evanghelia: Lc 24,12-35
Episodul petrecut în drum spre Emaus, aminti și în Mc 16,12-13, indică starea ucenicilor după patima și moartea Maestrului. La început erau triști (v. 17) și fără speranță (v. 21), dar au ajuns entuziaști, cu mintea deschisă, luminată ca să înțeleagă Scripturile (v. 27; cf. v. 45), cu ochii inimii aprinse deschiși la frângerea pâinii (vv. 30-32).
În ziua învierii, când femeile credincioase au vestit ucenicilor neîncrezători învierea (Lc 24,1-12), ”iată” (expresie care anunță o minune, o intervenție divină), doi ucenici, nu dintre cei doisprezece, se duceau la Emaus, un sat la 60 de stadii de Ierusalim (v. 13). Un stadiu alexandrin era de 185 metri (cel olimpic de 192 metri), deci 60 de stadii fac între 11 și 12 kilometri.
Unul din cei doi ucenici se numea Cleopa, iar celălalt, după cum indică tradiția liturgică (luminătoarea 5 a utreniei de duminică), era probabil Luca, pentru că numai el relatează episodul. Însoțitorului lui Cleopa, ar putea fi soția lui Cleopa, pentru că episodul închide paranteza deschisă în cartea Genezei. Acolo, cu o altă pereche, Adam și Eva, Dumnezeu, care se plimba prin grădina Edenului, a dialogat, fără a le putea deschide ochii minții ca să înțeleagă că au păcătuit, pentru că li s-au prea deschis ochii fizici prin antieuharistia (hrana) oferită de Șarpe (Gen 3,7-13).
Ucenicului care l-a însoțit pe Cleopa, ca și ucenicului iubit din Evanghelia lui Ioan, nu i-a fost indicat numele pentru a putea reprezenta pe oricare creștin.
Maria Magdalena, femeie, a plâns căutând pe Domnul (Io 20,15), cum a plâns și Iacob pe fiul său Iosif pe care-l credea mort (Gen 37,34-35). Cei doi în drum spre Emaus, au reflectat. Au discutat familiar despre cele întâmplate cu Isus Cristos (v. 14) și s-au întrebat de ce s-au petrecut faptele așa cum ei nu au dorit și nu s-au așteptat (v. 15). Au sperat și ei ca toții evreii că Isus este Mesia politic care va elibera pe Israel de sub jugul roman, dar n-a fost așa (v. 21).
Isus Cristos, care era pe ultimul segment al drumului întoarcerii la Tată (Lc 9,31: al exodului), căutând să-i adune pe ucenicii risipiți, s-a apropiat și a călătorit împreună cu cei doi (v. 15), fără a fi recunoscut (v. 16: ochi lor erau ținuți cu putere, vrăjiți, ca să nu-l recunoască decât la momentul potrivit). Nu l-au recunoscut de la început nici Maria Magdalena (Io 20,14), nici cei șapte care pescuiau pe marea Tiberiadei (Io 21,4). Isus Cristos nu s-a deghizat, dar s-a jucat un pic ”de-a v-ați ascunselea” cu cei doi ucenici (cf. Cristian Bădiliță, Evanghelia după Luca, Ed. Vremea, București 2016). Obstacolul vederii era în ei. Vederea și recunoașterea Înviatului depinde de inițiativa lui Isus Cristos Înviatul și de credința necesară a ucenicilor.
Înviatul nu s-a ascuns. Nu a fost recunoscut imediat pentru că ochii trupești nu sunt suficienți pentru a vedea umanitatea divinizată. Sunt necesari și ochii minții și ai inimii. Divinul scapă percepțiilor noastre trupești. Umanitatea lui Isus Cristos înslăvită prin înviere, devine invizibilă cum invizibil este Dumnezeu. Arătarea Înviatului, nu la toți și nu permanent, este un har necesar pentru a avea martori ai învierii demni de credință, după cum a explicat Petru lui Corneliu (Fap 10,40-41). Și prezența euharistică a umanității înviate a lui Isus Cristos, a trupului și sângelui, sub chipul pâinii și a vinului, este invizibilă ochilor trupești, cum invizibil este Dumnezeu.
Isus Cristos (Io 14,6: eu sunt Calea și Adevărul și viața), Evanghelia (Fap 18,26: Acuila și Priscila au arătat lui Apolo mai amănunțit Calea lui Dumnezeu) și creștinismul (Fap 24,14: Pavel slujește lui Dumnezeu după Calea numită partidă), sunt Calea lui Dumnezeu. Dumnezeu a mers cu evreii în timpul exodului (Ex 33,14-15; 34,9). Isus Cristos Calea, născut pe drum la Betleem, exilat în Egipt, pelerin la Ierusalim la 12 ani, predicator itinerant, cu fața îndreptată hotărât spre Ierusalim (Lc 9,51), este pe cale și cu noi și este și la capătul căii.
Întrebați despre ce discută triști (v. 17), Cleopa prezintă o cateheză incompletă asupra misiunii lui Isus Nazarineanul (vv. 19-20), Profetul mesianic anunțat de Moise, ca Moise puternic în fapte și cuvinte (v. 19; Fap 7,22), semn că vine de la Dumnezeu (Io 3,2). Acreditat de Dumnezeu și recunoscut de popor (v. 19), dar nu de autoritățile religioase, care l-au condamnat la moarte prin răstignire (v. 20). Dar de dimineață s-au petrecut niște fapte stranii care i-au uimit (v. 22). Femeile care l-au asistat pe Isus și unii ucenici au vizitat mormântul și l-au găsit gol. Un înger le-a revelat că mortul este viu (vv. 23-24).
Isus Cristos, cu violență profetică, dojenește pe cei doi și pune diagnosticul de incompetență și întârziere în a crede tot ce au spus profeții (v. 25: smintiți și înceți, grei, la inimă). După cum le-a spus ucenicilor la a treia anunțare a patimii, morții și învierii, că tot ce a fost scris prin profeți despre Fiul Omului se va împlini la Ierusalim (Lc 18,31), ar fi trebuit să știe că, după hotărârea divină, Mesia trebuie să sufere și apoi să intre în slavă (v. 26). Cele două aspecte opuse cu privire la Mesia, aspectul glorios al Fiului Omului, anunțat în Daniel 7,13-14 și aspectul umil al Servului care suferă, anunțat de Isaia 53, sunt unificate în Isus Cristos înviat.
Înviatul face ermeneutică și exegeză divină nouă. Explică din toate scripturile, Pentateuh (Moise) și profeți (restul scripturilor), faptele privitoare la el (v. 27). Lectura propusă de Înviat este ”lectura omega” (Tommaso Federici), de la ”omega” învierii spre ”alfa” creație (geneză), de la împlinirea învieri, înapoi la începuturi, prefigurare și profeție, și din prezent ”înapoi” la viața Bisericii, Faptele apostolilor și epistole.
Ca și pe marea învolburată, când Isus Cristos a voit să treacă pe lângă corabie bântuită de furtună (Mc 6,48), Înviatul a voit să continue drumul pe lângă ucenicii bântuiți de tristețe (v. 28), pentru a le lăsa posibilitatea ca liberi să-l oprească și să-l invite să rămână cu ei.
Ca Avram (Gen 18,3) pe cei trei bărbați (prefigurarea a sfintei Treimi), ca Lot pe cei doi îngeri (Gen 19,2-3) sau ca Lidia pe Pavel și însoțitorii lui (Fap 16,15), cei doi ucenici au insistat ca Străinul să rămână la ei (v. 29). Isus Cristos a intrat pentru a-i ospăta cu pâinea euharistică (v. 30), după ce i-a ospătat pe cale cu pâinea cuvântului sfintelor Scripturi. Cele patru verbe, a lua, a binecuvânta, a frânge și a da, folosite și la înmulțirea pâinilor și a peștilor (Lc 9,16) sau la Cina cea de taină (Lc 22,19; Mt 26,26), dă cinei din Emaus valoare euharistică. A fost ”a doua Cină de taină”, celebrată de Înviat cu doi ucenici, ne apostoli, pe cale. Din marele număr de denumiri cu care este indicată euharistia (semn că taina aceasta mare este), ”frângerea pâinii” este primul nume cu care a fost desemnată în Faptele apostolilor (2,24.46; 20,7.11).
Masa comună cu Înviatul, care apare ucenicilor, este probă a învierii (Lc 24,41-43; Fap 10,41: am mâncat și băut cu Înviatul) și semn al timpului mesianic și escatologic inaugurat și anticipat de ospățul euharistic (Io 21,13).
Ochii celor doi ucenici, înainte închiși (v. 16), după deschiderea Scripturilor (v. 32), s-au deschis și primesc cunoaștere profundă, totală (epignosis), dar Înviatul dispare (v. 31), pentru a indica că Scripturile, Străinul și Euharistia sunt formele în care poate fi recunoscut, slujit și contemplat (v. 35).
Înviatul a celebrat cu cei doi ucenici în drum spre Emaus o liturghie completă. După explicarea Scripturilor (v. 27: Moise și profeții), liturghia Cuvântului, a urmat ospitalitatea (v. 29), simbol al liturghiei darului (ofertoriu) și frângerea pâinii (v. 30), liturghia euharistică. Înviatul indică faptul că aula liturgică nu aula academică, Biserica peregrină și nu Sorbona, sunt locurile în care trebuie explicate Scripturile, aduse darurile, făcut prezent și adorat Înviatul.
Cei doi ucenici bucuroși și cu inimile aprinse de focul Duhului Sfânt (v. 32), s-au sculat (verb folosit și pentru înviere) și s-au întors imediat la Ierusalim, la cei 11 reuniți cu alți ucenici, la comunitate, și au făcut schimb de informații (vv. 33-35). Urmează un al ”doilea Emaus” în cenacol, în comunitate, unde Înviatul deschide mintea tuturor ucenicilor ca să înțeleagă Scripturile (Lc 24,36-49). Primul Emaus a fost înaintemergător.
Isus Cristos Înviatul clarifică nedumeririle și neînțelegerea celor doi ucenici în drum spre Emaus folosind Scripturile, Moise și toți profeții (v. 27). Petru a motivat decizia alegerii lui Matia în locul lui Iuda, deschizând Scripturile (Fap 1,15-26). În ziua Rusaliilor, a răspuns nedumeririlor și bătăilor de joc, deschizând Scripturile și interpretând cele întâmplate cu ajutorul profetului Ioel (Fap 2,16-21: apostolul zilei). În sfintele Scripturi trebuie și noi să căutăm răspuns la nedumeririle, deciziile și problemele noastre.