Apostolul și Evanghelia zilei și ale morților: Apostolul: Fap 28,1-31; 1 Ts 4,13-17; Evanghelia: Io 21,15-25; Io 5,23-30
Între pomenirile morților din ritul bizantin două pomeniri a tuturor morților sunt fundamentale. Una în sâmbăta săptămânii lăsatului sec de carne (35 după Rusalii), în ajunul Duminicii cutremurătoarei judecăți, legată de lucrarea de mântuire și judecată a lui Isus Cristos. Alta, în sâmbăta săptămânii 7 a Paștilor, în ajunul Duminicii Rusaliilor, legată de lucrarea de sfințire a Spiritului Sfânt dăruit de Isus Cristos înviat și înălțat la cer. Spiritul Sfânt, creator și dătător de viață, oferă sufletelor creștinilor adormiți, posibilitatea de supravețuire, după prima moarte, moartea trupului. Supravețuire, în condiții mai bune, în Rai sau, cei care au parte de prima înviere, în Ierusalimul ceresc (Împărăția lui Dumnezeu) sau supravețuire mai dificilă în iad.
Existența totală a omului se desfășoară în general pe patru etape. Prima etapă este cea intrauterină, inconștientă, de minim șapte luni și maxim nouă luni. Ea începe cu conceperea trupului și crearea sufletului de către Dumnezeu în momentul conceperii trupului. A doua etapă a existenței omului începe cu nașterea în lumea aceasta și se termină cu moartea trupului. A treia etapă intermediară, durează de la moartea trupului până la învierea trupului. Dacă nu cumva există un scurt interval între înviere și judecată, pentru a manifesta vizibil convertirea, atunci a patra etapă, eternă, începe cu învierea trupului și judecata universală și finală și nu se termină.
Prima moarte, moartea trupului, este consecința (plata) păcatului (Rm 6,23), dar și un act de milostivire a lui Dumnezeu, pentru ca răul să nu fie etern (cf. Rugăciune de dezlegare la morți în ritul bizantin). Moartea trupului, nu are ca și consecință trecerea în neființă și nici în realitățile veșnice. Învierea, nu moartea trupului, ne introduce în realități veșnice. Cum să fie veșnică existența în a treia etapă dacă credem în învierea trupului și așteptăm învierea morților ? În a patra etapă a existenței, după învierea trupului, prin a doua moarte, a trupului și a sufletului (Mt 10,28: pierderea, nimicirea și a sufletului și a trupului în gheenă), se poate intra în neființă, în nimicire veșnică, din nou ca un act de milostivire divină ca răul să nu fie nemuritor, etern.
Cu moartea trupului și coborârea la iad, Isus Cristos a transformat încăperea morților, cu o singură ușă, numai de intrare, într-un tunel, deschizând o altă ușă de ieșire, în partea opusă ușii de intrare (cf. Camil Peteu). După cruce și înviere Isus Cristos, a redeschis raiul, după cum a promis tâlharului convertit (Lc 23,43). A deschis cerul, Ierusalimul ceresc, schimbând situația unor suflete din locuința morților (iad). Drepții de dinainte de Cristos au avut parte de ”prima înviere” și au intrat în Ierusalimul ceresc, după cum amintește Matei: ”Mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți au înviat; și, ieșind din morminte după învierea lui, au intrat în sfânta cetate și li s-au arătat multora” (Mt 27,52-53).
În etapa a treia a existenței omului, trupul mort, predat la dezmembrare în cimitir, este în nesimțire neavând nevoie de nimic, dar sufletul simte (este viu), se mângâie și se bucură ca săracul în sânul lui Avram (rai) sau se chinuiește și suferă ca bogatul în iad. Refuzarea minimul de comuniune (fărâmiturile), în etapa a doua e existenței, are ca și consecință imposibilitatea minimului de comuniune (picătura de apă) în etapa a treia (Lc 16,19-31). Comuniunea sau necomuniunea se prelungește din etapa a doua în etapa a treia a existenței omului. Omul ființă socială, nu se mântuiește sau osândește singur. Comuniunea creștină în Trupul lui Cristos este fundamentală pentru rugăciunea pentru cei morți. Ne rugăm pentru morți pentru că suntem Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Isus Cristos. Cei care nu se roagă pentru morți, sunt „adunătură”, sinagogă (synagoge, adunare laolaltă), nu sunt Trupul lui Cristos, pentru că nu se cuminecă cu trupul și sângele lui Cristos. Cât timp sufletul este arestat prin moartea trupului, Biserica face recursuri (părăstase), fiind de partea apărării. Dacă sufletul este în purgatorul-rai cerem să fie și mai fericit, iar dacă este în purgatorul-iad să fie alinat și mângâiat în suferință.
Precizăm că iadul și raiul sunt stări și locuri provizorii (de tip purgator) specifice etapei a treia a existenței omului (a doua și ultima etapă de pocăință), iar gheena și Împărăția cerurilor sunt stări și locuri veșnice specifice etapei a patra a existenței omului. Cei care n-au terminat agricultura spirituală și mor cu buruienile viciilor ajung în purgatorul-iad unde sunt muncit și erbicizați cu foc (1 Cor 3,15: mântuiți, dar așa ca prin foc, dacă recunosc că din vina lor au ajuns în iad și nu învinuesc pe Dumnezeu). Cei virtuoși, dar ne maturizați spiritual, ne crescuți până la statura lui Cristos (Ef 4,15), ajung în purgtorul-rai unde cresc și se coc la răcoare și odihnă. Cei ajunși ”la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Cristos” (Ef 4,13), ajung în cer, intră din a doua direct în a patra etapă a existenței lor, în Ierusalimul ceresc, în Biserica întâilor-născuți (prin prima înviere), înscriși în ceruri (Evr 12,23). Acesta-i avantajul (privilegiu) de a fi creștin desăvârșit (martir, mărturisitor, apostol, cuvios).
La dezmembrarea ”mașinii-trup” prin programul ”rabla” dumnezeiesc și la judecata particulară, sufletul este supus la un examen de absolvire a școlii vieții și de admitere sau promovare în Împărăția cerească. Se verifică frecvența la școala Bisericii, cum s-au respectat regulile de circulație cu trupul pe pământ (nota la purtare) și cum s-au valorificat (multiplicat) talanții (Mt 25,14-30). Cei care promovează examenul primesc ”mașina-trup” nouă (învierea trupului), de aceeaș marcă ca mașina dezmembrată, și un nou permis de conducere. Cei care cad la examenul de admitere în Împărăția cerească, rămân corigenți, li se amână învierea și așteaptă în purgatorul rai sau iad, re-examinarea de la învierea și judecata universală împreună cu necreștinii, re-examinare promovabilă dacă au dat pomană. Maica Biserică a lui Dumnezeu poate să conteste rezultatul examenului, să facă ”recursuri” sau ”contestații” prin părăstase și să dea ”meditații” sufletelor din purgator, prin pomană și pomeniri liturgice. Dacă Capul Isus Cristos este ”hărănit” prin gura fraților neînsemnați (Mt 25,40), atunci și sufletele din purgatorul iad sau rai, mădulare ale Trupului lui Cristos, pot fi ”hărănite” prin gura fraților lor neînsemnați, săraci flămânzi, prin intermediul pomanei, eventual sub forma colivei, hrană simbolică pentru situații de criză.
Martirii creștini (cei tăiați cu securea din cauză că l-au mărturisit pe Cristos) și mărturisitorii (cei care nu s-au supus Fiarei apocaliptice, riscându-și viața) și cei asimilați lor, au parte de moarte și de ”prima înviere” (botez desăvârșit), sunt ”fericiți și sfinți” și preoțesc și domnesc cu Cristos o mie de ani (Apoc 20,6), în cer, în Ierusalimul ceresc și sunt cinstiți în Ierusalimul pământesc globalizat (Biserica lui Dumnezeu de pe pământ).
Cei asimilați martirilor și mărturisitorilor sunt: Fecioara Maria, care avea prefigurare cerească în femeia înveșmântată cu soarele (Apoc 12,1); apostolii, care au experimentat suirea la cer înainte de moarte și înviere, ca de exemplu, Ioan care s-a suit la cer prin ușa deschisă în cer (Apoc 4,1) sau Pavel răpit până la al treilea cer (2 Cor 12,2); ucenicii, cărora Isus Cristos înălțat la cer le-a pregătit un loc în sălașurile casei Tatălui, ca să fie și ei unde este Cristos (Io 14,2-3); cuvioșii părinți, care s-au lepădat de sine și-au luat crucea și l-au urmat pe Cristos (Mc 8,34); martirii (Evr 11,35: care sperau să dobândească o înviere mai bună) și drepții Vechiului Testament care au înviat după învierea lui Isus Cristos (Mt 27,52-53).
Precizăm că mia de ani, simbolică nu matematică (o perioadă lungă), a domniei cerești a lui Cristos împreună cu martirii și cei asimilați lor, nu este identică cu mia de ani a întemnițării Diavolului ca să nu seducă neamurile (Apoc 20, 1-3). Mia de ani a întemnițării Diavolului, a ținut, probabil, de la Constantin cel Mare până la revoluția bolșevică. Mia de ani a domniei cerești a lui Cristos și a martirilor, a început cu învierea lui Isus Cristos, care este ”prima înviere” și se va termina cu învierea generală (Apoc 20,5: ”ceilalți morți n-au revenit la viață până când nu s-a împlinit mia de ani”).
Cei care s-au născut ca și Cristos din femei și din Spiritul Sfânt și și-au sfârșesc viața pământească martiri ca și Isus Cristos, au parte de ”prima înviere” și înălțare la cer. De o înviere și o înălțare asemănătoare cu învierea și înălțarea lui Cristos (probabil înviere a treia zi și înălțare la 40 de zile) și n-au nevoie de a doua perioadă de convertire. Ajunși la ținta cerească, deja în a patra etapă a existenței lor, ca preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos (Apoc 20,6), mijlocesc, la altarul ceresc împreună cu Cristos, pentru oamenii care sunt pe cale, în a doua sau a treia etapă a existenței. Aceasta este baza biblică a cultului sfinților martiri și a celor asimilați lor și al moaștelor și icoanelor lor. Dacă sfinții nu au încă parte de prima înviere, atunci moaștele și icoanele lor sunt idoli (nu indică o realitate actuală).
Între trupul natural, pământesc, mort, semănat în pământ și trupul duhovnicesc, ceresc, înviat, răsărit din cel semănat (1 Cor 15,40.44), al celor care au parte de prima înviere, este o legătură asemănătoare cu cea dintre sămânța semănată și planta răsărită (1 Cor 15,35-44). Credem în învierea trupurilor (cărnii), adică că ”trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va se va îmbrăca în nemurire” (1 Cor 15,54). Pavel știa că dacă suntem dezbrăcați de cortul sau locuința pământească, de trup prin moartea trupului, suntem îmbrăcați cu cortul sau casa veșnică nefăcută de mână (2 Cor 5,1-9). Dacă așa vor sta lucrurile la înviere, să nu fie legătură harică de tip simbolic (iconic), între trupul pământesc (moaște și icoane) și trupul ceresc al celor care au parte de ”prima înviere”, în tot lungul perioadei foarte lungi, a miei de ani, de la învierea lui Isus Cristos (prima înviere) până la învierea tuturor (Apoc 20,4-5) ?
Dumnezeu în milostivirea sa și respectul pentru libertatea omului, nu pedepsește imediat și definitiv pe cel ce a greșit. Pedepsește provizoriu, preventiv și pedagogic, oferind timp de convertire. Amână moartea pentru a oferi omului o primă perioadă de convertire, iar după moartea trupului amână învierea pentru a oferi a doua perioadă de convertire. Dumnezeu îi oferă Diavolului, provocatorul căderii omului, două perioade de convertire, atunci oare omului să-i ofere numai una, a doua etapă a existenței ? Există în a treia etapă a existenței omului o a doua șansă de convertire, dacă a fost ratată prima șansă de convertire completă din etapa a doua a existenței ? Răspunsul îl dăm plecând de la perioadele de convertire oferite de Dumnezeu Diavolului, explicitate în Apocalipsa lui Ioan, capitolele 12 și 20 (cf. Cristian Bădiliță, Apocalipsa lui Ioan, Ed. Vremea, București 2015).
Diavolul nu este nimicit imediat ce a greșit. Pentru a-i oferi timp de pocăință este pedepsit provizoriu fiind aruncat din cer pe pământ de oștile lui Mihail, unde în loc să se pocăiască persecută pe evrei și pe creștini (Apoc 12,7-17). O a doua șansă de reabilitare îi este oferită când este legat (lanț) și închis (cheie) în hău, pentru o perioadă lungă dar limitată (o mie simbolică de ani), ca să nu mai rătăcească neamurile (Apoc 20,1-3). În hău fiind, deschide ”fântâna hăului” și oferă neamurilor combustibil fosil (Apoc 9,1-3), ca să construiască Babilonul cel mare (viața orășănească bazată pe salar, credite și combustibil fosil). Trebuie dezlegat din hău pentru puțină vreme, pentru a demonstra că s-a convertit sau nu (Apoc 20,3.7). Va demonstra că nu s-a convertit pentru că va relua lucrarea de rătăcire a neamurilor din cele patru colțuri ale pământului și le va aduna în vederea unei confruntări decisive cu tabăra sfinților. Aliații Diavolului vor fi mistuiți cu foc coborât din cer, iar Diavolul va fi pedepsit a treia oră definitiv cu nimicirea din balta de foc și pucioasă (Apoc 20,7-10).
La fel și omului, coroana creației, nu este nimicit imediat ce a căzut. Ca și Diavolul este pedepsit provizoriu în două perioade, oferindu-i-se timp de convertire. Diavolul este alungat din cer pe pământ (Apoc 12), iar omul este izgonit din rai pe pământ (Gen 3,23-24). Diavolul, ființă spirituală fără trup muritor, este arestat și întemnițat în hău (Apoc 20,1-3). Omul este arestat, legat cu legăturile morții trupului, iar sufletul ”întemnițat” în locuința morților. Pentru filozofii greci (Socrate) sufletul nemuritor era întemnițat în trup. La moartea trupului, primită cu resemnare, sufletul era eliberat. Diavolul este dezlegat din hău, iar omul dezlegat din legăturile morții prin învierea trupului. Va exista oare și pentru oameni, ca pentru Diavol, o perioadă scurtă între învierea trupului și judecata universală, pentru a arăta că s-au convertit sau nu ?
Cei care nu se vor converti nici în a treia etapă a existenței lor, datorită împietririi în atitudine satanistă, vor avea soarta Diavolului, iar după judecata universală și finală vor fi nimiciți în balta de foc (Mt 25,41: focul cel veșnic pregătit pentru Diavol și îngerii lui). Cei convertiți și reabilitați în a treia etapă a existenței lor, vor moșteni Împărăția cerurilor (Mt 25,34), împreună cu cei convertiți total în a doua etapă a existenței lor (martirii și cei asimilați lor), în cetatea cea sfântă a noului Ierusalim ceresc coborât pe pământ (Apoc 21,2).