Apostolul: Fap 1,1-8; Evanghelia: Io 1,1-17.
În sfânta și marea duminică a Paștilor și în toate duminicile de peste an sărbătorim a treia naștere a lui Isus Cristos. Cel ce se naște din Tatăl fără mamă în veșnicie (prima naștere), se naște din mamă fără tată în timp (a doua naștere, sărbătorită la Crăciun), pentru a se naște a treia oră din moarte la viață, fiind ”întâiul născut dintre cei morți” (Col 1,18).
Evanghelia zilei (Io 1,1-18) prezintă prima și a doua naştere a lui Isus Cristos. În prima parte teologică (vv. 1-5) evanghelistul prezintă Logosul (Cuvântul, Verbul) ne întrupat, ne încarnat (asarkos), în raport cu Dumnezeu (vv. 1-2) și în raport cu creația (vv. 3-5). În raport cu Dumnezeu Logosul subzistă din eternitate la (spre, către) Dumnezeu și era Dumnezeu (v. 1). În raport cu creația Logosul este creator universal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt (v. 3) și izvor inepuizabil de viață pentru creație și lumină divină pentru oameni (v. 4). Viață lumină ce alungă moartea și întunericul păcatului fără a putea fi cuprinsă și învinsă (v. 5). În partea a doua (vv. 6-18) se trece de la teologie la iconomie, la istoria mântuirii. Logosul Lumină se arată lumii prin întrupare și mărturia lui Ioan Botezătorul, care nu era el Lumina (Mesia), dar a venit să dea mărturie despre Lumina cea adevărată venită în lume ca să lumineze pe tot omul (vv. 6-9). Înainte de întrupare Logosul era în lume, pentru că a creat lumea prin porunci, cuvinte (logoi, „întruparea” în creație), dar lumea nu l-a cunoscut (v. 10). Cuvântul „lume” are mai multe semnificații. Lumea (kosmos) este creația lui Dumnezeu prin Logos, bună în ochi lui Dumnezeu (Gen 1,4.10.12.18.21.25). Lume sunt toate ființele umane care-l pot cunoaște pe Dumnezeu sau oamenii ignoranți, uituci, idolatri, contrari lui Dumnezeu, de mântuit, nu de disprețuit.
Logosul creator și iluminator a tuturor se revelează evreilor, prin profeți (Evr 1,1), prin sfintele Scripturi („întruparea” în Scripturi), dar ai săi nu l-au primit (v. 11). Câți l-au primit, crezând în Numele său (numele este însăși ființa), le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu (v. 12), prin naștere din Dumnezeu, nu din voința cărnii (v. 13). Oamenii se pot naște din Dumnezeu pentru că Dumnezeu s-a născut din om (întruparea în om). Logosul s-a făcut trup de carne (sarx; omul în aspectul său fragil, efemer, muritor, cf. Is 40,5-7) și s-a sălășluit printre noi (v. 14). Și-a pus cortul, tabernacolul trupului său, noul templu (Io 2,21), printre noi. Cei ce au crezut i-au văzut slava (Io 11,40; Isus către Marta: dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu), slavă ca a celui Unul-născut din Tatăl, plinătate de Har și de Adevăr (v. 14). Plinătate adusă de Duhul Sfânt și dăruită credincioșilor ca „har pentru har” (v. 16), har în loc de har. Har nou, dăruit prin Isus Cristos, în loc de harul vechi al Legii dăruite prin Moise (v. 17). Isus Cristos Înviatul singurul interpret, „exeget” al Tatălui (v. 18), este izvorul unic și nesecat de viață, lumină, har și adevăr.
Pe Isus Cristos, chip a lui Dumnezeu Tatăl, care a luat chip de rob prin întromenire făcându-se ascultător până la moarte, prin înviere, Tatăl l-a înălțat, la promova, la condiția de domn, dându-i numele care este mai presus de orice nume, numele său Domnul (Fil 2,6-11). L-a făcut nu un simplu domn ci ”Împărat al împăraților și Domn al domnilor” (Apoc 17,14; 19,16).
Învierea lui Isus Cristos este nucleul central al propovăduirii apostolice și al credinței creștine. Fără înviere zadarnică (găunoasă) este predicarea apostolică, găunoasă este credința noastră (1 Cor 15,14) și găunoasă este, adăugăm noi, și celebrarea noastră liturgică. Chiar și celebrarea sfinților este tot o celebrare a învierii unui mădular al Trupului lui Cristos, pentru că sfinții (drepții) au parte de ”prima înviere” și deja strălucesc ca stelele (Dan 12,3), în noaptea acestei lumi și ca soarele în Împărăția Tatălui lor (Mt 13,43). Apostoli sunt martori și propovăduitori ai învierii, nu simpli propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu.
Ziua învierii este ”ziua pe care a făcut-o Domnul! să tresăltăm și să ne veselim în ea!” (Ps 117,24 LXX). Este o zi nouă care nu face parte din cele șapte zile ale creației antice. O zi concepută în Vinerea mare și născută în timpul nostru cronologic în prima zi a săptămânii iudaice, în ziua învierii, în ziua Domnului înviat, numită duminică. Această zi a fost vizibilă sensibil în Vinerea răstignirii, în plină zi astronomică, prin cele trei ceasuri de întuneric de la ceasul al șasălea (ora 12) până la ceasul al nouălea (ora 15) și trei ceasuri de lumină de la 15 la 18 (Mt 27,45). Conform cărții Genezei o zi este formată dintr-o perioadă de întuneric (noapte) urmată de o perioadă de lumină (dimineață): ”și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Gen 1,5).
Duminica, ziua învierii, numită și ”ziua a opta”, este icoana zilei veșniciei. Prin înviere veșnicia se temporizează, intră în timpul cronologic. Astfel nimic nu-i trecut inexistent, nici viitor inaccesibil, pentru că totul e prezent. De aceea, vecernia zile de Paști, cu care ar trebui să înceapă seara unei noi zile, nu începe cu formula vecerniei, ci cu formula utreniei, a rugăciunii de dimineață. Seara e tot dimineață, ziua de Paști nu s-a sfârșit. În plus, locul duminicii în cadrul săptămânii liturgice este la începutul săptămânii liturgice de la Paști la Rusalii și la sfârșitul săptămânii de la Rusalii la Paști. Duminica este când prima când ultima zi a săptămânii liturgice, până va ajunge și prima și ultima, adică singura, unica zi a veșniciei.
Dumnezeu a numit lumina ”zi” și întunericul ”noapte” (Gen 1,5). Isus Cristos este Lumina lumii (Io 8,12; 9,5). Deci Isus Cristos este lumina-zi fără de sfârșit, care va lumina continuu în Ierusalimul ceresc coborât pe pământ (Apoc 21,23: sfeșnic îi este Mielul).
Faptul că noaptea acestei lumi se scurtează, este pe moarte (în agonie), e sugerat liturgic prin deniile din săptămâna mare și sfântă în care utrenia, rugăciunea de dimineață, se celebrează seara. Ziua invadează noaptea, mănâncă noaptea (liturgic, nu astronomic), prefigurând și pregătind ziua fără noapte, fără de sfârșit, ziua a opta, care a intrat în timp prin învierea spre viață veșnică a lui Isus Cristos.
Taina morții și învierii a sugerat-o Isus grecilor apelând la o imagine agricolă: ”dacă bobul de grâu, căzând pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare aduce rod” (Io 12,24; cf. 1 Cor 15,36). Tot în natură este înscris și principiul: cine naște (dă viață) hărănește (întreține viața). Dar hărănirea se realizează omorând hrana cu gătitul, cu dinții, cu stomacul. Hrana moare pentru a da viață. Isus Cristos, noul Adam, adormit pe cruce, naște Eva nouă din costa străpunsă, prin apa botezului și sângele euharistic (Io 19,34). Isus Cristos ne naște din nou și ne hărănește cu trupul și sângele său. Dar pentru a ne hărăni (da viață) a trebuit să moară.
Noi înviați împreună cu Isus Cristos, să căutăm și să gândim la realitățile de sus unde se află Înviatul și Înălțatul la cer (Col 3,1). Orice altă orientare este păcat, pentru că greșește ținta existenței creștine, cerul, Ierusalimul ceresc, mama noastră.
La prima venire a lui Isus Cristos, vizibilă și locală, în taina morții și învierii, escatologia (eschatos = ultim; logos = cuvânt), cuvântul ultim despre lume, sfârșitul lumii, s-a împlinit. Avem escatologie realizată în persoana lui Isus Cristos. La a doua venire a lui Isus Cristos, vizibilă și universală (Lc 17,23-24), se va realiza escatologia cosmică pentru toți oameni și pentru toată creația. La venirea intermediară a lui Isus Cristos, continuă, invizibilă și universală, în mijlocul nostru și în noi (Lc 17,20-21), în celebrarea liturgică, se realizează escatologia tainică, euharistică, duminicală. La moartea individuală, dacă avem parte de prima înviere, se împlini escatologia personală, escatologie începută la botez (Rom 6,1-11). Dacă nu vom avem parte de prima înviere vom aștepta escatologia cosmică.
Din cele 11 Evanghelii ale învierii rezultă trei afirmații esențiale. Apostoli nu și-au imaginat învierea lui Isus și nu au așteptat-o. Au început să creadă în înviere numai pe baza probelor. Au insistat asupra învierii corporale și a identității dintre Isus mort și Isus înviat.
Luca 24 condensează într-o singură zi, ziua învierii, la Ierusalim aparițiile Înviatului. Dimineața la mormânt, după masă la Emaus și seara în cenacol. Ioan 20 concentrează aparițiile la Ierusalim în timp de o săptămână, cum în timpul unei săptămâni a prezentat începutul vieții publice a lui Isus Cristos, de la botez la nunta din Cana (Io 1,29.35.43; 2,1), în paralel cu săptămâna creației (Gen 1). O săptămână simbolică a reînnoirii lumii prin învierea lui Isus Cristos. Matei 28 prezintă marea apariție de pe muntele Galilei, care închide paranteza deschisă cu începutul activității publice a lui Isus Cristos în Galileia (Mt 5-7). Faptele Apostolilor, care prezintă isprăvile apostolilor trimiși în misiune de Isus Cristos, precizează sintetic că Înviatul s-a arătat timp de 40 de zile, le-a dat apostolilor dovezi convingătoare că este viu, le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu și le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte Făgăduința Tatălui, adică pe Duhul Sfânt prin care vor fi regenerați, iar Împărăția lui Dumnezeu (nu Împărăția politică pământească și glorioasă a lui Israel) va începe să fie restaurată prin misiunea apostolilor (Fap 1,1-8; apostolul zilei).
Să avem curajul să mărturisim și să ne evanghelizăm reciproc cu salutul creștin specific timpului pascal: ”Cristos a înviat!”, sinteză și punct culminant al vestirii Evangheliei.