Apostolul și Evanghelia Înjumătățirii: Fap 14,6-18; Io 7,14-30
Iudei, care au început să-l prigonească pe Isus Cristos (Io 5,16), decid să-l ucidă pentru că desfința sabatul și se pretindea egal cu Dumnezeu (Io 5,18), fapt pentru care Isus umbla prin Galileia, nu prin Iudeia (Io 7,1). De planurile iudeilor, Isus Cristos și locuitorii Ierusalimului, erau conștienți (vv. 19.25). De aceea Isus Cristos a urcat la Ierusalim de sărbătoarea Corturilor, pe ascuns, nu pe față (Io 7,10). La mijlocul sărbătorii, care dura opt zile (Num 29,12-39), Isus Cristos, adevăratul templu (Io 2,19-22) și poarta sa (Io 10,9), a intrat în templu și a început să învețe (v. 14). S-a justificat cu privire la atitudinea față de sabat (vv. 19-24) și a anunțat el însuși moartea sa (vv. 33-36).
Ca și pe Isus Cristos și pe apostoli Pavel și Barnaba, în Iconium iudeii și păgânii i-au batjocorit și căutau să-i ucidă cu pietre (Fap 14,5). Eșecul evanghelizării din Iconium se transformă în victorie în cetățile Lycaoniei, Lystra și Derbe, unde au continuat să vestească Evanghelia (Fap 14,7) și să facă minuni. În Lystra Pavel a vindecat un olog din naștere, ceea ce a făcut pe locuitorii Lystrei entuziasmați de miracol să creadă că două zeități păgâne Zeus și Hermes s-au întrupat în Barnaba și Pavel. Cu greu i-au convins să nu le aducă cult prin jertfă, predicându-le convertirea la Dumnezeul cel viu Creatorul universului (Fap 14,8-18: apostolul zilei). Iudeii sosiți din Antiohia și Iconium schimbă atitudinea populației din Lystra. Pe apostolul Pavel chiar l-au împroșcat cu pietre și l-au târât afară din cetate, gândind că a murit (Fap 14,19). După ce au evanghelizat cetatea Derbe, Pavel și Barnaba s-au întors pe drumul pe care au venit pentru a vizita frații de curând convertiți, a-i întări în credință și pentru a organiza comunitățile recent înfințate prin alegerea de „prezbiteri”. La Antiohia, de unde plecase în misiune, au raportat comunității bisericești câte au făcut Dumnezeu prin ei, deschizând păgânilor ușa credinței (Fap 14,21-27).
Isus Cristos era teodidact, știa Scripturile fără să fie învățat de cineva, fără să frecventeze vreo formă de învățământ. Învățătura o avea de la Tatăl care la trimis (vv. 15-17). Prin Fiul lui Dumnezeu întromenit toți avem posibilitatea să fim teodidacți, învățați direct de către Dumnezeu.
Iudeii erau învățați de Moise prin Lege, pe care nu o respectau, nu o împlineau, pentru că plănuiau să-l ucidă pe Isus Cristos (v. 19). Nu respectau porunca din decalogul: ”să nu ucizi” (Ex 20,13). Nu respectau nici repaosul sabatic, pentru că primeau tăierea împrejur a omului a opta zi de la naștere, chiar dacă a opta zi cădea sâmbăta. Ca să nu se strice legea tăierii împrejur, prescripție mai importantă și vitală, se strica prescripția repaosului sabatic (vv. 21-24). Ceea ce-i vital și cu consecințe veșnice are prioritate.
Moise, invocat de Isus Cristos ca martor al apărării (Io 5,45-47), este folosit pentru a legitima faptul că a vindecat sâmbăta pe neputinciosul de la Poarta Oilor din Ierusalim (Io 5,1-15; duminica 4 a Paștelui). Raționamentul, de tip rabinic, a lui Isus Cristos este următorul: ca să se respecte legea lui Moise cu circumcizia a opta zi, tăiați împrejur și în zi de sabat; faceți o operație chirurgicală, o lucrare, atunci de ce vă mâniați că am făcut sănătos un om întreg în zi de sabat, cu vorba, fără nici o lucrare?
Faptul că Isus Cristos vorbea pe față în templu, i-a făcut pe unii să se întrebe dacă nu cumva căpeteniile l-au recunoscut ca Mesia (v. 26). Dar conform tradiției iudaice Mesia va veni pe neașteptate dintr-un loc neștiut și se va arăta în templu, pe când Isus Cristos provine din Nazaret (v. 27). Isus Cristos a răspuns strigând nedumeririi poporului, afirmându-și identitatea sa mesianică. A precizat că principala sa origine este cea divină. Este de la Tatăl, garantul adevărului, care l-a trimis (vv. 28-29).
Isus Cristos a trecut de la ”clandestinitate” când umbla pe ascuns (Io 7,10), la faza publică, vorbind pe față, în templu, loc public (v. 28). Și iudeii au trecut de la intenția de a-l ucide la prima etapă: arestarea. Dar nimeni n-a pus mâna pe el, fiindcă nu-i sosise încă ceasul (v. 30). Soarta lui Isus Cristos nu stă în mâna căpeteniilor care au trimis gărzi ca să-l prindă (v. 32), ci în mâna lui Dumnezeu Tatăl care l-a trimis în lume.
Sărbătoarea înjumătățirii cincizecimii, a praznicului Paștilor care durează 50 de zile, la jumătatea distanței dintre Paști și Rusalii, unește într-o singură celebrare Paștile cu Rusaliile, celebrate și separat. Sunt celebrate unit pentru că numai Înviatul dă Spiritul Sfânt, iar Rusaliile sunt consecința acceptării jertfei și a învierii și înălțării lui Isus Cristos.
Lucrarea lui Isus Cristos și a Spiritului Sfânt sunt nedespărțite și prin urmare cristologia nu se poate separa de pneumatologie. Isus Cristos acționează întotdeauna în Spiritul Sfânt, iar Spiritul Sfânt precede, întovărășește și continuă lucrarea lui Cristos.
Tainele fundamentale ale credinței creștine, a întrupării, a morții (crucii) și a învierii sunt celebrate punctual dar și continuu subliniind și unitatea lor indisolubilă. Taina întrupării este celebrată anual la crăciun și continuu prin troparele Născătoarei de Dumnezeu. Taina crucii este celebrată de trei ori pe an și săptămânal în toate vinerile din săptămână. Taina învierii este celebrată solemn la paști și continuu 40 de zile până la înălțare și săptămânal în toate duminicile. Troparele crucii-născătoarei (stavroteotokos) leagă întruparea de cruce. Troparele crucii-învierii (stavroanastasis) leagă crucea de înviere.