Sfânta și marea Vineri; Patimile Domnului

Denia celor 12 Evanghelii ale Patimilor. Orele Împărătești. Apostolul Vecerniei: 1 Cor 1,18-2,2; Evanghelia Vecerniei: Mt 27,1-54; Io 19,31-37; Mt 27,55-61. Zi aliturgică. Post și ajun

 ”În sfânta și Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos: scuipările, lovirile peste față,palmele, insultele, batjocoririle, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu el” (Sinaxar în sfânta și marea Vineri).

Evanghelia zilei (Mt 27,1-61; Io 19,31-37), conține următoarele episoade:

1. Moartea lui Iuda (Mt 27,3-10);
2. Isus Cristos în fața lui Pilat (Mt 27,1-2.11-14; Mc 15,1-5; Lc 23,1-5; Io 18,28-38);
3. Isus Cristos în fața lui Irod (Lc 23,6-12);
4. Isus Cristos și Barabba (Mt 27,15-31; Mc 15,6-20; Lc 23,13-25; Io 18,39-19,16);
5. Răstignirea lui Isus Cristos (Mt 27,32-44; Mc 15,21-32; Lc 23,26-43; Io 19,17-27);
6. Moartea lui Isus Cristos (Mt 27,45-56; Mc 15,33-41; Lc 23,44-49; Io 19,28-37);
7. Îngroparea lui Isus Cristos (Mt 27,57-61; Mc 15,42-47; Lc 23,50-56; Io 19,38-42).

1. Moartea lui Iuda (Mt 27,3-10).

Aflând verdictul de condamnare la moarte în procesul lui Isus, Iuda este revoltat și răvășit, pentru că moartea lui Isus nu intrase în calculele sale. S-a dezis de fapta sa și de decizia arhiereilor, restituindu-le cei 30 de arginți primiți, recunoscând în fața complicilor, nu în fața celui trădat, că: „am păcătuit predând sânge nevinovat” (Mt 27,3-4). Iuda nu s-a convertit (metanoia), nu s-a întoarce la cel trădat, ci cuprins de îngrijorare (metameleia), de disperare și remușcări în fața unui act socotit ireparabil, s-a sinucis prin spânzurare (Mt 27,5). Arhiereii au luat arginții aruncați de Iuda în Templu și au cumpărat cu ei ogorul Olarului pentru înmormântarea străinilor, împlinind astfel profeție din Zah 11,12-13 (Mt 27,6-10). După sfinții părinți în credință (Ieronim), Olarul nostru este Isus Cristos. În Faptele Apostolilor 1,16-20 avem altă perspectivă asupra morții lui Iuda. A primit pentru o faptă cumplită o pedeapsă cumplită. Pentru că a ajuns sălaș al Satanei (Lc 22,3), a plesnit la mijloc și toate măruntaiele i s-au vărsat (Fap 1,18).

O cheie pentru interpretarea episodului cu moartea lui Iuda (Mt 27,3-10), este episodul din 2 Regi 17,1-23 LXX (2 Sam 17 TM), în care Achitophel trece din tabăra lui David în tabăra lui Abessalom sfătuindu-l cum să-l învingă pe David. Abessalom nu i-a ascultat sfatul deși era cel bun, preferând sfatul unui inamic infiltrat, condamnând astfel la „moarte” (înfrângere) poporul lui Israel (vor muri douăzeci de mii de oameni, cf. 2 Regi 18,7). Achitophel văzându-și planurile ne realizate, s-a retras acasă în cetatea sa și s-a spânzurat (2 Regi 17,23). La fel Iuda a trecut de partea preoților, dar ei au depășit așteptările lui Iuda și l-au condamnat la moarte pe Isus. Atunci Iuda văzându-și așteptările ne realizate și-a părăsit complicii restituindu-le banii și s-a dus de s-a spânzurat (Mt 27,5).

2. Isus Cristos în fața lui Pilat (Mt 27,1-2.11-14; Mc 15,1-5; Lc 23,1-5; Io 18,28-38).

Procesul religios a lui Isus Cristos s-a terminat cu condamnarea la moarte pentru presupusa „blasfemie”, pedepsită după Lege lui Moise cu lapidare (Lev 24,16), executată de popor, cum demonstrează episodul cu femeia adulteră (Io 8,1-11) sau lapidarea lui Ștefan (Fap 7,57-58). De teama poporului, care l-a susținut pe Isus ca și pe Ioan Botezătorul, sinedriu a recurs la puterea romană, pentru a se spăla pe mâini, ei nu Pilat, sperând să obțină o condamnare și execuție rapidă.

Tot sinedriu la condus pe Isus, legat ca un osândit, la pretoriu, locuința din Ierusalim a procuratorului Pilat (Mt 27,2; Mc 15,1; Lc 23,1). L-au predat lui Pilat, așa cum Iuda la predat lor, fără a intra în pretoriu, ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele (Io 18,28). Grijulii pentru necurăția exterioară și nepăsători pentru cea interioară, adică condamnarea la moarte a unui nevinovat. Pilat a ieșit afară din pretoriu să le asculte învinuirile (Io 18,29). Ei i-au adus trei capete de acuzare: smintește poporul (ca Socrate, nu răzvrătește poporul); oprește plata impozitului către Cezar; spune că el este Mesia, Regele (Lc 23,2). Pilat, știind că evreii așteptau un Mesia eliberator, a intrat în pretoriu și l-a întrebat pe Isus Cristos numai referitor la regalitate: „tu ești regele iudeilor?”. Cum a răspuns lui Iuda și lui Caiafa, a răspuns și lui Pilat: „tu zici” (Mt 27,11; Mc 15,2; Lc 23,3; cf. Io 18,34). Cu acest răspuns Isus a acceptat, nu a afirmat, că este Regele iudeilor și a încercat să-i explice lui Pilat că regalitatea lui nu-i din lumea aceasta. Este din alt loc, nu este de aici (Io 18,36). Pilat a primit cu scepticism mărturia lui Isus pentru adevăr, a ieșit din pretoriu și a informat arhiereii și mulțimea că nu-i găsește nici o vină (Io 18,37-38; Lc 23,4). Arhiereii au continuat să-l învinuiască de multe lucruri, la care, spre mirarea procuratorului, Isus nu a răspuns (Mt 27,12-14; Mc 15,3-5). Declararea lui Pilat de nevinovăției și tăcerea lui Isus, a îndârjit pe acuzatori, care devin mai agresivi și insistă să-l învinuiască pe Isus că ațâță poporul cu învățătura lui suversivă începând din Galileea, în toată Iudeea până în Ierusalim (Lc 23,5).

3. Isus Cristos în fața lui Irod (Lc 23,6-12).

Pilat auzind de Galileea a întrebat dacă Isus este galileean. Aflând că este galileean de sub stăpânirea lui Irod, ca să scape de acest proces dificil, l-a trimis pe Isus la Irod, care se afla atunci la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelor (Lc 23,6-7). Irod căuta de multă vreme să-l vadă pe Isus (Lc 9,9), așa că s-a bucurat foarte mult de ocazia pe care i-a oferit-o Pilat de a-l vedea, sperând să vadă și vreo minune săvârșită de Isus (Lc 23,8). Irod curios voia circ. Arhiereii și cărturarii prezenți la întâlnire i-au adus multe învinuiri lui Isus. Irod i-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a dat nici un răspuns (Lc 23,9-10). Dezamăgit că nu obținut nimic de la Isus, Irod l-a socotit un impostor și l-a trata cu dispreț. În bătaie de joc a poruncit să fie îmbrăcat cu o haină de un alb strălucitor, ca un clovn nevinovat ce pretinde a fi regele iudeilor (Lc 23,11). Astfel împodobit l-a retrimis la procuratorul Pilat, considerându-l nevinovat, după cum va afirma Pilat (Lc 23,15: nici Irod nu i-a găsit nicio vină că l-a trimis înapoi la noi). Datorită acestor gesturi de amabilitate reciprocă, Pilat și Irod, care erau dușmani, s-au împăcat (Lc 23,12). S-a împlinit astfel psalmul 2,2 LXX, s-au înfățișat regii pământului (Irod) și căpeteniile (Pilat) s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva unsului său. Apostolii (Fap 4,24-28) confirmă această aplicare a psalmului 2,1-2 la Irod și Ponțiu Pilat, împreună cu neamurile păgâne și popoarele lui Israel, care s-au adunat în Ierusalim, ca să facă cele pe care Puterea divină (mâna și hotărârea divină), le rânduise dinainte ca să se petreacă.

Soarta lui Isus Cristos a fost prefigurată de moartea lui Ioan Botezătorul, ucis de Irod. ”Vulpea” Irod, a avut intenți să-l omoare și pe Isus Cristos, care a profețit că nu poate un profet să fie omorât afară de Ierusalim (Lc 13,31-33).

4. Isus Cristos și Barabba (Mt 27,15-31; Mc 15,6-20; Lc 23,13-25; Io 18,39-19,16).

Pilat a convocat pe acuzatori lui Isus ca să le comunice concluzia la care a ajuns după interogatoriul amănunțit și public (înaintea lor) și după ce a fost consultat și Irod. Concluzia anunțată a fost că nici el și nici Irod n-au găsit nici o vină care să merite moartea (Lc 23,13-15). Prin urmare le-a propus o soluție de compromis, care spera că o să-i mulțumească pe evrei și o să-l salveze pe Isus, o pedeapsă corecțională (biciuirea) și apoi eliberarea (Lc 23,16). Dar acuzatorii și mulțimea adunată au cerut condamnarea la moarte a lui Isus și eliberarea lui Bar-abba (fiul tatălui), întemnițat pentru revoltă și omor, probabil un simbol al rezistenței antiromane (Lc 23,17-18).

Pentru a atenua ura evreilor față de romani, procuratorul avea obiceiul, ca la cererea mulțimii, să le elibereze un condamnat de sărbătoarea Paștelor (Mt 27,15-16; Mc 15,6-8; Io 18,39). Cu toate că știa că Isus i-a fost predat din invidie (din invidie a fost ucis Abel și a fost vândut Iosif), Pilat le-a propus să aleagă între Isus Mesia, un rabin pașnic nevinovat și (Isus) Barabba, un criminal (Mt 27,17-18). Manipulată de căpeteniile religioase, mulțimea a pus presiune pe Pilat și i-a cerut să le elibereze pe Barabba (Mt 27,20; Mc 15,11; Lc 23,18; Io 18,40). Pentru a arunca responsabilitatea condamnării lui Isus asupra poporului, Pilat a întrebat poporul ce să facă cu Isus numit Cristos Regele iudeilor. Poporul a dat sentința democratică, „să fie răstignit!” (Mt 27,22; Mc 15,12-13; Lc 23,21).

Avertizat de soția sa (Claudia Procula, devenită creștină, conform apocrifelor), ca să nu aibă nimic cu dreptul Isus, pentru că a pătimit mult în vis din pricina lui (Mt 27,19), Pilat a încercat să-l elibereze pe Isus întrebându-i a trei oră pe acuzatori, ce rău a făcut, dar ei strigau și mai tare, „să fie răstignit!” (Lc 23,22-23; Mt 27,23).

Evanghelia după Ioan prezintă și alte amănunte din duelul lui Pilat cu căpeteniile religioase, pentru a-l elibera pe Isus. Așa cum a propus, Pilat i-a aplicat lui Isus pedeapsa corecțională, l-a biciuit, l-a încoronat cu spini și l-a îmbrăcat cu o haină purpurie, însemn regal, și l-a prezentat mulțimii zicând „iată omul!” (Io 19,1-5). Când l-au văzut arhiereii au cerut răstignirea, motivând că după legea lor, trebuie să moară pentru că s-a dat drept un Fiu a lui Dumnezeu. La auzul acestei acuze, Pilat a fost cuprins de teamă sacră în fața unui personaj deosebit (bărbat îndumnezeit) și l-a întrebat pe Isus de unde este, întrebare la care nu a primit nici un răspuns (Io 19,6-9). Tăcerea lui Isus a declanșat discuția despre originea puterii politice. După Isus, originea ultimă a puterii este „în lumea de sus”, nu în puterea militară romană sau în sine însuși cum a afirmat Pilat (Io 19,10-11). Cum Pilat mai încerca să-l elibereze pe Isus, iudeii au recurs la șantaj, folosind un argument politic. Isus s-a dat pe sine rege, subminând autoritatea cezarului unic, așa că aministia lui ar trăda „prietenia” cu Cezarul. La auzul acestor cuvinte Pilat l-a prezentat pe Isus iudeilor zicând: „iată regele vostru!”, proclamație negată de arhierei, care au afirmat că recunosc ca rege numai pe Cezar (Io 19,12-15).

Văzând Pilat că nu-i de nici un folos ca să mai discute rațional cu o mulțime dezlănțuită, pentru a-l elibera pe Isus, a cerut apă, s-a spălat pe mâini înaintea mulțimii, proclamându-și nevinovăția pentru vărsarea sângelui lui Isus. Pilat le-a zis mulțimii complice aceleași cuvinte cu care căpeteniile au răspuns lui Iuda când acesta le-a înapoiat arginții : ”voi veți vedea” (Mt 27,24; cf. 27,4: tu o să vezi). Poporul asumă responsabilitatea decizie condamnării lui Isus la răstignire și a consecințelor decizie luată în cunoștință de cauză și liber: „sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștrii!” (Mt 27,25). Atunci Pilat a hotărât să le împlinească voia, l-a eliberat pe Barabba, iar pe Isus l-a dat în voia lor ca să fie răstignit (Mt 27,26; Mc 15,15; Lc 23,25).

Cum a profețit (Mt 20,19), Isus Cristos a fost bătut și batjocorit în timpul procesului (Io 19,1-3) sau după condamnarea la răstignire (Mt 27,27-31; Mc 15,16-20). În casa arhiereului Isus Cristos a fost batjocorit ca profet (Mt 26,67-68; Mc 14,65; Lc 22,63-65), iar în casa lui Pilat, în pretoriu, a fost batjocorit ca rege al iudeilor. Cohorta de soldați l-au înveșmântat cu o manta soldățească stacojie (Mt 27,28) sau cu purpură (Mc 15,17), simbol regal. L-au încoronat cu o cunună de spini și i-au pus o trestie în mâna dreaptă ca sceptru, simbol al puterii. Ritualul încoronării s-a încheiat cu închinare, salut (bucură-te regele iudeilor!), scuipat în loc de sărut și loviri cu trestia (sceptru) peste cap (Mt 27,29-30; Mc 15,17-19). Terminată „comedia”, începe „tragedia”. L-au îmbrăcat cu hainele lui și l-au dus afară să-l răstignească (Mt 27,31; Mc 15,20).

5. Răstignirea lui Isus Cristos (Mt 27,32-44; Mc 15,21-32; Lc 23,26-43; Io 19,17-27).

În drum spre Golgota, „Locul căpățânii”, a craniului, după forma dealului respectiv, a fost luat cu sila Simon din Cyrene (colonie greacă din nordul Africii), tatăl lui Alexandru și Rufus, probabil viitori creștini (Fap 19,33; Rom 16,13), ca să poarte crucea în urma lui Isus, ca un ucenic servitor fără voie, pentru că Isus slăbit de biciuire nu a fost capabil să o mai ducă (Mt 27,32-33; Mc 15,21-22; Lc 23,26; Io 19,17). Pe drumul crucii Isus Cristos a fost urmat de mult popor și de femei bocitoare din Ierusalim (fiice ale Ierusalimului), care își loveau pieptul cu pumnii (Lc 23,27), în semn de doliu și penitență, ca după moartea lui Isus (Lc 23,48) sau ca vameșul din templu (Lc 18,13). Isus le-a prorocit femeilor bocitoare zilele cumplite care vor veni peste ele și copii lor, încât vor fi fericite sterpele și nu ca de obicei mamele, pentru că dacă lemnul verde (Isus) va fi omorât, atunci lemnul uscat (Ierusalimul) va fi ars fără probleme (Lc 23,28-31).

La Golgota i-au dat să bea lui Isus vin amestecat cu fiere (Mt 27,34) sau vin cu smirnă (Mc 15,23), pentru a-i atenua simțurile și a rezista la răstignire, dar n-a vrut să bea, rămânând conștient până la ultima suflare  (Ps 68,22 LXX: „au pus în mâncarea mea fiere și în setea mea mi-au dat să beau oțet”; Prov 31,6: dați băuturi tari celui care piere și vin celui cu sufletul amărât).

După ce l-au răstignit, bătându-i cuie între antebraț și palmă, nu în palmă, soldații i-au împărțit hainele stropite de sânge, singura avere, în patru părți, iar pentru cămașa fără cusătură au tras la sorți (Mt 27,35; Mc 15,24; Lc 23,34; Io 19,23-24), împlinind profeția: „și-au împărțit veșmintele mele și pentru cămașa mea au tras la sorți” (Ps 21,19 LXX). Cămașa fără cusătură, veșmânt preoțesc, simbol al unității Bisericii, prefigurează victoria asupra morții. Cum cămașa n-a fost sfârșiată așa și trupul lui Isus Cristos nu va fi sfârșiat de descompunere, pentru că a înviat.

Pe cruce Isus Cristos s-a rugat pentru cei ce l-au răstignit: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac” (Lc 23,34). S-a rugat pentru toți, pentru romani și iudei, dar iudeii n-au fost iertați pentru că Ierusalimul a fost distrus.

Răstignirea fiind o pedeapsă gravă, rezervată tâlharilor și sclavilor, i-au pus deasupra capului, o inscripție cu pricina osândirii: „Isus Nazarineanul Regele iudeilor” (Mt 27,37; Mc 15,26; Lc 23,38). Inscripția a fost scrisă în ebraică, limba sacră națională, în latină, limba oficială, și în greacă, limba internațională (Io 19,19-20). Astfel pe cruce, tron regal, a fost afișată public sentința universală (trei limbi) și definitivă (ce am scris am scris), a regalității mesianice a lui Isus Cristos. Regalitate reală pentru creștini, falsă pentru evrei și romani, după cum confirmă cererea evreilor ca Pilat să scrie că s-a auto intitulat regele iudeilor (Io 19,21-22).

La dreapta și la stânga lui Isus Cristos au fost răstigniți și doi tâlhari (Mt 27,38; Mc 15,27; Lc 23,33; Io 19,18), ca să se împlinească Scriptura: „și cu cei fără de lege a fost socotit” (Mc 15,28; cf. Is 53,12). Unul dintre tâlhari s-a convertit, și-a recunoscut public pedeapsa meritată pentru vinovăția sa și nevinovăția lui Isus Cristos, fapt pentru care Isus i-a promis raiul (Lc 23,41-43). Celălalt tâlhar, împreună cu trecătorii, căpeteniile și cu soldații și-au bătut joc de Isus Cristos, reluând falsele acuzații din timpul procesului. Batjocura publică din ceasul morții confirma sentimentul de „condamnare dreaptă”, fiind ultima și cea mai mare ispită. Hulitorii au cerut că dacă este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Alesul și Regele iudeilor, să se coboare de pe cruce, ca să vadă și să creadă în el (Mt 27,39-43; Mc 15,29-32; Lc 23,35-39). Isus Cristos va fi salvat din moarte, nu de la moarte, cum au cerut hulitorii.

Înainte ca Isus Cristos să-și predea sufletul în mâinile Tatălui ceresc, a predat-o pe mama sa, simbol al Israelului, ucenicului pe care-l iubea și comunității creștine (Io 19,25-27).

6. Moartea lui Isus Cristos (Mt 27,45-56; Mc 15,33-41; Lc 23,44-49; Io 19,28-37).

Moartea lui Isus Cristos a fost însoțită de minuni cosmice. De la ceasul al șaselea, miezul zilei, până la ceasul al nouălea, ora trei după amiază, Golgota a fost invadată de întuneric (Mt 27,45; Mc 15,33; Lc 23,44-45; cf. Amos 8,9: în ziua aceia, soarele va apune în miezul zilei și se va întuneca pe pământ), în contrast cu Taborul care a fost năpădit de lumină la schimbarea la față. Din cauza celui Ales (cf. Mt 24,22), din douăsprezece ore, ziua patimilor a fost scurtată la șase ore, iar noaptea răstignirii la trei ore. În plină zi astronomică, a apărut o nouă zi, din trei ore de noapte (de la 12 la 15) și trei ore de ziuă (de la 15 la 18), simbol al zilei a opta, a zilei veșnice a învierii.

Pe cruce Isus s-a rugat, în arameică, tot psalmul 22 TM, cu cererea servului suferind, psalm din care evangheliști amintesc numai primul verset: Eli, Eli, lema sabachtani? (Mt 27,46; Mc 15,34: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?). Dumnezeu l-a auzit și l-a ajutat, scurtând timpul pătimirii, și la salvat din moarte, nu de la moarte. Câțiva dintre cei prezenți au confundat El-i (Dumnezeul meu) cu Ilie, care era așteptat să revină la sfârșitul timpurilor (Mal 4,5-6), și au crezut că Isus l-a strigat pe Ilie ca să vină să-l salveze (Mt 27,47.49; Mc 15,35-36).

Văzând Isus că s-au împlinit toate cele rânduite de Tatăl, ca să se împlinească și Scriptura din Ps 68,22 LXX: „în setea mea mi-au dat să beau oțet”, a zis: „mi-e sete” (Io 19,28). Atunci au luat un burete îmbibat cu oțet (vin stricat; băutură folosită de soldații romani pentru a le astâmpăra setea), l-au pus într-un băț și i l-au dat să bea (Mt 27,48; Mc 15,36; Io 19, 29). Isus Cristos a confirmat săvârșirea până la capăt a planului Tatălui (Io 19,30: săvârșitu-s-a), a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale pun (așez) duhul meu” (Lc 23,46; cf. Ps 30,6 LXX) și și-a lăsat duhul (Mt 27,50), și-a dat suflarea (Mc 15,37), și-a predat duhul, ca un cadou (Io 19,30), Tatălui, ca el să-l dea Evei noi, creată din coasta străpunsă a Noului Adam, adormit pe cruce.

La botezul lui Isus în Iordan, s-au despicat cerurile (Mc 1,10), iar la desăvârșirea botezului în apele profunde ale morții, s-a despicat în două, de sus până jos, catapeteasma Templului (cf. Ex 26,31-33). Sfârșierea hainelor de către arhiereu (Mt 26,65) și despicarea catapetesmei (Mc 15,38; Lc 23,45), anunță distrugerea Templului, centru lumii, care atrage catastrofe cosmice: cutremurarea pământului, despicarea stâncilor, deschiderea mormintelor și învierea drepților (Mt 27,51-53), primii care au parte de „prima înviere” (Apoc 20,5-6). Sutașul și soldații văzând cele petrecute cu Isus Cristos și cosmos, cuprinși de teamă au mărturisit nevinovăția (Lc 23,47: omul acesta era drept) și dumnezeirea lui Isus (Mt 27,54; Mc 15,39: acesta era Fiu a lui Dumnezeu), iar mulțimea spectatoare (Lc 23,48: răstignirea a fost „theoria”, spectacol, priveliște), s-a întors în cetate lovindu-se cu pumnii peste piept, ca femeile bocitoare pe drumul crucii (Lc 23,27), în semn de doliu și penitență. Femeile ucenice, care l-au urmat și slujit în Galileea și au urcat cu Isus Cristos la Ierusalim, simbol al Bisericii, au contemplat de departe, pasiv, răstignirea (Mt 27,55-56; Mc 15,40-41; Lc 23,49), cu compasiune (syn-patheia, simpatie).

Ca să nu rămână noaptea trupurile răstigniților pe cruce (Deut 21,22-23), iudeii au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor, ca fără sprijinul picioarelor să se sufoce și să moară rapid. Soldații au zdrobit numai picioarele tâlharilor, pentru că Isus era deja mort. Ca să fie sigur că-i mort unul din ostași i-a împuns coasta cu sulița și îndată a ieșit sânge și apă (Io 19,31-35), simbol al apei botezului și al sângelui euharistic, prin care se naște Eva nouă, Biserica. Prin acest gest s-au împlinit Scripturile: „nici un os nu i se va zdrobi” dreptului (cf. Ps 33,21 LXX) și „ vor privi la cel pe care l-au străpuns” (cf. Zah 12,10).

7. Îngroparea lui Isus Cristos (Mt 27,57-61; Mc 15,42-47; Lc 23,50-56; Io 19,38-42).

Isus Cristos a murit în jurul ceasului nouă din zi, trei după amiază, în ziua pregătirii, adică ajunul sabatului (Mc 15,42; Lc 53,54), încât a mai rămas timp pentru înmormântare înainte de lăsatul nopții și începutul sâmbetei. Iosif din Arimateia, om bogat (Mt 27,57), membru de vază (emerit) al sinedriului (Mc 15,43), bun și drept, care nu se învoise cu hotărârea și fapta sinedriului (Lc 23,50-51), ucenic „ascuns”  de teama iudeilor (Io 19,38), care ca majoritatea iudeilor aștepta Împărăția lui Dumnezeu, a îndrăznit să intre la Pilat și să ceară trupul lui Isus (Mt 27,58; Mc 15,43; Lc 23,51-52). Pilat a fost uimit că a murit așa de repede și după ce a cerut confirmarea din partea sutașului, a dat lui Iosif trupul lui Isus (Mc 15,44-45).

Iosif, nu Ilie (Mc 15,37), l-a dat jos de pe cruce (Mc 15,46; Lc 23,53) și cu ajutorul lui Nicodim, alt ucenic „ascuns” din elita iudaică (Io 3,1-2), care a adus o cantitate mare de smirnă și aloe (Io 19,39), l-au înfășurat în giulgiu cu miresme și l-au pus într-un mormânt nou, tăiat în stâncă, dintr-o grădină din apropiere, și au închis mormântul cu o piatră mare (Mt 27,59-60; Mc 15,46; Lc 23,53; Io 19,40-42). Femeile ucenice, care au privit de departe răstignirea, l-au urmat pe Iosif, au asistat la îngropare și au privit cu atenție locul unde a fost pus pe Isus (Mt 27,61; Mc 15,47; Lc 23,55). Femeile întoarse acasă au avut timp numai ca să procure miresme și parfumuri, nu și pentru îmbălsămare, pentru că a început sabatul (Lc 23,56).

Caracteristicile patimii lui Isus Cristos. A suferit de la ai săi, nu de la romani. A suferit pe nedrept, făcând numai bine și nici un rău. A acceptat suferința iertând. Tată iartă-i că nu știu ce fac (Lc 23,34). Aceste trei caracteristice le găsim la cei ce au suferit din cauza bisericii fără a se separa de ea. Acestora este dedicată mănăstirea Stavroanastasis din Feleacu.