Apostolul și Evanghelia Profetului: Iac 5,10-20; Lc 4,22-30
Evanghelia sărbătorii, Lc 4,22-30, face parte din pericopa care prezintă vizita lui Isus Cristos la Nazaret, cetatea unde fusese crescut și în care este respins de concetățenii săi, blocați în necredința și opiniile lor despre Isus (Lc 4,14-30, cf. Mc 6,1-6; Mt 13,53-58).
Confirmat ca Fiul lui Dumnezeu la botezul din Iordan și încercat în pustiu de Diavol, Isus Cristos își începe misiunea publică în Galileia (v. 14), unde este lăudat de toți (v. 15), mai puțin de concetățenii săi din Nazaret, care-l dau afară nu numai din sinagogă, ci și din cetate (v. 29).
În ziua de sabat, în sinagoga din Nazaret, Isus Cristos a citit pericopa biblică din profeți (Is 61,1abc; 58,6d; 61,2a), un text jubiliar căruia i-a făcut exegeza. În predica ținută în continuare, rezumată de Luca, a anunțat că profețiile citite s-au împlinit în el (v. 21: azi s-au împlinit cuvintele din Scriptura aceasta în urechile voastre), el fiind realizarea făgăduințelor profetice. Astfel și-a revelat identitatea sa mesianică de Profet, Rege și Preot, consacrat de Duhul Sfânt ca Unsul Domnului (Lc 4,18-19). Ascultătorii mirați au fost revoltați de faptul că el, care era numai ”fiul lui Iosif” (v. 22), tâmplar bine cunoscut în Nazaret, și care nu se remarcase prin nimic special, avea acum pretenții rabinice, profetice și mesianice. Intimitatea cu concetățenii săi îi erodează lui Isus Cristos prestigiu și autoritatea. În plus el nu a citit Is 61,2b despre pedeapsa divină a dușmanilor, anunțând numai „cuvinte de har” (v. 22). Eliberarea politică de sub jugul roman, așteptată de evrei de la Mesia, presupunea și pedepsirea dușmanilor, care erau și dușmanii lui Dumnezeu, în baza alianței dintre Dumnezeu și evrei.
Precizăm că sinagoga însemna în antichitate „adunare laolaltă pentru a lua decizii importante”. Sinagoga evreiască, creată în timpul exilului babilonian, înlocuiește templul fără a-l substitui, având un triplu scop: loc de cult (închinare), educație (școală) și administrarea vieții civile (primărie). În secolul întâi, în Palestina, slujba sinagogală de sabat era formată din: cântarea unui psalm; recitarea rugăciunii Șema Israel și cele 18 binecuvântări (tepihllah); lectura unui fragment din Torah (seder) și a unui pasaj din profeți; o predică pe marginea lecturilor biblice și binecuvântarea finală (Num 6,24-26), rostită de mai marele sinagogii (Cf. Cristian Bădiliță, Evanghelia după Luca, editura Vremea, pp. 268-269).
Pe de o parte cei din Nazaret nu au crezut în mesianitatea lui Isus Cristos, considerându-l un simplu tâmplar, cea ce nu i-a permis să facă decât puține minuni în cetatea în care a crescut (Mc 6,5). Puțină credință, puține și nesemnificative vindecări. Necredința concetățenilor l-a mirat pe Isus Cristos (Mc 6,6). Se miră și ei și recunosc calitățile extraordinare ale lui Isus Cristos, minimalizându-le datorită resentimentelor, dar sunt sceptici cu privire la origina și natura lor (Mc 6,2: de unde îi vin acestea; Mt 13,53: de unde-i vin înțelepciunea aceasta și puterile). Pe de altă parte ar fi dorit ca Isus Cristos să facă și în Nazaret minunile despre care au auzit că le-a făcut în Cafernaum (v. 23), ca să se mândrească cu concetățeanul lor. Dar Isus Cristos refuză ispita minunilor gratuite pentru slava sa și a concetățenilor săi necredincioși.
Atitudinea lui Isus Cristos față de concetățenii săi care l-au respins, pentru că nici un profet nu este primit bine în patria (tribul tatălui) sa (v. 24), printre rudele sale și în casa lui (Mc 6,4), ca de exemplu profetul Ieremia (Ier 11,21; 12,6), este motivată cu două exemple din istoria poporului Israel. Profetul Ilie („Yahve este Dumnezeu”), în timpul celor trei ani și jumătate de foamete, a fost trimis la o văduvă străină din Sarepta Sidonului, pentru care a făcut două minuni, nu la o văduvă israelită, datorită apostaziei poporului (vv. 25-26; 3 Re 17,1-24 LXX). Profetul Elisei („Dumnezeu este mântuire”) a curățit de lepră numai pe străinul Naaman Sirianul, pentru că a crezut, și nu pe leproșii necredincioși din Israel (v. 27; 4 Re 5,1-18 LXX).
Necredincioșii concetățenii ai lui Isus Cristos s-au umplut de mânie (v. 28), pentru că au fost comparați cu văduve și leproși străini dar credincioși. Devin violenți încercând să-l arunce în prăpastie (v. 29), pedepsindu-l ca pe un fals profet (Deut 18,20). Dar Isus Cristos, calm și stăpân pe sine, a trecut prin mijlocul lor și s-a așternut la drum (v. 30), cum va pleca și din templul din Ierusalim (Io 8,59), pentru că încă nu-i sosise „ceasul” pătimirii.
Respingerea lui Isus Cristos de către concetățenii săi din Nazaret, prefigurează drama respingerii de către o parte din poporul Israel, așa cum respingerea de către locuitorii din Gadara (Mt 8,34), prefigurează respingerea din partea unor neamuri păgâne sau respingerea de către creștini din cauza pierderi bunăstării simbolizate de porci.
Profetul este cel ce vorbește în numele Domnului (Iac 5,10), pentru Dumnezeu (prophemi) și întrepertează trecutul, dezvăluie prezentul și anunță viitorul. Profetul apare în situații de criză, când instituțiile „democrație teocratice” (parlamentul templului, executivul regalității și tribunalul sinedriului) sunt corupte. Misiunea profetului este convertirea poporului.
Isus Cristos Marele Profet, a anunțat în sinagoga din Nazaret, împlinirea în el a profețiilor referitoare la jubileul mesianic (Lc 4,21). Anul jubiliar evreiesc care prefigura jubileul mesianic al Spiritului Sfânt, consta din iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor și recuperarea pământului strămoșesc. Isus Cristos prin jubileul mesianic al Spiritului Sfânt, ne iartă datoriile-păcate, ne eliberează din robia celui Rău și ne restituie pământul strămoșesc al raiului.
Ilie, omul lui Dumnezeu, a folosit „arma meteorologică” pentru a converti poporul rătăcit de Izabela și Ahab. Azi arma meteorologică ar putea fi folosită pentru a rătăci poporul creștin.
Ilie, a ascultat de Dumnezeu și Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Ilie. S-a rugat să nu ploaie și n-a plouat, să ploaie și a plouat (Iac 5,17-18: apostolul zilei).
Ca și Profetul Isus Cristos, Ilie nu a scris nimic și a fost persecutat de ai lui, fiind pildă de suferință și de îndelungă răbdare (Iac 5,10).
Ilie, modelul profeților, a făcut minuni. A înmulțit făina și uleiul, salvând de la moartea prin înfometare, și a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Minuni (semne) va face și profetul mincinos, înaintemergătorul lui Anticrist, pentru că va controla hrana, va omorî, nu va hărăni și nu va învia cum a înviat Ilie (Apoc 13,15-17).
Ilie va fi al doilea înaintemergător al celei de a doua (ultima) veniri a lui Isus Cristos, așa cum Ioan Botezătorul a fost primul înaintemergător al primei veniri a lui Isus Cristos.
Cei doi profeți martiri din Apoc 11, biruiți și omorâți de Fiara apocaliptică (v. 7), vor fi de tipul lui Ilie și Moise (vv. 5-6), pentru că întreaga omenire va ajunge în rătăcire de tip izabelic prin Fiara apocaliptică de pe uscat (Apoc 13,11-18; probabil știința și tehnica) și în robia de tip egiptean sub domnia Fiarei apocaliptice din mare (imperiul global), după criza financiară cauzată de căderea Babilonului cel mare (Apoc 18), probabil desfințarea sistemului financiar mondial (Apoc 17,16-17). Vezi criza agricolă din Egipt din timpul lui Iosif care a avut ca și consecință înrobirea tuturor egiptenilor (Gen 47,13-26).