Apostolul: Evr 11,33-12,2; Evanghelia: Mt 10,32-35.37-38; 19,27-30
Rodul Spiritului Sfânt revărsat deplin la Rusalii sub formă de limbi de foc, semn că jertfa lui Isus Cristos a fost acceptată de Tatăl, sunt sfinții întru care Dumnezeu este minunat (Ps 67,36 LXX). Între sfinți strălucește Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. În sfinți celebrăm realizarea planului lui Dumnezeu de mântuire și îndumnezeire, care nu-i o speranță ideologică, ci o realitate împlinită. Sfinții sunt norul de martorii care ne înconjoară și ne îndeamnă să stăruim pe calea sfințeniei, a îndumnezeirii, deschisă de Isus Cristos cu Spiritul Sfânt (Evr 12,1-2: apostolul zilei).
Evanghelia zilei face parte din „ghidul misionarului”, din discursul misionar a lui Isus Cristos (Mt 10), în care cei doisprezece sunt chemați, împuterniciți (v. 1) și trimiși în misiune la oile pierdute ale casei lui Israel (v. 5), total despuiați de mijloace materiale, „goi” ca pruncii nou născuți (vv. 9-10). În misiunea lor „de pace” apostolii vor avea de înfruntat respingere (v. 14), ură generală (v. 22) și persecuții din partea sinedriilor și a sinagogilor (evreilor) și din partea cârmuitorilor și a regilor (vv. 17-18), ostili față de drepturile lui Dumnezeu și ale credincioșilor. Dar vor fi asistați de Duhul Tatălui (vv. 19-20), protagonistul misiunii, așa că nu trebuie să aibă frică de persecutorii umani, care pot ucide cel mult trupul (trup care până la urmă tot moare, chiar dacă nu-l ucid persecutorii), ci de Judecătorul divin care poate nimici și sufletul și trupul în gheenă (v. 28).
Martirii și mărturisitorii sunt avocați ai apărării lui Isus Cristos în ”tribunalul” oamenilor, în fața autorităților politice contrare creștinătății. Isus Cristos promite că și el va fi avocat al apărării mărturisitorilor și martirilor înaintea tribunalului ceresc al Tatălui (Mt 10,32). Și ca să nu fie nici o îndoială asupra importanței pentru mântuire a mărturisirii cu gura a credinței din inimă (Rom 10,9-10), Isus Cristos exprimă promisiunea și în negativ: dacă-l vom tăgădui (nega, renega, lepăda) și el ne va tăgădui înainte Tatălui său și al nostru din ceruri (Mt 10,33). Tăgăduirea lui Isus Cristos în fața oamenilor poate fi cauzată de frica de moarte fizică sau de persecuții, de teamă de a nu pierde bogății, privilegii sau stima oamenilor sau de dezinteres pentru Cristos și Evanghelie.
Isus Cristos spulberă prejudecățile pacifiste a ucenicilor care își închipuiau (socoteau) că vor beneficia de pace pământească, de o viață liniștită în lume. Sabia (mai cumplită decât războiul civil) și nu pacea (Mt 10,34), pe care o aduce Isus Cristos, nu este un îndemn la violență, ci constatarea realistă a refuzului și opoziției lumii la mesajul cristic. Isus Cristos este semnul care va stârni împotrivire (Lc 2,34). Sabia materială o vor scoate prigonitorii creștinilor, nu creștinii. Creștinii vor folosi sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (Ef 6,17), sabie cu două tăișuri, care desparte (Evr 4,12) și dezbină familia între cei care vor fi pentru și cei care vor fi contra lui Isus Cristos (Lc 12,51-53), pentru că dușmanii omului vor fi cei din casa lui (Mt 10,36). Dezbinarea adusă de Isus Cristos produce justiție nu haos.
Din zilele lui Ioan Botezătorul Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila (violență) și violenții pun mâna pe ea (Mt 11,12). Violenții sunt penitenții, iar penitența este o auto violență. Sabia auto violenței îi rupe pe penitenți de trecutul păcătos (părinți) și necredința actuală (soră și frați), în vederea unei vieți noi viitoare de copii a lui Dumnezeu.
Inițierea creștină este bază și începutul al sfințirii, a înnoirii personale (Tit 3,5: palingenesias, naștere din nou) și a lumii, fapt pentru care creștinii erau numiți ”sfinți” în Noul Testament. Desăvârșirea sfințirii este exemplificată în sfinții canonizați pomeniți în slujbele Bisericii lui Dumnezeu. Au început să umble pe calea sfințeniei creștinii care au înțeles că aderarea la Isus Cristos cu care devenim un singur spirit (1 Cor 6,17), schimbă ordinea gradelor de rudenie și prin urmare iubirea naturală dintre rude (philia) este depășită de iubirea profundă, spirituală și universală, de Dumnezeu și de oameni (agapia). Gradul întâi de rudenie și iubire este cel cu Isus Cristos (Mt 10,37), din care ne-am născut prin Spiritul Sfânt și cu care devenim „rude de sânge” în urma împărtășirii cu trupul și sângele său. Gradul doi de rudenie și iubire este cu soția (prezentul), iar gradul trei cu părinții (trecutul).
Din alt punct de vedere părinții reprezintă trecutul, frații și surorile simbolizează prezentul, copii reprezintă viitorul, iar Isus Cristos trecutul, prezentul și viitorul (Evr 13,8: ”Isus Cristos este același, ieri și azi și în veci!”). Cine iubește părinții (trecutul) sau copii (viitorul), mai mult decât pe Isus Cristos prezent, nu este realist și prin urmare vrednic de Cristos (Mt 10,37). Creștinii bazându-se pe trecut, împlinesc în prezent viitorul, prin Isus Cristos și Spiritul Sfânt.
Crucificarea era aplicată de către romani celor străini, care nu erau cetățeni ai Imperiului roman. Creștinii, străini și călători pe pământ (Evr 11,13), cu cetățenie cerească (Ef 2,19: concetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu), vor fi condamnați de lume la crucificare. A lua (Mt 10,38), a ridica (Mt 16,24) sau a căra (Lc 14,27) crucea, înseamnă a fi conștient că a fi ucenic a lui Isus Cristos implică o viață de privațiuni, persecuții și suferințe, culminând cu posibila moarte martirică.
Apostolii au lăsat totul și l-au urmat pe Isus Cristos (Mt 19,27), după obiceiul antic conform căruia ucenicii abandonau familia și-l urmau pe maestru. Au investit tot ce aveau în Isus Cristos, în ”Fondul Dumnezeiesc de Investiții” (FDI). Isus Cristos le promite răsplată însutită și bonusul de viață veșnică (Mt 19,29), la înnoirea (palingenesiai, naștere din nou) lumii, începută cu prima venire, continuată prin inițierea creștină (Tit 3,5: palingenesias) și definitivată la a doua venire și judecată, adică în timpul în care Fiul omului șede pe tronul slavei sale (Mt 19,28). Acest timp începe cu înălțarea la cer și se desăvârșește cu revenirea în slavă ca judecător (Mt 25,31). În acest timp de autojudecată continuă, totul se poate schimba în bine sau în rău. Și ordinea cronologică se poate răsturna: cei dintâi vor fi cei din urmă și invers (Mt 19,30). Acest lucru implică menținerea speranței pentru mântuirea evreilor și a păgânilor și menținerea vigilenței pentru creștinii care se cred deja mântuiți.
Martirii n-au acceptat eliberarea, ci torturile, ca să obțină o înviere mai bună (Evr 11,35; apostolul zilei). Sfârșind viața ca și Isus Cristos, martirii și cei asimilați lor, au parte de acela destin ca și Cristos, de ”prima înviere”. Sunt întronizați pentru a judeca, adică a conduce la mântuire cele douăsprezece triburi ale lui Israel, tot poporul sfânt a lui Dumnezeu (Mt 19,28). Sunt integrați în Ierusalimul ceresc, în liturghia cerească, domnesc și preoțesc împreună cu Isus Cristos în mia de ani de la învierea lui Isus Cristos până la învierea tuturor (Apoc 20,4-6). Fiind ”preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos” (Apoc 20,6), mijlocesc la altarul ceresc pentru creștinătate.