Parimii; Litie; Polieleu. Pripele; Evanghelia Utreniei: Io 10,9-16. Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Sfinților: Fap 26,12-20; Io 10,1-9
Contextul evangheliei cu Păstorul cel bun (Io 10,1-18), este vindecarea orbului din naștere (Io 9). Orbul excomunicat din staulul sinagogii, devine oaie în turma Păstorului cel bun, crezând în Fiul lui Dumnezeu (Io 9,35-38). Fariseii îl scot afară (Io 9,34), excomunică din sinagogă, pe orbul vindecat, pentru a muri de foame. Păstorul cel bun le scoate afară pe oile sale (Io 10,4), pentru a le duce la păscut și a le elibera de iudaismul înrobitor (robia Legii) și orb.
Discursul despre păstorul cel bun este o comparație, un proverb, o pildă (paroimian, de unde derivă cuvântul ”paremii” pentru lecturile de la vecernie din ritul bizantin), enigmatică, neînțeleasă inițial de farisei (v. 6). În discursul cu fabula păstorească Isus Cristos încearcă să-i lumineze pe fariseii care zic că văd dar de fapt au ajuns orbi (Io 9,39-41). Și apostolului Pavel a fost trimis la neamurile păgâne ca le deschidă ochii și să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea satanei la Dumnezeu și ca să primească iertare de păcate și moștenire (Fap 26,17-18).
Isus Cristos produce dezbinare între farisei cu vindecarea orbului din naștere (Io 9,16) și dezbinare între iudei cu pilda Păstorului cel bun (Io 10,19). În fața lui Isus Cristos nu se stă indiferenți. Se ia atitudine pro sau contra, se produce dezbinare benefică, separare între cei iluminați care cred în Isus Cristos și cei care rămân orbi.
Păstorului cel bun, care intră pe poartă în curtea oilor (vv. 1-2; prefigurată de curtea Templului), pe care oile îl urmează, căci îi cunosc glasul (v. 4) și care își pune viața pentru oi (v. 11), i se opun: hoțul și tâlharul (lupul), care sar în curtea oilor pe alt loc (v. 1), nu pe poartă; străinii, pe care oile nu-i urmează, căci nu le știu glasul (v. 5); simbriașul (năimitul), cel plătit ca să aibă grijă de turmă, căruia nu-i pasă de oi când vine lupul (vv. 12-13), nu-și pune viața pentru oi.
Portarul și oile sale îl recunosc pe Păstorul cel bun, dar nu-l recunosc pe străin (vv. 3-5). Isus Cristos nu-i recunoscut nici de o parte din turma poporului lui Dumnezeu și nici de portarii templului, care nu-i deschid poarta și nu-l lasă să intre în ”curtea” oilor, în incinta templului.
Isus Cristos este Poarta oilor (v. 7). Funcției vitale a membranei celulare, prin care se intră și se iese, îi corespunde funcția vitală a porții pentru turma cuvântătoare. La botez catehumenul intră prin Poarta-Isus pentru a deveni creștin, pentru a fi mântuit. Intră în curtea oilor pentru a se adăposti de lupii răpitori și iese afară pentru a se hărăni (v. 9).
Turma de oile este un simbol al poporului lui Israel (Gen 429,24; Ier 13,17; 23,1.3; Iez 34,12.31) și al poporului creștin, noul Israel. Dumnezeu-Păstorul și Isus Cristos Păstorul cel bun, păstoresc prin păstorii lui Israel (Iez 34) și prin preoții păstori creștini care au trecut prin poarta hirotonirii (Io 21,15-17: paște oile, cârlanii și mielușeii mei), nu prin tâlharii (lupii) care sar în ocolul oilor peste gard cu intenția de a fura, junghia și a distruge (v. 10).
Oile fiind mioape se orientează în primul rând după auz, de aceea păstorul trebuie să meargă înaintea oilor, călăuză care indică calea și își face auzită prezența vorbind, cântând din fluier (nu pentru a distra oile) sau lovind pământul cu bastonul. Împinse din spate oile se împrăștie. La coada oilor stau cei care le mulg, forțându-le să treacă prin strungă. În plus oile stau una lângă alta și merg una după alta, au simț comunitar. Păstorul trebuie să caute oaia rătăcită, să o pună pe umeri și să aducă înapoi, pentru că nu-i capabilă să se întoarcă singură în turmă (Lc 15,4-6).
Păstorul trebuie să protejeze oile, cu ajutorul câinilor credincioși, ca să nu fie răpite de hoții de tip lup (Io 10,10). Trebuie să avertizeze oile asupra pericolelor care le paște, ca în cunoștință de cauză să se poată proteja și autoapăra.
Păstorul cel bun trebuie să ducă oile la pășune consistentă și apă curată (Ps 22,1-2 LXX). Prima caritate a păstorului spiritual este să ofere turmei hrana consistentă a Cuvântului sfintelor Scripturi. Să predice scoțând în evidență sensurile și înțelesurile Cuvântului, ”sângele” Cuvântului, Duhul care dă viață, nu litera care singură ucide (2 Cor 3,6). Primind hrană consistentă oile nu vor căuta roșcoavele învățăturilor străine (Evr 13,9).
Datorită împăratului Constantin cel mare, încoronat de Dumnezeu și egal cu apostoli, imperiul roman a deveni creștin, iar Biserica creștină a deveni imperială, katechon care a împiedicat manifestarea Omului fărădelegii (2 Tes 2,1-12), pentru că a legat pe Diavol ca să nu mai rătăcească neamurile în perioada lungă (cei o mie de ani) până la revoluția bolșevică (Apoc 20,1-3). Ca la Platon (Legile), cu Constantin, conducătorul politic creștin devine păstor al turmei creștine, ”episcop” social, nu lup răpitor.
În drum spre Damasc, Saul se convertește în urma unei viziuni cerești, convertire povestită de trei ori cu diverse amănunte (Fap 9,1-22; 22,5-16; 26,12-20) și din prigonitor al creștinilor devine apostol al neamurilor, după cum mărturisește a trei oră în apologia catehetică ținută în fața regelui Agrippa, sora acestuia Berenice, a procuratorului Festus, militari și fruntași din Cezareea (Fap 26; vv. 12-20 constituie apostolul zilei). Tot în urma unei viziuni cerești, a Crucii, Constantin cel mare devine tolerant față de creştinătate. Imperiul roman nu a mai persecutat pe creștini și s-a încreștinat progresiv. Ca și oamenii și Imperiul roman s-a ”mântuit” tot prin Cruce, prin patima, moartea și învierea lui Isus Cristos. Poporul român oare se va ”mântui” din robia Fiarelor apocaliptice prin ”catedrala mântuirii neamului” ?.