Apostolul: Col 1,12-18; Evanghelia: Lc 14,16-24
Contextul biblic al parabolei invitaților la cină (Lc 14,16-24) este cateheza lui Isus Cristos despre umilință, respectând ierarhia locurilor la masă (Lc 14,7-11), și despre binefacerea gratuită, prin invitarea la masă a săracilor și handicapaților, care nu au cu ce să răsplătească (Lc 14,12-14; v. 14: răsplata va fi la învierea drepților). Cateheza a fost ocazionată de invitația, făcute de o căpetenie a fariseilor, ca Isus Cristos să intre în casa sa și să mănânce pâine (Lc 14,1). Un comesean entuziasmat, auzind de răsplata de la învierea drepților (Lc 14,14), a exclamat cu admirație: „Fericit acela care va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 14,15). Isus Cristos a răspuns cu pilda invitaților la cină, prin care a arătat că din cauza averii proaspăt achiziționată, nu toți invitații se vor bucura de fericirea participării la ospățul sau cina Împărăției, ospăț cu care se inaugurează sosirea Împărăției lui Dumnezeu.
A mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu, pentru supravețuirea personală veșnică, înseamnă a trăi permanent în condițiile Împărăției lui Dumnezeu (v. 15; cf. Lc 13,26: „noi am mâncat și am băut în fața ta”). Expresia provine din promisiunea profetică a Împărăției lui Mesia și a ospățului său de nuntă, pregătit de Domnul oștirilor pentru toate popoarele (Is 25,6-9; Pr 9,1-5; Sir 24,19-20). Participarea permanentă la cina Împărăției încă de acuma, cere renunțări, sacrificii și urmarea lui Isus Cristos ca ucenic purtând crucea (Lc 14,25-35; text care urmează după pilda invitaților la cină).
Un om, a pregătit o cină mare și a invitat pe mulți (v. 16). La ora stabilită pentru cină, gazda a trimis pe robul său să cheme pe chemați (invitați) spunând: „veniți, că totul este pregătit” (v. 17) și să-i însoțească la casa cinei. Chemații la cină trebuie să fie pregătiți continuu, ca cele cinci fecioare înțelepte (Mt 25,10), priveghind nu dormind (Mt 25,13), pentru că ora cinei e necunoscută, dar sigur va sosi.
Spre surprinderea robului trimis, toți chemații (”catehumenii”), ca și cum s-au înțeles, refuză invitația și se scuză cu motive aparent bine întemeiate, scuze plauzibile (vv. 18-20), deși au știut dinainte că se va pregăti o cină mare. Prin scuzele a trei invitați sunt descrise sintetic scuzele tuturor invitaților. Scuzele se inspiră din Deut 20,5-8, unde sunt scuzați să participe la război, nu la cină, cine a construit o casă nouă; cine a plantat o vie nouă; cine s-a logodit și cine-i fricos.
Toți trei erau ocupați cu agricultura și comerțul, necesare pentru a mânca pâine, adică pentru a trăi. Primul invitat s-a scuzat cu cumpărarea unui ogor, obiectul muncii, pe care trebuie să-l vadă și să-l lucreze (v. 18). Al doilea și-a cumpărat cinci perechi de boi pentru muncă, uneltele cu care se lucrează ogorul. Trebuie să-i încerce dacă trag bine (v. 19). Al treilea și-a „cumpărat” soție, a întemeiat o familie pentru care trebuie să muncească ca „so-ție” (v. 20). Chemații au afirmat că tocmai au cumpărat mijloace de trai, nu că deja aveau procurate mijloace de trai (ogor, boi sau nevastă) și prin urmare sunt nerăbdători să se bucure de bunurile achiziționate. Invitația nu a sosit la momentul potrivit.
Cât de întemeiate sunt scuzele se vede din faptul că ogorul nu se vede și nu se lucrează noaptea, în timpul cinei. Boii se verifică dacă trag bine înainte de ai fi cumpărați. În vechime căsătoriile și nunțile nu se făceau „fulger”, ci erau programate din timp de către familie (cf. Camil-Pavel Peteu). Cel căsătorit, singurul care nici nu se scuză (v. 20), avea într-un fel dreptate pentru că noaptea se stă lângă nevastă.
Într-o interpretare simbolică, ogorul ar fi lumea (Mt 13,38). Cele cinci perechi de boi ar fi cele cinci simțuri. Femeia ar fi patimile trupești. O altă posibilă interpretare (cf. Pr. Gabriel Marincaș) leagă ogorul, boii și femeia, de avere, putere și plăcere. Plăcerea, căutată în tinerețe, averea, căutată la bătrânețe și puterea, căutată la maturitate, corespund și cu cele trei rădăcini ale răului: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții (1 Io 2,16).
Agricultura masculină, cultivarea pământului pentru hrană, și agricultura feminină, cultivarea copiilor prin sexualitate (căsătorie, nunțialitate), sunt ocupațiile de bază în condițiile căderii, a îngârbovirii (aplecării deasupra pământului și copiilor), ocupații necesare pentru supravețuirea individuală și a speciei umane (Gen 3,16-19). La Cina mare a Domnului, nupțială și gratuită, se oferă hrană fără sudoare și nunțialitate fără sexualitate. Cei care refuză invitația la cină se scuză că sunt ocupați cu cele necesare supravețuirii individuală și colectivă a corpurilor animalizate: munca (ogorul și boii, azi serviciu și tractorul) și căsătoria. Astăzi când majoritatea creștinilor trăiesc în bunăstare, din cumpărături (comerț), nu din culturi (agricultură), refuzul participării la Cina Domnului este generalizat.
Prin renunțarea la căsătorie (Mt 19,12: famen pentru Împărăția cerurilor), pentru a nu fi împărțit (1 Cor 7,32-35), prin asceză și sărăcie de bunăvoie (sacrificiu de comuniune simbolizată de cina comunitară, renunțând la proprietate privată, ogor și boi) și prin ascultarea chemării la Cina mare a Domnului (euharistie), monahul creștin restaurează chemarea inițială la îndumnezeire prin comuniune filială și nunțială cu Dumnezeu.
Robul trimis a raportat stăpânului său scuzele invitaților. Stăpânul casei cinei s-a iritat. Nu a renunțat la cina sa și a trimis pe robul său să iasă repede și din piețele și străzile cetății și să aducă la cină pe marginalizați, pe săraci (fără ogor), pe handicapați, ciungi, orbi și șchiopi, adică pe inapții de muncă (v. 21), pe cei constrânși de lipsuri. Sunt cei recomandați în Lc 14,13 să fie invitați la masă, pentru că nu au cu ce să răsplătească.
Robul anunță executarea ordinului, precizând că mai este loc (v. 22). Casa este nemărginită, pot încăpea toți oamenii. Robul credincios, ascultător și neobosit, a fost trimis a treia oră, să iasă în afara cetății, pe drumuri și printre parcele de pământ delimitate de garduri, și să silească pe cei găsiți (pe boschetarii fără familie ?), pe cei constrânși de lipsuri, să intre pentru a umple casa cinei (v. 23). Cercul invitaților se lărgește la cei de afară, la păgâni.
„Silește-i să intre”, nu justifică convertirea cu sabia ca în islam. Primii invitați (evreii) au știut de cina ce se pregătea, au avut suficient timp să se decidă și să se pregătească, fapt pentru care nu a fost nevoie să fie siliți să intre. Pe lângă ultimii invitați (păgânii), luați prin surprindere, trebuia insistat să se silească, să se grăbească, să se decidă repede, până nu-i prea târziu, până nu se închide ușa, depășind ezitările și amânările. Trebuia să fie convinși că invitația nu-i o păcăleală.
Împărăția lui Dumnezeu se ia prin violență și violenții pun mâna pe ea (Mt 11,12; Lc 16,16). Violenți sunt penitenții. Nu o violență exterioară (siluire), ci autoviolența convertirii (silire, grăbire), pentru a găsi calea îngustă și a intra pe poarta cea strâmtă înainte ca Stăpânul casei cinei să se scoale și să închidă poarta (Lc 13,24-25; Mt 7,13-14).
Stăpânul casei cinei este Dumnezeu Tatăl. Robul care cheamă la cină și Mirele este Isus Cristos. Cina (ospățul, banchetul de nuntă) este a lui Isus Cristos (v. 24: cina mea). Mireasa sunt cei chemați care acceptă invitația. La Cina cea mare, Cina Domnului, sunt chemați întâi evreii și apoi păgânii. Chemarea este permanentă aici pe pământ. A refuza Cina aceasta (euharistică) înseamnă a te exclude de la cea viitoare, eternă, în casa infinită a Tatălui (v. 24: nu va gusta din cina mea). Acceptarea trebuie să fie permanentă, continuă, asiduă, dorită (cf. Tommaso Federici).
Casa cinei e pentru toți, dar este umplută gradat. Se respectă o ierarhie și ordine în ocuparea locurilor la masă, cum se recomanda în Lc 14,7-11. Începe umplerea casei cinei cu evreii, cu ”Logodnica” lui Mesia, cu care Stăpânul casei are contract (alianță) și apoi cu ceilalți oameni, cu neamurile. Și dintre evrei și dintre neamuri unii refuză să participe la Cina Domnului. Refuză bogații ocupați cu alte priorități și acceptă săracii liberi. Mulți dintre preoți (Fap 6,7), dintre farisei (Fap 15,5), mii de iudei (Fap 21,20) și milioane de evrei din imperiul roman și persan au acceptat invitația la Cina Domnului, formând primele comunități iudeo-creștine misionare. Evreii și neamurile care au acceptat invitația la Cina mare a Domnului, sunt Mireasa lui Mesia.
Nu numai cortul întâlnirii construit de Moise (Evr 8,5) sau cetatea Ierusalimului (Evr 12,22-23), au un prototip (model) ceresc, ci și întreg poporul Israel are un prototip ceresc, în Femeia cerească însărcinată din Apoc 12,1-2, înveșmântată în soare (îndumnezeită), cu luna sub picioare (omenească) și încoronată cu 12 stele (12 seminții ale lui Israel). Conform visului lui Iosif din Geneză 37,9: „era ca și cum soarele (tatăl), luna (mama) și 11 stele (frații mai mari ai lui Iosif) mi se închinau”, tălmăcit chiar de Iacob tatăl lui Iosif (Gen 37,10), femeia cerească este prototipul ceresc a lui Israel, popor cu tată Dumnezeu (Os 11,1; Ex 4,22), cu Rahela mamă pământească (Mt 2,18), popor format din 12 seminții. Popor Israel este templul, iar Fecioara Maria chivotul, templu și chivot prototip ceresc al templului și chivotului pământesc (Apoc 11,19). Dacă Maria este templul cel ceresc, atunci pântecele ei este chivotul.
Sfinții strămoși ai Domnului nostru Isus Cristos, în frunte cu „tatăl” evreilor Avram (Io 8,33.39), fac parte din poporul lui Israel templu și logodnică, în care s-a pregătit chivotul Fecioara Maria, pentru prezența trupească a Fiului lui Dumnezeu.
Prin participarea la Cina mare a Domnului se hărănește omul cel nou, care se înnoiește după chipul Creatorului (Col 3,10) și se recuperează, în Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos (spațiul „schengen” creștin), unitatea consubstanțială a neamului omenesc, desfințând granițile: naționale (grec, iudeu); religioase (circumcis, necircumcis); culturale (barbar, scit) sau sociale (sclav, liber), (Col 3,11; din apostolul zilei).
Vezi și pilda asemănătoare a invitaților la nuntă sau a nunții fiului de împărat (Mt 22,2-14; Duminica 14 după Rusalii), unde accentul este pus pe aspectul religios (evrei și creștini), nu pe aspectul social-caritativ (bogați și săraci) ca în pilda invitaților la cină (Lc 14,16-24).